Răutul, huma şi lăstunii
(extrase din naraţiunea „Copil la ruşi“)

Leo Butnaru

Motto: Râul Răut este cel mai mare afluent al Nistrului. În istoriografie, numele său este atestat în Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, în care se spune că, în 1467, pe când Ştefan cel Mare se afla la Vaslui după biruinţa
asupra turcilor la Podul Înalt, i-au venit olăcari de la Soroca, înştiinţându-l că nesăţioşii cazaci au intrat în ţară şi pradă.
Decii Ştefan Vodă neputând suferi pre neprieteni a-i lăsarea să-i strice ţara, ce îndată cu ai săi, cu câţi era, i-au căutat a merge, unde s-au şi tâmpinat cu acea oaste căzăcească pe Răutu la Grumădzeşti [astăzi satul Serbeşti, raionul Floreşti].
Fiindu cazacii în pradă răşchiraţi şi lovindu-i noaptea fără veste, fură biruiţi cazacii
.“

          ... Apa Răutului, cu „interstiţii“ de smârcuri, mlaştini; alte „interstiţii“ – între moşiile satelor învecinate, cu crânguri, fâşii forestiere de protecţie, po­noare, cariere de piatră etc. Iar în firea mea şi a tovarăşilor mei de prime aventuri convieţuiau, în bună înţelegere, geograful şi călătorul, proprietarul de drumuri, cum ziceam, căruia curiozitatea şi neastâmpărul îi erau de propulsie şi bucurie. Dar şi primejdii. Cum ar fi cea de înec. Şi eu trecut şi prin încercări grele când, la Răut, câte vreun vlăjgan nesimţit ne ataca pe noi, cei mai mărunţei, afundându-ne, forţat, în apă. N-ar fi fost o problemă – noi înşine eram buni cufundaci, însă tipul ăla porcos îşi trecea mâinile pe la spatele piciului neajutorat, pe sub subsuorile acestuia, ca să şi le împreuneze la ceafa celui slab, pe care îl ţinea îndelung sub apă sau îl afunda mult prea des decât reuşea acesta să ia o gură de aer. Sigur, înghiţeam apă, ni se holbau ochii, ţipam, răcneam, ameninţam cu „Las’ că-ţi...“, dar fără a putea duce la sfârşit fraza – „... arată el tata!“, pentru că banditul ăla  te afunda iar! Dar ştiu că, prin clasa a V-a, pe când eram la tabără, din iazul de la Chersac l-am salvat de la înec pe Oleg Zmuncilă. El era mai înalt ca toţi noi ceilalţi, însă pur şi simplu nu ştia să înoate. Astfel că bazându-se pe înălţimea-i înşelătoare, când păşise pe fundul de iaz denivelat, nămolos,  făcu un pas-doi mai mult spre largul apei. Da, în faţa detaşamentului de pionieri am fost lăudat şi dat drept exemplu de salvamar, nu altceva. Iar oglinda acelei ape de la Chersac, astăzi evaporată, urcată la cer şi, poate, de un milion de ori coborâtă din nou pe pământ şi tot de atâtea ori reîntoarsă firmamentului, mi-a rămas în memorie dimpreună cu gâzele subţiratice iute alunecătoare, în genere, pe somnolenţa iazurilor de ţară, de ţi se poate părea că anume astfel, cinetic, se duc particulele timpului…

*

          Spre primăvară – închipuirea de cântec a piţigoiului... Frânturi de triluri, mici partituri bizare, zise, parcă, dintr-un nai de zăpadă – melodia ţine doar până harnica suflare a păsării topeşte fluierele dalbe ale ultimei ninsori din martie, când Răutul-râu devenea ruletă diavolească, în umflare re­văr­sătoare de puhoaie descătuşate întru în­mulţirea tainicelor bulboane ce se sfredeleau pe ele însele; urieşeşti lozuri rotitoare – cele ale ameninţătorului frământ de slo­iuri. Rău(tul)... rău vroia să facă răutăţi, revărsându-se furios şi nemilos. Viiturile lui cantonau gheţurile – plutitoare, o vreme, dar deja stopate, bulucite înfruntător la podul ce leagă satul nostru Negureni de un altul, zis Chiţcani. Geniştii mai puneau ici-colo calupuri de dinamită sub straturi de slo­iuri cabrate, ce aduc a ziduri de palate ru­i­nate. Bubuituri straşnice, de zângănesc strident sticlele sutelor, miilor de ferestre ale celor două comune. Umflându-se până peste poate, apa dă peste maluri, luând-o razna. Pe defileul ghiolului, străbate vreun kilometru, poate că şi jumătate, şi iat-o deja pe buza grădinii noastre, pe care, încetul cu încetul, o potopeşte, încât, dimineaţa, să ne pomenim cu sloi-bob-sositor mai că aburcat pe prima treaptă a pragului casei. Tata face stavilă din buşteni şi pământ la gura beciului, sub îngrăditura ocolului cu oi, cu poiată, cu gojineaţă. De e zi cu soare, brâiele albastre ale pereţilor casei şi ale acaretelor se oglindesc... marinăreşte în tremurul un­delor reci şi tulburi, dar, scânteios-azuriu, şi în cristalele sloiurilor colţuros-sticloase.
          Astfel, câteva zile la rând, Răutul se re­vărsa agresiv, duşmăneşte, făcând rău satelor înşirate pe malurile sale, ducând la vale coteţe cu tot cu păsări, câini speriaţi, co­co­ţaţi pe propriile cuşti smulse din curţile oamenilor, animale înecate, cu burta um­fla­tă, rotunjită ca un val nemişcat peste cursul apei. Şi – dincolo de astea sau împreună cu ele – demenţa, nebunia curată a unor co­pleşi de 10-12 ani de a face slalom pe sloiurile plutitoare, sărind de pe unele pe altele, uneori chiar lăsându-şi câte o cizmă în Răut, când nimerea cu piciorul între enormele bucăţi de gheaţă şi aceste mai să i-l înşface fatalmente!!!
           Unele tragedii se întâmplau pe (sau – la) podul dintre Negureni şi Chiţcani. Această cale de trecere fusese de mai multe ori dusă de ape, nerezistând milioanelor de tone de gheaţă, de sloiuri ce apăsau din susul albiei, chiar dacă se întâmplau să fie detonate de genişti. Astfel că marii meşteri de poduri ai comunismului se gândiră că, bre Grigore, care nu vrei să bei agheasmă, hai să facem podul nu prea înalt, să-l tur­năm din beton şi, de cum creşte apa, ea va trece peste el, umflând pe deasupra şi masa incalculabilă a sloiurilor de gheaţă. Două-trei zile, hai, lasă, o săptămână, să zicem, oamenii mai îngăduie, până scade Răutul şi reapare la suprafaţă podul etc. Ei bine – spre mare rău: unii nu aveau răbdare, veneau cu căruţele, cu carele, aproximau cam unde e podul, cutezând să în­drep­te într-acolo caii, boii. Apa le venea animalelor până la burtă sau chiar mai sus. De obicei, cei mai mulţi treceau, dar, une­ori, nopţile, se întâmpla marea nenorocire: caii călcau pe alături de pod, cădeau în bulboanele învârtejite ale apei, trăgând după ei căruţa încărcată cu saci cu grâu, porumb – căci la moară mergea gospodarul care se pomenea şi el în necruţătoarea urgie a puhoaielor. Unii bărbaţi mai vânjoşi, mai abili, reuşeau să taie cu satârul hamurile vreunui cal sau chiar ale celor doi trăpaşi, încât se salvau şi animalele, şi el, ţinându-se de coama sau chiar de coada lor, înain­tând extrem de greu printre sloiurile de gheaţă, presante, aproape nimicitoare. Ie­şeau la mal. Alţii însă, din nenorocire, sau scă­pau numai ei, bieţii cai fiind traşi la fund de trăsura încărcată, sau se înecau dimpreună cu animalele. Până spre dimineaţă, vestea neagră se răspândea prin Negureni şi Chiţcani: „S-a înecat cineva de la Că­ză­neşti (Vadul lui Leca, Negureni, Chiţ­cani…)!“ Noi, copiii, o tuleam de la şcoa­lă. Coborând Deluşorul spre Răut, ca să vedem pe malul apei o manta, un ţol (sau veretcă – un ţol mai de colea) ce acoperea un trup de om şi cum, ceva mai la vale, două perechi de cai sau o pereche de boi se opintesc să scoată din apa tulbure pe cei doi cai cu tot cu căruţa la care au murit în­hămaţi. Bietele animale – mândre, frumoa­se, pe când sunt în viaţă – scoase însă pe mal arătau sinistru, cu enormele burţi um­flate de răutatea Răutului. Ne înfioram, ne cutremuram, dar, copii fiind, nu ne puteam reprima curiozitatea şi ne tot învârteam printre picioarele maturilor, prinşi cu treburi atât de groaznice.
          Alteori, în anotimpurile mai calde, pe podul de peste Răut se încingeau aprige bătălii între nuntaşii din Chiţcani şi flăcăii din Negureni, aceştia din urmă cerând „vadra“ – un fel de plată pentru răscumpărarea miresei. Pe vremuri, încăierările erau sălbatice, straşnice – nu se ajungea la cuţite, însă, uneori, la oişti era inevitabil să nu se ajungă: pur şi simplu, cineva dintre nun­taşi smulgea oiştea de la căruţa în care erau mirii, naşii, de la celelalte căruţe şi – dă-i, şi dă-i în flăcăi! Dar unii din flăcăi reuşeau să smulgă vreo atare armă groaznică din mâinile nuntaşilor chercheliţi şi – buh, buh! – în bărbaţii legaţi cu prosoape şi în vornicei – apărătorii mirilor – cu buchete în piept şi „decoraţi“ cu panglici legate peste umeri, ca nişte banduliere. Şi – ştiobâlc, ştiobâlc! – se prăbuşeau în apa Răutului nuntaşii şi pricinaşii cu „vadra“, cu răs­cum­părarea miresei! Spectacol de Ev Mediu, nu alta! 

*

          Răutul... apa lui punea satelor la dis­poziţie adâncimi pentru toate vârstele. La pod, unde se aducea la murat cânepa Negurenilor şi a Chiţcanilor, se scăldau nătăfleţii de până la şapte ani şi mai fricoşii de opt-nouă ani. Aici apa era în faţă, caldă şi nu-i păştea nicio primejdie de înec, ei fiind mereu în faţa ochilor celor maturi, care trebăluiau la pus sau la scos cânepa, la ghilitul pânzei, la pescuit porcuşor şi zvârlugă şi, din când în când, câte o ocheană, fel de fel de baboi de diferite specii. Săteni care trebăluiau în apă şi pe marginea ei sau pur şi simplu treceau pe podul dintre cele două comune. De aici se încărcau tăbultocii cu scoici – cât frunză şi iarbă scoicile! – pentru hrana bobocilor, raţelor, gâştelor ce nu erau lăsate la apă – se mai rătăceau, se pierdeau sau chiar erau furate, răufăcătorii sucindu-le capul şi trecând dintr-o parte în cealaltă a râului. Alte locuri de scăldat – cu adâncime diferită, vă spuneam, şi pentru mahalale diferite, e de menţionat, pentru că acestea nu totdeauna se arătau prietenoase unele cu celelalte – La Stuh (Găinărie), La Soroceanu (vârtej de ape; cică, în timpul războiului acolo căzuse o bombă, care şi formase adâncitura în albia râului), La Motor, La Cot. Prin aceste puncte strategice nu de puţine ori se isca harţă în toată legea între copiii, mai rar – flăcăuanii din satele noastre. Aruncatul/îm­proşcatul cu nisip, nămol în cel care vroia să iasă şi se îmbrace deja. Uneori, necăjitul trebuia să revină de multe ori să se tot clătească de petele de pământ, când „agresorul“ îi strigă: „Nu te îmbrăca, şarpe, până nu mă îmbrac eu. Nu te încinge, şarpe, pâ­nă nu mă încing eu!“ Însă alteori încinsul era deja o operaţiune inutilă – cineva de pe celălalt mal se strecurase şi sustrase cureaua.
          Toamna, mai pe frig – legatul cu no­duri strânse-strânse al cracilor pantalonilor, mânecilor cămăşilor, în timp ce posesorul lor se scălda. Frig, toamna. Deja a căzut bru­ma, dar apa Răutului încă mai e călduţă. Mai caldă ca aerul. Astfel că ieşind din scaldă şi găsindu-ţi totul şi toatele înnodate, dârdâi de frig, până dezlegi un crac, o mânecă... Te ia naiba, nu alta... (Dar poa­te că în atare mod se şi călea mânzul ăla de negurenian, pentru că nu prea ţin eu minte ca, în copilărie, să ne fi luat pe noi răceala, din te miri ce...) Acum un timp, discutam cu şefa bibliotecii din Teleneşti, dânsa fiind din Ţân­ţă­reni, sat cu moşiile învecinate, spre sud-est, cu cele ale Negurenilor. Din vorbă în vor­bă, prinsesem a ne aminti şi de râul copilăriei noastre – spunea că gospodăria lor era chiar pe malul Răutului. „Acolo ne-am năs­cut, acolo am crescut, ne scăldam, pes­cuiam, creşteam păsările, ghileam pânza, strângeam scoici, topeam cânepa, spălam rufele... Acolo văzurăm şi prime­le reprezentaţii de striptease“, mai spuse – destul de plastic – doamna. Striptease-ul în copilăria noastră... Ar fi o temă şi aceasta: „striptease-ul“ de ţară, în casele cu mulţi copii, prin păpurişuri de lângă ape etc. 
          Spre sfârşitul lunii august, până să în­cea­pă noul an şcolar, eram pus la dat cânepa la darac, îndeletnicire care n-aş fi putut spune că-mi displăcea cu totul, cu condiţia să nu fi durat prea mult, în caz contrar lu­ându-mi timpul pe care mi-l programasem pentru joacă. Mult mai plăcut mi se părea operaţia de a pune cânepa la murat în apele Răutului şi de a o scoate, lăsând-o să se scurgă, să se usuce cât de cât pe mal. La podul ce lega Negurenii de Chiţcani, albia Răutului era parcelată – ca într-un şah al acestei îndeletniciri gospodăreşti – cu snopii acestei plante textile aranjaţi într-un fel anume unii peste alţii, stăpâniţi între patru pari înfipţi în nisip, în pământ, deasupra cânepii sătenii punând pietre sau aruncând nămol, de asemenea din considerent de stabilitate, de siguranţă – să n-o ducă apa la vale. După ce se mura două-trei săptă­mâni, cânepa era scoasă, fiind lăsată vreo du­pă-amiază să se scurgă pe mal, apoi spre seară dusă prin curţile gospodarilor. Noi, copiii, mai aveam şi misiunea de a păzi acea avere. Uneori se întâmpla ca vreun răufăcător să mai şi şterpelească din cânepa altora, pe când aceasta era încă în claia pusă la mu­rat. Sau, pur şi simplu, cineva uitase care ar fi fost parcela sa, trebăluind la o alta, străină. Bineînţeles, urmau explicaţii, une­ori destul de aprinse. Dar, în mare, la Răut domneau dreptatea şi inviolabilitatea bunului privat.

*

          Privit dinspre Răut, din defileul pe care, în timpuri imemoriale, îl săpase – lat, generos, cuprinzător – această apă, falnică în depărtările mileniilor, satul „meu“ Negureni are, parcă, o centură galbenă cu nuanţe pal-oxidate duse spre brun. Aceasta – în partea-i dinspre sud-est. Pe alocuri, „brâul“, „chimirul“ atinge impresionanta (ameţitoarea!) înălţime de 8-10 metri. În realitate, vorba e de o continuă lutărie de câteva sute de metri, de un mal brusc-abrupt de argilă, pe care îl priveam, îl ad­mi­ram, îl veneram, îl escaladam – pe unde se mai putea totuşi – ca pe o adevărată legendă! Copilul din noi îl privea şi îl percepea cu o obligatorie (inevitabilă, intrinsecă!) aură de mister, de fabulos, sinu­ozităţile (înspăimântătoare, dacă priveai în jos, de pe buza înaltă a Măreţei Lutării) permiţându-i imaginaţiei noastre să trans­greseze epoci, basme, aventuri etc., pentru a se pomeni, liberă, plimbăreaţă şi avidă de impresii noi şi cât mai tari, în spaţii de indicibilă, înfrigurată rezonanţă de enigmatic dus spre ocult, vrajă, sibilinic. Mai ales că, uneori, pe crestele alea gălbui-oxidate, palid-posomorâte sau aproape portocalii-radioase, în dependenţă de poziţia soarelui şi de anotimp, de vreme bună sau vre­me rea, la diverse săpături ocazionale, sus, pe văluririle crestei, se descopereau în­mor­mân­tări, din care apăreau schelete se­con­date, în lungul lor, de rugina vreunei foste săbii, de ulcele cu mărgele şi boabe de cereale în ele ş.a. 
          Mal fantastic, Lutăria... Lutăria în preajma căreia ne prindea uluirea ca sentiment ajuns în stare de... uliu... Da, sentimentul care uneori e mai mult, alteori mai puţin decât o idee... Într-adevăr, priveliştea verticalităţii multiplicate, parcă, şi a prăvălişurilor roaibe era fascinantă. Asta, şi din cauza miilor şi miilor de scorburi-cuiburi săpate de lăstuni în jilăveala lor – stoluri, stoluri de lăstuni cu zboruri repezi, zigzagate, în­tre­ţesute – din trei bătăi zvâcnite de aripi erau la Răut! Paradisul acestor riparia riparia (cum le zicea latinul, de la râpă, vede-se, derivându-le numele) era ocrotit şi de su­perstiţia – ce avea efect tabuistic, catego­ric în mintea noastră! – că cel ce devas­tează, strică un cuib de lăstun, ca şi în cazul celui de rândunică, se spurcă ire­mediabil, um­plându-se de puzderia pistruilor ruginii, atât de nepopulari printre negurenieni.
          Aţi auzit cumva şi domniile voastre cum 10 mii, ba nu – 100 de mii de puişori de lăstuni, apăruţi în interminabila reţea a scorburilor dintr-un mal uriaş şi interminabil de argilă, piuie în aşteptarea mămicilor care să le aducă hrană? Ce acustică! Acut-acustică! Sub bolta auriilor amiezi! Piuitul a o sută de mii, ba nu – a o mie de mii de puişori, pe care eu, piciul, cu capul ridicat spre supranaturala frunte galbenă a fabulosului mal non-stop (nu şagă!) de Lu­tărie – eu, piciul, cu gura căscată, priveam-ascultam în-fermecat infinitul număr de plis­cuşoare căscate (ca două unghiuri de aur din cine ştie ce teoremă pitagoreică!), ţiui­toa­re, chemătoare, zumzăitoare în necuprinderea dintre primăvară şi vară! (Aha! acele două unghiuri aurii, de caş la gura puişorilor, formau ca şi cum un rombuleţ.) Piscuit pe piscurile Lutăriei roaibe, fascinante! Dacă nu aţi văzut-o, abateţi-vă cum­va pe defileul Răutului, privind spre Ne­gu­renii mei – mai există, există acea minune de relief (supra)natural – Lutăria abruptă, pe alocuri atingând 10 metri înălţime. Mai e şi astăzi falnică. Răutul însă s-a pipernicit rău de tot, hrana lăstunilor s-a împuţinat până la sărăcie şi jale ecologică, astfel că şi numărul de puişori piuitori a scăzut iremediabil... În juneţile mele (... postcopilăroase!), pe lunca numită a Lebedinei, scrisesem o elegie de prohod pentru acea apă – leagăn şi holdă pescărească a copilăriei noastre, pentru acel Răut de cândva care, iată... Iată elegia-prohod:
          = Malurile care cândva odrăsleau tot ceea ce poate prinde rădăcini –  golaşe-s în această primăvară târzie ce nu-ţi va cu­noaş­te pompoasele revărsări, Răutule supt de pompe şi uitat de nori, dar mai ales – de noi, Răutule rău-păţit, de neiubire nămolit. Doar ca o nădăjduire, pe malurile lutăriilor roaibe tremură peste văluririle-ţi mă­run­te minuscula înmugurire a cătinişului prin spinii căruia adierea vântului trece precum nişte simţăminte în destrămare; mai este oare, – te întrebi, mă întreb, – până puzderia floricelelor roz-viorii va transforma nădăjduirea în plăpânda bucurie-a începutului de în-vărare, când, prin vreun pâlc de păpuriş salvat ca prin miracol, va răsări cântecul lebedei tinere, cântec care acum nu-i decât găoace-ocarină încălzită sub albe aripi de mumă-pasăre înfrigurată de teamă. Cântecul lebedei tinere – incredibila ta glorie de odinioară fluturând, parcă, prin uşor înmiresmata înflorire a cătinişului, atât de suavă, încât abia-abia de colora văzduhul, şi care nu era decât starea de incertitudine a frumuseţii, una din fugarele ei reveniri peste  scorburile grădinii cioturoase dinspre Ţânţăreni, adăpostitoare de ciocănitori ce bat cu nemaiauzită râvnă în tulpini, ca şi cum, după trecerea fiecărui minut, ar anun­ţa greşit nevenitele ore exacte; în copilărie (o-di-ni-oa-ră!!!) toate orele sunt... inexacte şi de foarte scurtă durată. =
          (Nu am vrut să folosesc ghilimele, pentru a autonomiza elegia; găsind mai potrivită o pereche de semne de egalitate, la în­ceput şi final...)
          ... Odinioară... Să mai rămânem, să mai îngăduim acolo, în odinioară, ascultând de înţeleapta vorbă a celui care a scris poveşti pentru copii de la şapte la şaptezeci de ani, bunicul Ion Creangă, adică, cel cu împărătescu-i îndemn: Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul. (Iar amintindu-ne de Huma Falnicei Lutării de la Negureni iată că, implicit şi absolut firesc, ajungem/revenim la Hu­mu­leşti! Nimic întâmplător, Doamne, în destinul Neamului românesc!...)
          Vasăzică, revenind în spaţiile şi locurile care, pe vremea de care vă povesteam, încă nu dădeau motive de adumbrite elegii, trebuie să vă mai spun că din fabulosul povârniş al Lutăriei noastre a fost extras, plămădit, adus pe temelii întregul nostru sat Negureni. Anume că în preajma ne­sfâr­şi­tului mal s-au tot frământat luturi, muiate cu apă cărată cu butoaiele din Răut, în amestec cu paie – „călcate cu pleavă“,  precum se spune la noi –, în mânat rotit de cai, o pereche-două, copitele cărora creau acel aliaj de deal şi câmpie, adică de argilă şi paie care, chiar de nu e unul tare ca granitul, ca betonul, nici slab de să pui umărul şi să-l prăvăleşti nu e, pentru că, trebuie să vă spun, la câte cutremure de pământ s-au tot perindat-scuturat de când mă ţin eu minte, la Negureni nu s-a prăbuşit vreun perete ctitorit din chirpicii călcăturii de lut cu paie acolo, în preajma fantasticei falii de deal abrupt, de care v-am spus deja atâta, atâtea (dar nici pe departe totul, din câte ştie despre el copilăria mea!).

*

          Pe malul aburcat al Răutului (doi-trei metri  înălţime), chiţcănenii, precum egiptenii antici pe Nil, îşi irigau şi ei legumăriile. Săpau, pur şi simplu, direct în mal un semiturn, o semifântână (partea din­spre râu e deschisă), din care, cu cum­pă­nă, săgeată, nuia, cârlig şi ciutură scoteau de zori apa (dimineţile şi serile, când e prielnică irigaţia), răsturnând-o în ulucul din care alunecă spre micile canale dintre straturile cu roşii, vinete, ardei, ţelină etc. Iar badea Gri­şa Gârlea, în inima Ne­gu­re­nilor, vizavi de noi, dincolo de sălcii şi stadion, pe panta Deluşorului, are roată de irigat, la care tra­ge statornic şi neobosit, parcă. Acea roată enormă, pe circumferinţa căreia sunt prinse/instalate vreo zece căldări nu prea mari care, jos, afundându-se în vlaga fântânii largi (apă în faţă), se umplu şi, pe ro­tunjimea mişcării, sunt aduse sus, unde-şi plon­jea­ză şuvoiul în uluc etc. Da, bi­ne­în­ţeles, este ceva comun în sistemele de irigaţie şi răsfirarea amintirilor...

 

Leo Butnaru

Răutul, huma şi lăstunii (extrase din naraţiunea „Copil la ruşi“)

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)