Mircea Petean: Palimpsest aniversar

Ovidiu Pecican

          Vârsta rotundă în cazul poeţilor asigură un lung parcurs şi, pentru cei a căror muză nu este leneşă, aceasta în­seam­nă dospirea operei. La şase decenii de viaţă, Mircea Petean este autorul unui prodigios nu­măr de volume de poezie, dovedind – cum scria odată Ion Mureşan –, că „nimic din ceea ce ţine de poezie nu-i este străin“. Observaţia arată că, în cazul lui, poeticitatea este rezultatul unui filtru, al unui reflex intelectual pus continuu la treabă, nedes­curajat de nicio realitate, discursul liric fiind ceea ce se încheagă ca răspuns la provocările cele mai felurite.
          Ceea ce a atras însă atenţia din prima clipă asupra prezenţei auctoriale a lui Pe­tean a fost o creativitate proteică. Încă Ni­co­lae Manolescu menţiona, chiar la de­butul în volum al poetului, „o fază de dis­po­ni­bi­li­tăţi multiple, un virtuoz al «imprecaţiei», ca şi al «cântecului» […], cu înclinaţie spre gro­tesc, dar şi spre suav. Nota lui esenţială mi se pare o anume îndrăzneală în invenţie, insolitul metaforelor care se ţin tocmai de aceea minte“. Ideea a prins şi s-a regăsit, la răstimpuri, şi printre observaţiile făcute de alţi comentatori: „poet pentru care a scrie/ a rescrie a devenit un fel de religie prin care ceea ce e nesemnificativ devine sens, ceea ce e derizoriu devine grav, ceea ce e maculaţie devine jubilaţie“, nota Ioan Moldovan. Iar Tudorel Urian era de părere că „Petean are o mare capacitate de a se reinventa ca poet, de a produce surprize chiar şi acolo unde totul pare clar şi predictibil“, scrisul lui apărându-i drept „crea­ţia unui autor lucid, cerebral, cultivat, cu umor şi spirit ironic. Aproape o chintesenţă a spiritului echinoxist“.
          Descifrarea secretului acestei poezii o propune Irina Petraş, văzând în Petean „un exemplar poet al locuirii […] E o literatură larg recuperatoare, una care caută date eterne în frânturile clipei trecute şi în recompunerile celei prezente, care nu se recunoaş­te pe sine fără acest trecut comunitar. […] o mitologie personalizată, dar şi cu rădă­cini puternice într-un loc al memoriei în care se poate regăsi“. În aceeaşi direcţie mergea şi Cristian Livescu, pentru care textul petenian vine din „asumarea a două reguli de aur ale poeziei […]: prima, că poetul are de cercetat, de explorat, de transpus în vi­zio­nar un domeniu, lumea pe care o duce cu sine; a doua, că această lume se relevă secvenţial, din fărâme pe care poezia le re­cuperează, dându-le coerenţă şi făcând din ele «urcuş» către sine, către «întunecatul munte» al onticităţii. […] Poezia lui Mircea Petean a ştiut să împace spiritul textualist cu chemarea străbunilor şi ritualul in­ti­mist“.
          Datorită acestei aşezări în emporiile li­ricii, Mircea Petean poate fi, în principiu, oricât de prolific, fără a se dilua. Nu îi revine, la drept vorbind, decât să fie consecvent cu sine, dezvoltând pe rând disponibilităţile plurale pe care le-a manifestat dintru în­ceput, cu atenţia ca izvoarele lirice să nu îi sece.
          Capacitatea de a formula memorabil i-a fost observată devreme, la prima plachetă de versuri: „fiecare poem conţine versuri tulburătoare cu valoare de aforism, de o concentrare emoţională şi o limpezime a ideii care te cheamă să revii asupra lor“ (Con­stanţa Buzea). Nu a scăpat nevăzută nici infuzia participativă, căci „poezia sa reflexivă este însoţită de un profund filon emoţional“ (Traian T. Coşovei).
          În fond, Petean se vădeşte a fi din neamul centaurilor, succesiunea poeziilor pe care le semnează dezvăluind, în timp, „vi­ziu­nea unui poet aparent tradiţionalist, dar postmodernist prin mijloace“ (Nicolae Oprea). Într-o poziţionare similară îl des­coperă şi Andrei Zlătescu, ca pe un „poet duplicitar, prea înţelept pentru un citadin, dar exilat, pripit, în traiul de la ţară“.
          S-a jalonat judicios şi configuraţia aces­tei poezii, Virgil Mihaiu amintind „câteva dintre trăsăturile definitorii ale acestei poezii: relativismul, sentimentul implicării în pur hazard, asumarea «banalităţii», a condiţiei umane oneste, dar şi ludicul suprem al jocului metaforic. Poemele lui Mircea Petean sunt receptacole deschise spre tot ceea ce îl (ne) înconjoară, spre tot ceea ce îi (ne) fu dat de soartă, marcate de o atitu­dine lirică pe care aş defini-o hedonism bi­ne temperat“. Dar Simona Sora distinge ju­di­cios că „nu din întâmplările cotidianului de «zi după zi» îşi extrage M. P. poemele, ci dintr-un cotidian al limbajului poetic la­tent“. Ce rezultă din această alonjă? „Măre­ţie şi derizoriu. Am­biguitate. Epic şi biogra­fic. Polimor­fism. Intertextualitate. Modul în care poetul pendulează între tentaţia de a lua în se­rios existenţa, sancţio­nând-o până în as­pectele sale sociale şi cealaltă tentaţie, a ironiei, a replicii concrete şi a personajelor pitoreşti. […] În final, lirica lui Mircea Petean se dovedeşte a fi una a căutării, a unei lupte perpetue cu realul“ (Ma­ria­na Ilie).
          Ar rezulta de aici că disponibilitatea au­torului este polimorfă, cu deschideri în mai multe direcţii, ceea ce nu este întotdeauna receptat ca un avantaj, dar calitate care, prin acumulare, devine un continent tot mai conturat peste peisajele căruia suflă, neîndoielnic, suflul entelehial al celui care l-a conceput. Toate acestea nu se petrec fără riscuri, după cum sesiza Mircea Zaciu: „Bu­co­lic şi citadin, ingenuu şi livresc, speculativ şi direct, ironic şi grav, sentimental şi tăios, schimbând registre şi stiluri cu des­tulă detaşare, Mircea Petean îşi riscă de fiecare dată, carte după carte, miza intimă, gata totdeau­na să şi piardă la o adică“. Dezvoltările lirice nu se fac, astfel, fără primejdie, iar metamorfozele acestui talent, prin diversele con­texte favorabile comunicării, aduc câş­ti­guri într-o zonă, pentru a amâna decan­tări într-alta. Fiindcă, într-adevăr, dacă este să spui care ar fi tonul inconfundabil, menit să facă prozeliţi şi şcoală, al acestei puneri în pagină, răspunsul nu ar fi neapărat la îndemână. După unii, ar fi vorba despre „teatralismul grotesc şi sarcastic“ (Radu G. Ţeposu), după alţii despre „o vivacitate uşor histerică şi uşor histrionică“ (Ioan Moldovan), „discre­ţie şi măsură“ (Octavian Soviany), „tendin­ţă de epicizare a discursului liric“ (Constan­tin Cubleşan), „o lirică a sedimentărilor, a acumulărilor treptate, a aluviunilor şi avulsiunilor de tot felul“ (Al. Pintescu), o „alunecare lină dinspre real spre imaginar, această transformare subtilă a priveliştilor exterioare în realităţi interioare este atotprezentă“ (Ioan Milea). În aceste condiţii, se poate socoti că scrisul lui Mircea Petean urmează, în felul lui, tectonica fină, capricioasă, dar, în fond, consecventă cu sine ca demers iscoditor, ca perpetuă căutare şi reconfigurare, a poeziei înseşi, asumată ca modalitate de raportare la viaţă şi convertire a existenţei în prilej mereu împrospătat de experienţă estetică.                       

 

Ovidiu Pecican

Mircea Petean: Palimpsest aniversar

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)