• Numărul 6 a.c. al revistei Steaua marchează „Anul Caragiale“ prin textul lui Ioan Pop-Curşeu. Acesta în­cearcă să îşi convingă cititorii că prestigiul de care se bucură Caragiale este nelegitim. Afirmaţiile sînt făcute de pe poziţia ju­decăţii de gust – la care, recunoaştem, este nelegitim să dai un răs­puns, o judecată de gust putînd fi consemnată, nu contrazisă. Amuzantă, dacă nu ar fi şi foarte tristă, cu atît mai mult cu cît şchioapătă gramatical, este concluzia junelui autor: „E timpul acum să-l reevaluăm la rece [pe Caragiale], alături de Eminescu, şi să înţelegem că – dacă literatura e ceva mai mult decît un joc al autorului şi o delectare solitară a cititorului – secolul XIX le [sic!] trebuie redat lui Alecsandri şi Hasdeu, ca figuri de prim plan!“. Sărind peste problema gramaticală pe care fraza aceasta ne-o ridică imperativ, ne întrebăm de ce reevaluarea lui Hasdeu şi a lui Alecsandri ar trebui să-i dea la o parte „ca figuri de prim plan“ pe Caragiale şi Eminescu simultan. O fi oare literatura română o sală de şedinţe cu număr limitat de locuri, încît, dacă vine unul, altul trebuie să se ridice şi să plece? Aplaudînd în dungă proiectul dlui Ioan Pop-Curşeu, aşteptăm cu răbdare să facă dorita, de el, reevaluare: şi anume, pe baza studierii operelor integrale ale tuturor împricinaţilor. Altfel, credem că în „delectările“ sale literare „solitare“ are dreptul să elimine de pe lista proprie orice autor pofteşte. (S. B.)