Mihaela Ursa şi capriciile ei erudite

Irina Petraş

 

          Savuroasa carte a Mihaelei Ursa (Ero­ti­con: Tratat despre ficţiunea amoroasă, Bucureşti: Car­tea Românească, 2012, 216 p.) vine pe fondul unei prea lungi „încrun­tări“ (cum bine o numeşte Alex Goldiş) a criticii ro­mâneşti, fixată de o bună bucată de vreme pe subiecte negre şi datate. Oricât de necesar ar fi studiul unei epoci revolute, acesta se face prea adesea cu o încrâncenare care nu lasă loc nuanţelor, cone­xiunilor subterane, creşterilor fireşti. Cu pri­virea aţintită pe ideologia oficială, genul acesta de cărţi se condamnă (fie şi pe ne­drept) la o frec­ventare superficială, îngustă şi ea, ne­apărat „încruntată“. Insensibile la temele cu adevărat mari ale omenescului, se erijează în judecători infailibili, inflexibili, caută vini şi păcate şi inventează, cu plăceri sinucigaşe, pedepse. Şi uită că literatura scapă constrângerii calendarului politic.
          Nici în cărţile precedente, Mihaela Ursa nu făcea rabat de la farmecul comentariului avizat şi descruntat. Intervenţiile sale sunt de fiecare dată pe cât de coerente conceptual, de o proprietate uluitoare a termenilor chiar şi când sunt inventaţi, pe atât de libere, personalizate, calde. Optzecismul şi promisiunile postmodernismului (1999), Gheorghe Crăciun, monografie (2000), Scrii­to­pia sau Ficţionalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic (2005) au reţinut atenţia prin solida armătură a demonstraţiilor teoretice, punând în joc, cu dezinvoltură, dar şi cu o acurateţe a enunţului remarcabilă, bibliografii impresionante, dar şi prin mlădieri ale tonului critic pe care teoreticianul nu le acceptă îndeobşte cu uşurinţă. Foarte mobilă şi cuceritor dezinhibată, cu o înţelegere largă faţă în faţă cu textul, enun­ţa deja în Echinox (2001) un „ideal“ spre care scrisul ei tinde din ce în ce mai evident: „Cred că discuţia despre «puterea criticului» trebuie dusă pe cel puţin două planuri: trebuie să diferenţiem între criticul teoretician literar şi criticul aplicativ, cronicar literar. Şi unul, şi celălalt pot juca la un moment dat rolul criticului de di­rec­ţie, însă demersurile şi mizele lor sunt diferite. Ideală până la utopie ar fi situaţia în ca­re cele două roluri ar putea fi jucate im­pe­cabil de aceeaşi persoană“. În Scriitopia, noutatea, nu atât de idee, cât de atitudine şi expresie, o identificam în descrierea actului critic ca ficţionalizare a subiectului auctorial. Mihaela Ursa mizează pe luciditatea „carteziană“, matematică, a lecturii avizate, însă ştie şi că obiectivitatea criticului are suflet, pune în mişcare senzualităţi şi în­fio­rări, aşezându-se la distanţă egală de ştiinţă şi plăcere. Criticul se instalează în vecinătatea fierbinte a cărţii comentate, instrumentele îi sunt exacte, dar şi fin personalizate, nu se uită pe sine în spectacolul mi­raculos al interpretării. Din întâlnirea scrutătoare cu textul celuilalt se naşte inevitabil un text ficţional de rang secund, dar şi, în parte, autoficţional. Nici criticul nu poate alege să lipsească din textul său, asemeni oricărui autor.
          Într-un fel, Eroticonul a fost pregătit de Divanul scriitoarei (2010), volum alcătuit în urma unei „investigaţii asupra felului în care scriitoarele din România îşi gestionează identităţile“. Titlul sugerează din start o formulă suspendată şi cu toate fina­lu­rile deschise: „în egală măsură divan psi­ha­nalitic, introspectiv, lejer prietenesc, dar şi contemplare, problematizare, giudeţ“. Au intrat în joc 14 scriitoare. Spuneam atunci că prea scurta şi generala Lămurire mă lă­sa sur ma soif. Cea de-a 15-a doamnă a cărţii, inventatoarea jocului, iată, îşi plăteşte datoria.
          Arhitectura cărţii împacă excelent ţintele profesoral-academice ale temei cu plăcerea taifasului subţire. Conceptele ştiinţei literare şi cele două „copile“ ale autoarei sunt instrumente existenţial-interpretative complementare. Viaţa şi biblioteca nu se incomodează nicio clipă. Răsfoindu-i când şi când blogul, Aberoscopul, i-am invidiat de fie­care dată prezenţa extrem de umană, pu­să pe şotii în cele mai sobre chestiuni, ironic-doctă în împrejurări hazoase. Amestec de inteligenţă, bună situare faţă în faţă cu sine şi cu ceilalţi, deschidere fără fasoane, dar şi deloc îngăduitoare cu alunecările de spirit. Intervenţiile sale în câmpul scriptural şi în cel existenţial se petrec în seama unui livresc jucăuş, fără a fi uşuratic, cu o ancorare în cel mai concret real niciodată atinsă de banalitate.
          „Roşcovana“, cum îşi alintă ea singură micul tratat despre ficţiunea amoroasă („Fic­ţiu­nea amoroasă prezintă întotdeauna, im­pli­cit sau explicit, o erotologie, respectiv o pseu­doexplicaţie, o pseudoteorie sau chiar o ideologie a erosului, un cod de identifica­re a «adevăratei» iubiri sau a «naturii» iubirii. Erotologia, filosofie alternativă a iubirii, se alătură puterii vizuale a eroticonului [„definesc eroticonul drept o imagine vizua­lă concentrată, la care avem acces prin intermediul discursului literar aflat la dispoziţie, dar în înţelegerea căreia discursul verbal dis­pare, se face nevăzut pentru a permite mai degrabă lectura proprie poeticilor vizuale în analiza imaginii, a figurii“; şi „nu este întâmplător că foarte frecvent eroticonul este – la limită – o scenă a ferestrei, un ta­blou în sine, în care interioritatea şi exterioritatea comunică prin intermediul unei rame, al unui ancadrament care presupune aşezarea în calea unui privitor, a unui lector“] pentru a construi o lume ficţională ghidată de un anumit adevăr despre iubire: ideea că iubirea este o chestiune de androginie sau că este o atracţie fatală sau că este o putere creatoare sau că este o boală ori o metafizică sexuală devine legea absolută a unei ficţiuni date“), are un punct de plecare cu tentă ludic-savantă: „Mă preocupă mai ales funcţionarea unui capriciu erudit, respectiv cum se ordonează expozitiv propria mea bibliotecă interioară, o bibliotecă interioară oarecare, cu şi despre femei, cu şi despre dragoste“, dar şi rostul unei recuperări compensatorii: „Mi-am refuzat uneori – ştiind cât de austeră poate fi comunitatea ştiinţifică – voluptatea de a scrie exact aşa cum mi-aş fi dorit. Nu mă refer tocmai la un dicteu automat, ci mai de­gra­bă la starea de graţie – rarissimă, din câte ştiu – în care ţi se dă şansa de a deveni actor al bibliotecii tale interioare şi de a scrie în ace­la­şi timp o carte şi jurnalul ei“ (s.m., I. P.).
          Capitolele tratatului vorbesc despre in­teracţiunea dintre carte şi cititor („fără saltul meu în ficţiune, cartea pe care o citesc nu se trezeşte la viaţă; fără ridicarea personajului dintre pagini până îi simt răsuflarea, lectura nu reuşeşte să mă răpească pentru a trece dincolo. Or, interacţiunea aceasta vitală nu poate rămâne fără consecinţe: eu modelez cartea, care mă modelează la rându-i“); despre „literatura «de dragoste» ca favorită a «lecturii de plăcere»“; despre ferestrele mincinoase prin care sunt privite, în literatură, femeia sau iubirea; despre componenta livrescă a discursului îndrăgostit; despre „asocierea femeii cu răul“ („asociere noţională ţesută chiar în fibra naraţiunilor de legitimare antropogenetică“), unul dintre locurile comune ale literaturii despre seducătoare şi potenţialul destructiv al senzualităţii feminine; despre femeie ca iniţiatoare a dialogului (lucru de neacceptat pentru un Paul Zumthor!): „es­te cert că înaintea căderii, pentru prima oa­ră în scena Facerii, femeia apare singură, bărbatul fiind în mod inexplicabil absent. Dialogul ca situaţie de comunicare apare într-un context în care atât Creatorul logocrat, cât şi partenerul Adam lipsesc“; despre falsul paradox al scriitorului care dispre­ţu­ieş­te femeia şi, în acelaşi timp, scrie literatură de dragoste: „încleştarea erotică nu este, uneori, decât celălalt capăt al dezgus­tului sau de-a dreptul al urii faţă de sexul opus“ (lucru verificabil şi în poezia erotică mizerabilistă); despre Madame Bovary şi Anna Karenina ş.a.m.d.
          Să recunosc că plăcerea cu care o ci­tesc are şi o motivaţie subiectivă, câteva dintre preo­cupările noastre se ating. Bibliografia Feminităţii limbii române se întâlneşte în multe puncte cu bibliografia Eroticon-ului. Când mi-a trimis un fragment din Eroticon pentru Promenada scriitorilor (proaspătul almanah al Filialei clujene a USR), i-am sugerat să asculte Erotokritul în versiunea lui Nikos Xilouris. Îl găsesc postat deja în intervalul de dinaintea apariţiei cărţii. Dar astea nu sunt decât detalii. Scrisul Mihaelei Ursa are un farmec contagios. Uneori îmi pare rău că nu i-am fost studentă.

 

Irina Petraş

Mihaela Ursa şi capriciile ei erudite (Mihaela Ursa, Eroticon: Tratat despre ficţiunea amoroasă, Bucureşti: Cartea Românească, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)