Patru filme filosofice de la TIFF 2012

Ştefan Bolea

          Poliţistul (regia Nadav Lapid, Israel, 2011). Un fel de elegie a revolu­ţio­narului incompetent. Filmul este structurat în două episoade, care intră în coliziune la punctul cul­minant. Primul descrie în detaliu viaţa unui luptător din trupele antitero. La fel ca-n 300, elogiul trupului, dispreţul faţă de cei maladivi (care sunt folosiţi, dar nu integraţi), cultul autoritar al paternităţii (şi altele) au, toate, ceva nazist. Cu ironia aferentă că ac­ţiunea se petrece în Israel. Mai ales în primul episod, producţia lui Lapid (care a fost prezent în sala de la Arta) cade la montaj: informaţii redundante sunt strecurate, ce nu au legătură cu intriga sau mesajul filmului. Poli­ţis­tul ar fi câştigat la capitolul mister prin discontinuitate. Al doilea episod începe cu nişte punkeri aflaţi în exerciţiul distrugerii unei maşini. Faza amuzantă e că maşina distrusă aparţine Shirei (Yaara Pelzig), textiera unui grup de anar­hişti, care se pregătesc de primul lor atentat. Shira n-ar putea fi supărată pe pun­keri: dacă ei îi distrug maşina, ea vrea să distrugă întreg sistemul producător de bunuri. Sce­na care taie acţiu­nea oarecum previzibilă şi banală din primul episod este, retrospectiv, una dintre cele mai reuşite ale filmului. Cum să-i înţelegem pe anarhiştii moderni? Avem acces imediat la „lumea“ lor în scena în care liderul grupului, creierul revoluţionar, îl invită pe colegul lui, care se plân­ge că violonistul ambulant cântă prost, să ia vioara şi să dea el o performanţă superioară, dacă este capabil s-o facă. Ceea ce se şi întâmplă. Avem aici un principiu acţional, cel al influenţării directe a realităţii, ce vrea să înlocuiască acceptarea pasivă, înţeleaptă şi resemnată. Cele două grupuri se ciocnesc în final. Dacă stânga ar fi jucat atât de prost în cel de-al Doilea Răz­boi Mondial, dreapta ar fi făcut jonc­ţiu­ne cu trupele din Japonia. Miza filmului este totuşi alta decât conflictul dintre două viziuni distincte asupra lumii: scena în care Yaron (Yiftach Klein) se uită la cadavrul blond al revoluţiei este îmbibată de o enor­mă nostalgie şi compasiune, „an unfinished simpathy“.
          Alpii (regia Giorgos Lanthimos, 2011, Grecia) După briliantul Caninul, Lan­thi­mos mai vine cu un alt hit. Faptul că oamenii plecau din sală cu priviri ultragiate spu­ne mult despre obscuritatea şi aparentul ezoterism din Alpii. Este în fapt un film des­pre psihologia şi ingineria actorului, des­pre naraţiunile pe care le proiectăm şi ro­lurile pe care le jucăm pentru a supravieţui. Personajele principale preiau rolurile unor persoane decedate, pentru a alina nişte traume sau pentru a realiza în esenţă nişte psihodrame. Violenţa şi cultul perfecţiunii caracterizează această „sectă“ de actori existenţiali, care îşi consideră rolul o chestiune de viaţă şi de moarte (vezi secvenţa tentativei de sinucidere). Uneori scenele sunt monstruoase şi emană un sar­casm grotesc, ce pară să provină din Beckett şi Ionesco. Cred că filmul se poate înscrie în proiectul teatrului absurdului din anii ’50, mizând pe incomunicabilitate, fractura dis­cur­sului şi pe mister. O magie efectivă ia naştere atunci când joci rolul unei persoane, când devii afectiv acea persoană. Amu­zant şi sinistru în acelaşi timp profesiona­lismul actorilor: faptul că-şi repetă rolul, că sunt pedepsiţi pentru devieri etc. Misterul este captat şi de violenţa excesivă, atitudinea macho a protagoniştilor, capacitatea oa­re­cum kafkiană de a pedepsi şi de a „omorî ca un câine“.
          Iron Sky (regia Timo Vuorensola, 2012, Finlanda, Germania, Australia). O parabolă a nazificării Americii şi o parodie la cel de-al Doilea Război Mondial şi la cel din Irak. Naziştii sunt caricaturizaţi (puţin mai mul­tă cercetare nu strica) şi un model ne­gru es­te adus în scenă (Christopher Kirby) pen­tru a accentua desuetudinea diferenţei dintre spiritul arian şi cel afro-american. Naziştii au ajuns pe Lună şi au prosperat, în ciuda faptului că revoluţia digitală a trecut pe lân­gă ei. Sunt capabili totuşi de crearea unor arme de distrugere universală, ca Götter­däm­merung, ce ar putea găuri la propriu Terra. Dar naziştii, prin cultul lor ri­tualic pentru onoare, sunt „singurii pe care americanii îi pot bate în luptă dreaptă“, cum spune preşedinta Americii (Stephanie Pa­ul). Filmul este interesant din perspectiva criticii nazificării Americii, ţara li­bertăţii va deveni (a devenit) o oligarhie, în care mar­ketingul şi consumismul fac legea şi în care gustul pentru securitate primează în faţa libertăţilor personale. „Dacă ai bani, ce mân­ca şi infractorul este ţinut în cuşcă să nu ai emoţii când traversezi strada (dacă suspectul de terorism e ţinut în lesă în Guan­tanamo), poţi renunţa la dreptul la viaţa privată şi contrasemna Patriot Act.“ Majoritatea autorilor de SF vorbesc despre dictatură atunci când se referă la forma de guvernământ din viitor. Probabil că suntem ultimii oameni liberi. Probabil că am fost. „Istoria se repetă întâi ca tragedie, apoi ca farsă“ (Karl Marx). A recicla nazismul din coşul de gunoi al istoriei ca să fabrici trama unui film înseamnă a reactualiza nişte în­sem­nări din Evreii, un popor de singuratici de Cioran. „Might is right“ – „statul e to­tul, eu sunt nimic“. Istoria viitoare a omenirii pare înscrisă în Întuneric la amiază şi 1984. Era să uit, m-a amuzat promoul la produsele Apple, în special la iPhone şi iPad. Cu un iPad se armează Götter­däm­me­rung, arma destinată să distrugă planete. Să fie aici un mesaj subliminal?
          Oslo, 31 august (regia Joachim Trier, 2011, Norvegia). Povestea unui tânăr care îşi vindecă dependenţa de droguri într-un centru de reabilitare, dar care nu poate să fie vindecat şi de boala sufletească de care suferă. Am putea spune că există o lege a firii, una contradarwinistă (the weak will survive), iar această lege constată că tocmai cele mai strălucite exemplare au un imbold inerent spre autodistrugere. Ce le oferă so­cie­tatea celor care trăiesc în polii fiinţei lor sau la ecuator? Puşcăria, ospiciul sau supradoza de heroină. Există o relaţie de mutu­a­lă excluziune între excelenţă şi mediocritate, a cărei singură excepţie pare să fie Goe­the. Cel mai bine se vede discrepanţa dintre cei străluciţi şi mase în tabloul lui Friedrich, Călător deasupra mării de ceaţă. Cel ales este înclinat să depăşească buza pră­pastiei şi să se arunce în vid. Uneori adaptarea nu este o opţiune. De ce oraşul Oslo este personajul principal din filmul lui Trier? Pentru că Oslo, cu toate parcurile, pădurile, autostrăzile şi cu toată poleiala benignă a burgheziei care a dat de petrol, este, cum „spunea“ Ulver, Perdition City. Să trecem dincolo de faţadă, Oslo este vampirul, Moloch care ţipă după sacrificiu. Din­colo de determinarea spaţială, 31 au­gust e ultima zi de vară (şi nu există o vară mai plăcută ca aceea norvegiană) – ne îndreptăm spre iarna polară, când, la ora 3, luna va răsări odată cu depresia!
          La a doua vizionare:
          a) Scena cea mai reuşită îmi pare cea în care Anders stă singur în cafenea şi aude poveştile celor din jur şi în care vedem prin ochii lui alte destine care pendulează între obişnuinţă şi depresie.
          b) Zâmbetul lui Anders aparţine unuia care îşi recunoaşte absenţa în miezul prezenţei: de fapt el îşi ia rămas-bun de la lu­mea sa, instalându-se în neantul pe care îl anticipează mereu. De aici, imensa nostalgie a existenţei lui Anders, care a pierdut bătălia şi doar priveşte din exterior propria sa înhumare. Un fel de „goodbye cruel world“.
          c) Penultima scenă, cea anterioară imaginilor cu (personajul) Oslo, este cadrată de la uşă. Noi, cei care ne îndreptăm spre via­ţă (oare?), suntem ţinuţi „afară, în faţa uşii“. Un mesaj foarte clar din partea lui Tri­er că instinctul nostru vital ne ţine de­parte, separaţi, înapoi în uterul normei, în timp ce Anders este excepţia, peste care cade cortina ca un giulgiu.

 

Ştefan Bolea

Patru filme filosofice de la TIFF 2012

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)