Poeme de Sonia Elvireanu


Sălcii

Prelungesc umbre
peste ape adânci.
Între sus şi jos
oglinda,
chipul tău
întors către cer
sau în ape răsfânt.
Crengile curg
fiinţa de ape cuprind
în adânc.


Curcubeele serii

Ploile
cad
asemenea gândului
limpezit.
De pe zidul cetăţii
lumea tăcută de jos
se-nalţă în curcubeu.
Brâul Domnului,
legătura de foc
între cer şi pământ,
se multiplică
sfinţind seara
în culorile timpului
nelocuit.


Cântec de vară
                                                                                                                                        
Se revarsă ploi calde de vară
peste frunzişuri şi galbene flori.
Iar sufletul se înalţă
odată cu ploaia catharsis
căzând plin peste noi.
Trupul e cântec alunecând
magic în ploi.
Se ridică prin picuri albaştri
în muzica sferelor,
să locuiască în infinit
suflet şi trup.


Aranca 

În câmpia largă,
pârguită de soare,
răsar gânduri
ce-adună în snopi
culorile timpului
oprit în legende.
În vechiul castel,
pe marginea lacului,
umbrele serii refac
portrete
de străvechi voievozi,
adăstând la taifas.
Pe ţărmul întunecat
o albă nălucă
pândind trecerea spre castel.
În ceasuri ştiute de ursitoare
undele lacului deschid
poarta spre negura timpului
din care păşesc fantomatic
spre ţărm siluete
de tinere fete
înghiţite de ape
pentru iubiri neîmplinite.
Străvechi duhuri fără odihnă
revin în nopţi nepătrunse
să-şi plângă ursitul.
Aranca trece albă în noapte,
cu ochii de foc pătrunzând
negura timpului înspre lac,
dezleagă luntrea uşoară,
coboară domol spre castel
aşteptând în hăţişul de ierburi
chemarea tânărului
prins între mrejele
straniei frumuseţi
ivite pe ţărmuri seară de seară.
Tânărul voievod simte chemarea
şi-alunecă blând între braţele reci,
cu care Aranca-l poartă
în lumea de veci.
Uneori undele lacului
încă mai poartă spre ţărmuri
murmurul lor în nopţile reci.


Paşi stelari

Nopţile tac,
Şi gândurile toate.
Respiră doar cerul
Încremenit deasupra.
Şi paşii tac,
Ascultă noaptea,
Iau urma stelelor,
Drumul lor
Luminat de tăcere.


Miraj
                                                                      
Înfloresc lanuri de floarea-soarelui                                   
în vara incendiară,                                                             
miraj galben pe tremurul verde-al pădurii.                       
O ploaie de sori incendiază pământul,                              
ochi plutitori în vârtejul amiezii.                                      
Deasupra,                                                                          
soarele răsturnat în surâs,
ademenit de mireasma pământului.                                 
Jos,                                                                                    
azurul ondulat în galben solar,                                        
Pământul-freamăt galben albastru.


Din adânc

Prin galbenul solar
al boabelor răsfrânte în vară
răsună chemarea pământului
aspirând în adânc
mireasma uitată a luminii.
În încleştarea nopţii eterne
ca un clopot răzbate
glasul străbunilor
pentru a interzice căderea.

 

Sonia Elvireanu

Poeme de Sonia Elvireanu

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)