IOAN MICLEA

          S-a tot vorbit în ultimul timp de „literatura de sertar“, constând din acel tip de creaţie care n-a putut fi dat la lumină în anii comunismului. Au ieşit astfel la iveală numeroase memorii, corespondenţă, proză, poezie (carcerală sau religioasă), o mulţime de texte care n-aveau nicio şansă de apa­riţie în timpul regimului totalitar din România. Sporadic, au apărut şi unele scri­eri filosofice şi uneori s-a vorbit chiar de filosofi total ignoraţi, precum Ale­xan­dru Dragomir, de exemplu, repus în circulaţie de Gabriel Liiceanu. O mare ne­drep­tate i s-a făcut cu acest prilej lui Ioan Miclea (1902-1982), profesor de filosofie la Blaj până în 1948, când, interzicându-se la noi cultul greco-catolic, el a fost total uitat, deşi a lă­sat în urmă o operă bogată şi variată, care îl recomandă nu numai ca fi­losof, ci şi ca eseist, romancier, comentator literar, diarist, gânditor creştin. Câ­teva scrieri răzleţe, din mulţimea de manuscrise care au rămas de pe urma lui şi care nu i-au fost confiscate (o listă de scrieri confiscate păstrate în arhiva familiei vor­beşte de circa opt, iar cele arse totalizează peste trei mii de pagini), după cum numărul de percheziţii din partea organelor de Securitate se ridică la peste douăzeci (a douăzeci şi şasea vizită este relatată de el într-una dintre paginile de manuscris ajunse la noi până azi). Înainte de a fi fost trimis la închisoare de către regimul co­mu­nist pentru unica vină de a fi fost gre­co- catolic, Ioan Miclea a publicat un număr impresionant de articole cu ca­rac­ter cultural, filosofic şi religios, în reviste precum Cultura creştină, Unirea (Blaj), Pagini literare (Turda), Convorbiri literare (Bu­cu­reşti), totalizând 152 de studii şi articole cu caracter filosofic, teologic, pe­dagogic, cultural sau de critică şi istorie literară.
          Şi sub raport editorial, activitatea sa me­rită a fi luată în seamă, căci a publicat până în 1948 zece titluri, şi anume: Jacques Maritain – omul, filosoful şi creştinul (1939), Principii de pedagogie creştină (194l), Tan­genţe româneşti la filosofia creştină (1942), Oare aşa s-a gândit Hristos (1943), Filosofiile şi filosofia creştină (1943), Realismul în filosofia românească (1944), Ecouri din veşnicie: Reflecţii (1944), Ecouri din veşnicie: Me­di­taţii (1945), Apologetica religiei creştine (1946), Elemente de politică creştină (1947).
          În ultimii ani i s-au mai publicat câteva lucrări, între care se cer neapărat men­ţionate următoarele: Teoria originalităţii în fi­lozofie (1996), Existenţa istorică a lui Isus Hris­tos (1999), Geniul cocoşatului (2005). Tot­odată trebuie restabilite locul şi importanţa lui în filosofia românească interbelică, unde, alături, de Nichifor Crainic şi Du­mit­ru Stăniloae, care reprezintă versantul ortodox al filosofiei noastre, Ioan Miclea reprezintă punctul cel mai înalt atins de gândirea filosofică românească aflată sub influenţa religiei catolice. Punc­tul central al gândirii sale filosofice îl marchează legăturile sale speciale cu filosofia religioasă a lui Jacques Maritain şi Etienne Gilson, ale căror teze le-a dezvoltat şi în­ce­tăţenit pe teren românesc, în pagini de aleasă subtilitate speculativă, întreaga lui gândire fiind pusă în legătură directă cu gândirea religioasă creştină a catolicismului. De pe aces­te poziţii, el a criticat aspru emergenţa doctrinelor materialiste în viaţa românească de după 1944, reacţionând prompt la derapajele exercitate de presiunea comunismului sovietic. Multe dintre paginile scrise de el în perioada anilor 1948-1952 se referă direct la abuzurile noii „democraţii populare“ din ţară, la falsitatea tezelor marxist-leniniste, la falsificarea noţiunilor de adevăr şi dreptate. Înfruntând prigoana şi ameninţarea cu temniţele comuniste, el şi-a ridi­cat glasul în apărarea drepturilor isto­rice legitime ale religiei sale, adresând nu­me­roase memorii autorităţilor din ţară şi din afară (Vati­ca­nului) pentru repunerea în drepturi a Bisericii Greco-Catolice martire şi revenirea la normalitate.
          Din multele sale lucrări rămase în ma­nuscris şi care îşi aşteaptă încă un editor devotat, atragem atenţia asupra celei intitulate Gânduri în comprimate (Reflecţii, aforisme, paradoxuri), Blaj, 1967, din care am se­lectat pentru numărul de faţă mai multe pagini, din care reiese atitudinea sa combativă la adresa unor sloganuri ale gândirii marxiste şi, în general, ale tezelor oficiale promovate de conducătorii comunişti ai ţării, care se abăteau în mod flagrant de la normele unei gândiri raţionale, falsificând în mod grosolan realitatea. Repro­ducem mai jos câteva dintre aceste gânduri ale filosofului blăjean, spre a se vedea că nu toată intelectualitatea românească trăitoare în acel timp a şi capitulat în faţa ofensivei fără precedent a campaniilor politice ale regimului comunist.

Mircea Popa

 

Între exploatatorii vechi şi cei noi

          Exploatarea capitalistă era înapoiată, timidă, parţială, neorganizată; în schimb noua exploatare este avansată, cu­rajoasă, radicală şi „ştiinţifică“. Capitaliştii au exploatat munca, energiile fizice ale muncitorului şi nici nu le-a trecut prin minte că ar mai pu­tea să exploateze ceva. Abia cu comunismul s-a ajuns la o exploatare sistematică şi integrală, totală. Co­mu­nismul nu s-a mărginit doar la exploatarea muncii şi a energiilor fizice, ci s-a extins la tot ce există în om: raţiune, gândire, voin­ţă, sentimente, acţiune, aspiraţii, credinţă, suflet... şi Dumnezeu; aceasta este adevărata ex­ploa­tare în care omul este despuiat nu nu­mai de ce are, ci şi de ceea ce este. Ex­ploa­tarea totalitară, integrală, iată un progres real şi incontestabil.

***

          Nu va mai exista exploatare atunci când va înceta atât capitalismul particular, cât şi cel comunist de stat, când bunurile vor ajun­ge în mod real în mâinile mulţimii şi nu în ale aşa-numiţilor „aleşi“ ai poporului. Omul nu trebuie să fie subjugat la niciun car, fie capitalist, fie comunist. El a fost creat doar liber, însuşi Dumnezeu îi respectă libertatea.

***

          Ca să poţi crede că vreunul din regimurile care s-au perindat până acum în istorie ar putea să fericească pe om, ţi-ar trebui o credinţă mai mare decât aceea pe care o pretinde creştinismul pentru îm­pă­răţia cerului. Cu toate acestea, oamenii n-au încetat să creadă în buna-credinţă a regimurilor.

***

          Omul este o fiinţă care nu poate trăi fără iluzii, fără amăgiri, fie acelea oricât de deşarte. Pe făuritorii acestor iluzii, pe arhitecţii paradisului pământesc îi adoră, li se închină, deşi bănuiesc că amăgirea veche este îmbrăcată în forme noi.

***

          Omul se hrăneşte mai mult cu iluzii de­cât cu pâine. Pâinea neagră, haina subţire, locuinţa strâmtă şi întunecoasă, cămara goală sunt suportabile numai pentru că are iluzia pâinii albe şi a locuinţei frumoase.
Interziceţi-i visul, iluzia, speranţa, închideţi imposibilul şi veţi face din el o brută.

***

          Băgaţi de seamă însă să nu-i hrăniţi din cale afară nici iluziile, grijiţi să nu-i apropiaţi prea tare împlinirea lor, altfel praf se va alege din şandramaua voastră.

***

          Toate stăpânirile şi-au întemeiat puterea pe linguşirea patimilor şi instinctelor omeneşti. Bunăstarea, libertatea, dreptatea, plăcerea, egalitatea, fericirea, toate au fost folosite ca momeală în cârligul undiţei politice. Toţi câţi au muşcat din momeală s-au trezit săraci, robiţi, asupriţi şi ne­drep­tăţiţi.


***

          Aceasta, pentru că predicarea virtuţii nu te duce la tronul de piele de aur, ci la stâlpul infamiei şi la Cruce.


Încă ceva despre minciună

          Minciuna este o plantă care creşte şi se dezvoltă în orice mediu, însă terenul ei de preferinţă este regimul de dictatură, infailibil, atotputernic şi atotştiutor, singurul care poate acredita minciuna.
          Prestigiul de care se bucură astăzi politica este imens, total. Politica este totul: în­ce­putul, mijlocul şi sfârşitul lumii. Po­li­ti­ca este religie şi religia politică; ştiinţa, arta, filosofia, tehnica, toate sunt subordonate acestei tiranii.
          Dacă minciuna aduce unele servicii politicii, la rândul său şi politica nu se lasă mai prejos, ştiind că forţa uneia este în folosul celeilalte.
          Să vedeţi: biata minciună veche, care abia se târa pe picioarele sale reumatice, cât este de departe de fiica sa de azi! Minciuna modernă este tipărită, eternizată, expusă în şedinţe solemne, în cluburi, în academii, în şcoli, este ştiinţificată, filmată, dramatizată, cântată, colorată, vizualizată, telefonată, teleghidată, televizată, propagată cu viteza luminii, pe undele electromagnetice, în toate colţurile lumii. Triumful ei este deja asigurat. După cum asigurată este şi moartea adevărului.

***

          Într-o lume în care minciuna este totală şi totalitară, adevărul, adică Dumnezeu, n-are ce căuta. De aceea şi este invitat să părăseas­că terenul. Însă fiindcă Dumnezeu nu poate ieşi în lume, nici lumea nu poate ieşi de sub cauzalitatea sa. Lupta rămâne deci deschisă.

 

Istoria

          Istoria este studiul succesiunii în timp şi spaţiu a marilor evenimente, a căror cauză este omul cu libertatea sa de voinţă şi aspiraţiile sale spre mai bine. 

***

          Istoria începe cu primele urme, evenimente cunoscute sau cunoscibile. Preistoria ar vrea să fie o istorie care premerge istoriei, o istorie înainte de istorie. Or, înainte de orice cunoştinţă, nu ştim ce cunoş­tinţă ar putea să fie. Din două una: ori istoria este istorie şi în acest caz preistoria este un basm pe care-l făuresc măsluitorii istoriei, pentru anumite scopuri tainice, ori istoria nu este istorie, adică nu începe cu cele mai vechi lucruri cunoscute, iar dacă începe ea nu spune tot ce ştie, ci lasă loc liber şi fanteziei preistorice. O preistorie ar fi o istorie a lucrurilor pe care nu le cu­noaş­te istoria, adică istoria ignoranţei istorice.

***

          Omul preistoric este oare omul istoriei, adică omul care apare în zarea istoriei, cel mai vechi tip de om? Omul de dinaintea istoriei, ce ar vrea să fie un om pe care nu-l cunoaşte istoria, fiindcă este de dinaintea omului pe care-l cunoaşte istoria: un om care a existat înainte de a fi existat. Cam aşa se prezintă preistoria în faţa unei logici aproximative.
          Are cineva nevoie de această întruchipare fantezistă, anti-istorică? Dar profund „ştiinţifică“.

***

          Dacă omul preistoric ar putea fi cunos­cut, istoria l-ar cunoaşte, dar fiindcă nu este nici măcar cunoscibil, deşi nu-l cu­noaşte istoria, îl cunoaşte foarte bine preistoria, care cunoaşte tot ce nu cunoaşte decât închipuirea unor „savanţi“ ai închipuirii. Aceşti savanţi ştiu despre omul preistoric mai multe decât se ştie astăzi despre omul istoric.

***

          Dacă omul preistoric descinde din omul istoric sau invers, atunci el nu poate fi creat de Dumnezeu, ci de către fantezia preistoricului istoric sau de către istoricul preis­toriei.
          Totuşi, preistoria este o ştiinţă foarte înaltă şi foarte respectabilă, fiindcă este ştiinţa acelor lucruri pe care nu le ştie istoria. Ştiinţa lucrurilor neştiute şi cu neputinţă de ştiut.

***

          N-aţi văzut niciodată pe omul preistoric? O anumită „ştiinţă“ poate să arate portretele lui în mărime naturală, portrete şi chiar fotografii. Faceţi o vizită, dacă vreţi să vedeţi pe omul care a existat înaintea omului, la orice muzeu de ştiinţe naturale, şi-l veţi vedea în carne şi oase.

***

          Istoriei i se cere să spună lucruri care nu s-au întâmplat şi să tacă chitic despre lucrurile care s-au întâmplat şi pe care le cu­noaşte. Ea n-are voie să spună nimic despre lucrurile contrare concepţiei preconcepute a istoricului. Ea trebuie să fie cu „minte“, să arate nu după cum s-au întâmplat lucrurile, ci după cum ar trebui să se întâmple.

***

          Istoria nu se scrie de la cap spre coadă, ci din contră, de la coadă spre cap. E destul ca fabricanţii istoriei să aibe în puterea lor coada, adică prezentul, trunchiul şi capul nu-i greu să fie făurit.

(Continuare în nr. viitor)

 

Mircea Popa

Ioan Miclea

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)