Apa Clujului

Lukács József

          Efectuând o cercetare asupra gastronomiei transilvănene din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, am ajuns la primul ingredient necesar pentru o bucătărie: apa. Fără apă curată, de bună calitate nu se pot imagina nici prepararea mâncărurilor, nici curăţenia din bucătării.
          În anul 1564, mercenarul italian Giovan Andrea Gromo relata că la Cluj se ajunge trecând „peste dealuri şi [...] pe lângă multe iazuri mici şi atrăgătoare“; „este un oraş comercial mare şi bine clădit, cu ziduri pu­ter­nice, după felul obişnuit mai demult, şi cu numeroase turnuri, situat pe loc şes în­tr-o vale fermecătoare între două dealuri, prin­tre care curge un râu cristalin“.1 Des­crie­rea lui Gromo sugerează o ambianţă aproape idilică, unde apa de bună calitate se găseşte fără probleme. În realitate, locuitorii Clujului nu puteau să o obţină chiar atât de uşor.
          Clujenii, care de câteva decenii au privilegiul să aibă la dispoziţie apă de robinet de bună calitate, adusă în locuinţe prin conducte, apă curată ce provine din izvoare şi pâraie din munţi, cu greu îşi pot imagina că în oraşul lor timp de secole a fost consumată apă de calitate îndoielnică, provenită din fântâni sau direct din Someşul Mic. În ultima parte a secolului al XIX-lea încă erau dezbătute diverse propuneri de so­luţionare a problemei calităţii apei în Cluj.2 Cei care scriau despre asta porneau de la starea de fapt, cunoscută de toţi clujenii: cele mai multe izvoare şi pâraie din ju­rul oraşului secau după perioade relativ scur­te de secetă, iar apa fântânilor era rea şi improprie consumului. Cum se poate ex­plica faptul că în fântâni apa era atât de rea?
          Literatura de specialitate3 menţionează că valea Someşului Mic s-a format prin­tr-un proces eroziv-acumulativ; străvechiul Someş şi-a format albia erodând în adâncime straturile geologice existente în zonă. În împrejurimile Clujului, acest proces a creat şapte trepte de terasă care marchează, şi în prezent, altitudinile succesive la care s-a situat străvechiul râu. Pe fiecare treaptă de altitudine s-au păstrat urmele luncilor largi ale râului, iar pe suprafeţele plane ale acestora au fost construite, în timp, multe dintre cartierele oraşului (Observator, Mănăştur, Gheorgheni etc.). Dintre aceste vechi suprafeţe de nivelare, la cea mai mare altitudine se află culmile Feleacului (vârfurile Măgura, Peana şi Cioltul Mare) şi ale dealului Lombului, iar la altitudinea cea mai mică se află zona centrală a văii Someşului Mic, care se ridică la numai 2-6 metri deasupra luncii de astăzi a râului. Pe măsură ce reţeaua hidrografică a văii s-a adâncit, s-a intensificat procesul de sfărâmare a rocilor existente în zonă, iar materialul rezultat a fost transportat spre punctele cele mai adânci ale văii, unde s-au format depozite se­di­men­tare sarmaţiene de zeci, pe alocuri de peste o sută de metri grosime. În aria depozitelor sarmaţiene calitatea apelor este mai sla­bă, deoarece mineralizarea este mai ac­cen­tuată, tipul hidrochimic sulfatat, iar duritatea apei este ridicată. Centrul oraşului Cluj a fost construit pe aceste sedimente per­mea­bile, formate din nisipuri, microconglomerate, argile nisipoase, marne şi gre­sii, bogate în ape, alimentate prin in­fil­tra­ţia precipitaţiilor atmosferice şi prin iz­voa­re de versant. La baza văii, stratul acvifer se alimentează prin infiltraţii din So­meşul Mic.
          Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru activităţile zilnice clujenii au folosit în primul rând apa Someşului Mic, râu care izvorăşte în Munţii Bihorului (Someşul Cald) şi Munţii Gilăului (Someşul Rece). Până la limita de vest a oraşului – adică pâ­nă la intrarea râului pe teritoriul oraşului – apa este de calitate bună, potabilă. În dreptul oraşului, stratul acvifer al luncii este po­luat atât prin mineralizarea sulfatică, provenită din dizolvarea ghipsurilor aflate în fundamentul luncii, cât şi de apele reziduale provenite din pâraiele văii, care, încă din Evul Mediu, erau murdărite de apele reziduale menajere, cu germeni patogeni, iar mai târziu, după secolul al XVI-lea, şi de unele activităţi meşteşugăreşti (tăbăcării, moară de hârtie, prelucrarea unor plante, cum ar fi inul sau cânepa). La est de oraş, lunca Someşului Mic a fost şi este poluată şi în zilele noastre de pâraiele care dizolvă sarea din zona diapirelor aflate la Someşeni, Apahida şi Cojocna, astfel că, în aval de oraş, apa Someşului Mic nu mai putea fi folosită ca apă potabilă.

Canalul Morii. Începând cu al cincelea de­ce­niu al secolului al XVI-lea, prezenţa ocazională în Cluj a curţii, a principelui, a dre­gătorilor, precum şi a soliilor străine a reprezentat un imbold foarte puternic pentru ca oraşul să-şi transforme aspectele sale pro­vinciale. Înfăţişarea urbei trebuia să de­vină corespunzătoare noului rol jucat de acest oraş: cea de gazdă a elitei politice, bi­ro­cra­tice, militare şi diplomatice a principatului.
          Dintre numeroasele exemple care s-ar putea cita pentru a ilustra schimbările pe­t­recute în Cluj pe la mijlocul secolului al XVI-lea, unele rezultate din iniţiativele ce­tă­ţenilor şi ale conducerii oraşului, altele solicitate de curtea princiară, este potrivit să fie amintită hotărârea consiliului oră­şenesc din 16 aprilie 1558, când, din raţi­uni de curăţenie şi igienă, a fost decisă aducerea apei Someşului Mic în imediata ve­cinătate a oraşului, printr-o albie săpată în pământ. În prezent, acest curs de apă este cunoscut drept Canalul Morii. Pentru realizarea proiectului, oficialităţile au solicitat de la regina Izabella scutirea oraşului de la plata impozitului timp de un an. În 25 iunie, consiliul, dorind să realizeze cât mai repede canalul de aducţie, a hotărât ca fiecare zecime, adică fiecare subdiviziune a oraşului formată din zece case, să trimită oameni care să ajute la săpat.4
          Se poate presupune că acest Canal al Mo­rii este de fapt un vechi braţ al Some­şului Mic, în care în timpul oraşului roman Napoca încă curgea apa. Drept argument se poate aduce faptul că zidul nordic al ora­şului antic era paralel cu acest braţ al râului. Peste acest zid antic a fost construit zidul nordic al Clujului medieval. Odată cu trecerea secolelor, Someşul Mic şi-a adâncit albia principală şi astfel, până în epoca modernă, în braţul vechiului Someş curgea doar surplusul de precipitaţii. În anul 1558, vechea albie a fost săpată şi adâncită şi i-a fost deschisă în amonte de oraş o nouă legătură cu principalul curs de apă prin care apa Someşului Mic a putut să fie deviată în canal şi spre oraş.

Pâraie din apropierea Clujului. Pe teritoriul oraşului medieval şi al domeniului care i-a aparţinut, au existat şi există şi azi într-o formă oarecare, la suprafaţă sau canalizate, câteva pâraie. Dintre acestea amintesc două ape curgătoare mai mici, care în secolele XVI şi XVII aveau albiile în imediata vecinătate a oraşului. Amândouă au izvoarele pe versantul nordic al dealului Feleacului şi cur­geau spre Canalul Morii ocolind, unul dinspre vest şi celălalt dinspre est, centrul istoric al oraşului. Amândouă sunt amintite pe hărţile vechi sub numele de „pârâul Ţi­gan“ (Cigány patak).5 Referitor la etimologia acestui nume există două ipoteze. Una dintre ele susţine că aceste pâraie au străbătut vechile colonii ale romilor clujeni – una în zona pieţei Cipariu de astăzi, cealaltă în zona Spitalului de Psihiatrie.6 O altă ipoteză este că denumirile provin din caracterul nestatornic al acestor ape curgătoare, ele deversându-se adesea în timpul ploilor abundente, în perioade secetoase secând de tot.7

Fântâni din oraş. Pe lângă Someşul Mic, celelalte surse de apă a oraşului erau fântânile săpate în startul gros de aluviuni sedimentate la baza văii. Apropierea albiei So­me­şului Mic face ca sub centrul oraşului pânza freatică să fie cantonată la adâncimi relativ mici, de doar câţiva metri. Drept urmare, fântânile de pe teritoriul oraşului au fost direct influenţate de precipitaţii şi de infiltraţiile din Someş. Încă de la începuturile oraşului, stratul de sedimente de sub aşezare a fost contaminat continuu. Tre­buie avut în vedere faptul că oamenii locuiau în case aglomerate în interiorul incintei de apărare, iar lângă case erau  grajduri pentru animale, cu orătănii, porci şi vite. Chiar dacă în secolele XVI şi XVII nu putem vorbi despre o poluare la scară largă, fântânile erau contaminate cu fecale infiltrate în sedimentele de sub oraş din gu­noiul de grajd şi latrine. Nu este de mirare că în istoria oraşului Cluj – cum se întâmpla şi în cazul altor aşezări – pot fi evocate atâtea epidemii.
          Din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea s-au păstrat relatări despre viaţa cotidiană din Cluj care subliniază faptul că pe atunci nu existau canalizare şi reţea de apă curentă, iar condiţiile de trai erau asemănătoare cu cele din secolele mai vechi. Majo­ritatea fântânilor din oraş aveau apă atât de rea, încât nu putea fi folosită decât pentru spălat. Existau câteva fântâni bune în oraş, una în piaţa Muzeului, alta în târgul de vite (piaţa Mihai Viteazul de astăzi) şi alte câteva în suburbii. O altă modalitate de aprovizionare cu apă a clujenilor erau căruţele cu butoaie, din care apa luată din Someş era vândută cetăţenilor. Contemporanii apreciau că apa din Someş era mai bună decât apa din fântâni.8
          Medicul Dániel Lengyel, născut la Cluj în 1815, dezvăluie în memoriile sale si­tua­ţia deplorabilă în care s-au aflat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, canalizarea şi sursele de apă potabile din oraş:

În tot oraşul caldarâmul era cât se poate de stricat, aşa cum este şi în prezent; trotuare nu au existat, numai străzile mai importante erau pavate în unele locuri cu pietre plate. Apa curgea în canale deschise, în mijlocul străzilor, spre canalul mai mare aflat în afara zidurilor de cetate, de unde mai apoi era de­versată spre braţul mic al Someşului [Canalul Morii]. În puţine gospodării existau fân­tâni, apa era cărată ori din Someş, ori din fân­tânile cu apă bună aflate în suburbii. Pe străzile mai mari, la anumite distanţe unele de altele, erau câteva fântâni cu pompă, făcute pentru folosinţă publică, dar apa lor era proastă. Apa din braţul mai mic al So­me­şu­lui era spurcată de scursura tăbăcăriilor aflate pe maluri.9

Pentru a arăta că situaţia de la începutul secolului al XIX-lea nu era cu mult diferită faţă de condiţiile existente în secolul al XVII-lea, pot fi citate memoriile baronului Péter Apor, intitulate Metamorphosis Transil­va­niae. El a fost elev în Cluj între anii 1686 şi 1693, deci cunoştea din proprie experienţă condiţiile de trai din oraş şi din şcoala în care studia. Povestind despre viaţa cotidiană din Colegiul Iezuit, amintea că apa de băut era adusă din Someş şi era cărată de elevi în bote prinse pe spinare. Asta era băutura elevilor săraci. Copiii oamenilor înstăriţi beau vin în loc de apă, cam 0,7 litri la fiecare masă.10
          Există mărturii care ilustrează legătura directă ce exista între debitul Someşului Mic şi nivelul apei freatice de sub oraş şi faptul că nivelul râului determina aprovizionarea urbei cu apă potabilă. În Istoria Colegiului Unitarian din Cluj, istoricul Kelemen Gál, citând izvoare păstrate în arhivele bisericii unitariene, scria următoarele despre soarta Clujului în anul 1704, când asupra lui s-a abătut urgia războiului dintre curuţi şi lobonţi:

În timpul acestui lung asediu au fost epuiza­te toate alimentele şi a urmat o scumpire groaz­nică. Carne nu s-a mai găsit şi când apărea to­tuşi, era la un preţ de neplătit. Apa de bă­ut era cumpărată pe bani, deoarece apa Someşului din interior [adică a Canalului Morii] a fost deviată de curuţi spre Someşul de dinafară [adică spre albia Someşului Mic], şi astfel fântânile au secat. Măcinarea s-a făcut în mori puse în funcţiune de animale sau în mori uscate, învârtite manual. Un font de carne costa 20 de denari, carnea de porc 48 de denari, o cupă de vin 48 de denari, un vin mai bun 56 de denari, cel mai bun vin costa 80 de denari, un ou costa 4 denari, o ceapă 4 denari [...] Ocupaţia a ţinut cinci luni şi două săptămâni, timp în care oraşul a suferit pierderi incomensurabile şi în vii, deoarece nu puteau fi pregătite pentru iarnă.11

Vechi fântâni din Cluj. În sursele istoriografice privitoare la istoria Clujului, în special în cărţile de socoteli ale oraşului, pot fi găsite informaţii cu privire la unele fântâni ale urbei. În mod cert existau fântâni şi în cur­ţile locuitorilor, atât în partea de oraş împrejmuită de zidurile de apărare, cât şi în suburbii, dar sursele se referă la fântâ­nile aflate în locurile publice. Întrucât nu avem motive să credem că în timp vechile pu­ţuri au fost astupate pentru a fi săpate alături unele noi, putem presupune că unele dintre vechile fântâni ale oraşului au fost folosite încă din Evul Mediu. Acestea furnizau apa de băut pentru oameni şi pentru animale. Totodată, fântânile erau rezervoarele de apă ale oraşului pentru cazurile de incendii. De exemplu, avem informaţia că, în 29 martie 1673, consiliul a hotărât am­pla­sarea lângă fiecare fântână a câte două căzi mari, pentru ca în caz de incendiu să fie disponibile rezerve de apă. Umplerea acestora cădea în sarcina căpeteniilor subdiviziunilor oraşului.12
          Din informaţiile adunate se poate înţelege că în oraş au existat mai multe tipuri de fântâni, dar nu se poate stabili care era modelul dominant în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Cărţile de socoteli ale oraşului vorbesc în mai multe locuri despre fân­tâni cu budăie (în maghiară bodonkút, bödön­kút, bodonoskút). Acestea se găseau în afara ora­şului şi au fost folosite îndeosebi în suburbii, în viile şi ogoarele acestuia. Au fost fântâni simple, la care puţul era căp­tu­şit cu un trunchi de copac scobit sau cu o scorbură. Amintirea unei asemenea fântâni cu budăie este păstrat în numele coloniei Bu­dunuş, aflată în hotarul Someşeniului.
          În 1550 este amintită repararea fântânii cu budăie aflate în Fânaţele oraşului (Har­mad völgy).13 În 10 decembrie 1586 a fost cumpărat cu 25 de denari „un lemn potrivit pentru o fântână cu budăie“.14 În primăvara anului 1587 putem vorbi despre o adevărată campanie de reparare a fântânilor: în 3 mai, economul oraşului nota că a dis­pus să fie duse „de patru flăcăi cele necesare pentru o fântână cu budăie“ şi că le-a dat şi mâncare, şi băutură, pe lângă plata cu ziua. Câteva zile mai târziu, în 26 iunie, acelaşi econom nota că a trebuit să repare cu patru flăcăi „fântâna cu budăie aflată lângă calea Turzii“, punând să sape mai adânc puţul, drept pentru care le-a plătit acestora 48 de denari. În ziua următoare, a dispus să fie făcută „o nouă fântână cu budăie şi la izvorul aflat spre râul Nadăş, între ogoare“.15
          În actele breslei tâmplarilor, în 2 martie 1708, se spune că breasla a avut un pământ „dincolo de Kismező, deasupra fântânii cu budăie, aproape de pârâul Nadăş, în vecinătatea pământului orfanilor lui Sebestyén Kovács şi Sámuel Járai“.16 Kismező (în traducere, Câmpul Mic) era versantul nordic al dealului Cetăţuia. Numele s-a păstrat în limba maghiară în numele cimitirului din strada Crişan, care şi în zilele noastre este numit cimitirul de la „Kismező“. În consecinţă, fântâna amintită în aceste surse a existat cândva în zona gării de astăzi.

Fântâna din piaţa Muzeului. Modelul arhaic de fântână folosit şi în zona Clujului pare să fi fost cea cu cumpănă. Relativ simplu de construit şi de întreţinut, la mijlocul secolului al XIX-lea acest tip de fântână încă era prezent în centrul oraşului, în piaţa Muzeului.
          În 14 septembrie 1624, în cărţile de socoteli ale oraşului, apare informaţia potrivit căreia căpetenia unei zecimi (tizedes) a oraşului a reparat fântâna din piaţa Cetăţii Vechi, pentru care a fost plătită cu suma de 5 denari.17 Problema reparării fântânii apare peste trei ani, în 10 februarie 1627, când au fost comandate două recipiente pentru apă, ca să ţină copiii departe de fântână.18 După aproape trei decenii, în data de 4 aprilie 1654, au fost daţi 12 florini pentru repararea găleţii fântânii aflate în „Cetatea Veche, în faţa bisericii“.19
          Într-o descriere a oraşului apărută în 1926 a prozatorului Péter Nagy (numele lui real: Emil Grandpierre), aflăm că „pe latura nordică a pieţei Carolina“ (azi piaţa Muzeului), „având apă foarte bună“, s-a af­lat fântâna numită Talpas-kút, o denumire pe care am putea-o traduce ca „fântâna cu picior“.20 Este un fapt fericit că dispunem şi de o imagine a acestei fântâni, într-o fo­tografie realizată în jurul anului 1870 de celebrul fotograf clujean Ferenc Veress. Se vede că a fost vorba despre o fântână cu cumpănă, cu un stâlp gros, fapt ce susţine numele de „fântână cu picior“, şi cu ghizdul lat, construit din scânduri, situată în colţul nord-estic al pieţei, în faţa vechiului spital Carolina.21
          În jurnalul unui cetăţean clujean, pe nume János Demeter, care locuia pe strada I. C. Brătianu (fosta stradă Király), a fost notat faptul că, în anul 1864, „biletul pentru apă la fântâna cu picior“ costa 1 florin şi 20 de creiţari. După un deceniu, din acelaşi jurnal aflăm că „biletul pentru apă de la fântâna cu picior costa, pentru o ju­mă­tate de an, 60 de creiţari“.22 Aceste in­formaţii arată că, în secolul al XIX-lea, chiar şi locuitorii centrului oraşului se deplasau la câteva străzi distanţă pentru a lua apă de băut şi că plăteau oraşului taxe pentru întreţinerea fântânii.
          Din relatările scrise şi din fotografiile făcute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, aflăm că fântânile din locurile publice erau fântâni cu pompă manuală.
          Din secolul al XIX-lea, ghizdurile fântânilor au fost reconstruite în funcţie de noile cerinţe de igienă: locurile publice erau frecventate de tot mai mulţi oameni, animale şi mijloace de transport, căruţe şi caleşti, şi din această cauză fântânile deschise, cum erau cele cu budăie şi cele cu cumpănă, se umpleau cu praf sau cu alte murdării. Era necesar ca puţurile fântânilor să fie închise. A apărut modelul de fântână publică al cărei puţ era căptuşit cu zid de cărămidă sau piatră; ghizdul construit din piatră sau cărămizi era acoperit şi închis. Deseori în jurul acestor construcţii erau bănci. În mijlocul fântânii era amplasată o ţeavă din fontă, care ajungea sub nivelul apei. În in­te­riorul acestui cilindru era montată pom­pa, acţionată manual cu ajutorul unui braţ, la capătul căruia era legat un lanţ sau o frânghie. Trăgând în jos braţul, era pusă în funcţiune pompa.

Fântâna din strada Emile Zola. Clădirea, mai exact ce a rămas din clădirea monetăriei Principatului Transilvaniei se află în strada Emile Zola, în imediata vecinătate a bisericii franciscane. Inscripţia Domus cementaria et auricusoria 1608, sculptată în piatră, arată ce destinaţie a avut clădirea în secolul al XVII-lea. Un inventar din anul 1700 arată că monetăria „înspre stradă are un gard de scândură. În faţa bucătări­ei se află o fântână de piatră, cu găleată [legată] cu lanţ“.23

Fântâna din cetatea de pe Cetăţuie. Într-un inventar din 1783 al fortăreţei pe care armata imperială a construit-o pe Cetăţuie (1716-1735) este amintită în apropierea cazărmii soldaţilor „o fântână cu ghizd de piatră, acoperit cu şindrilă, care este atât de adâncă încât în cinci minute se poate trage apă din ea, şi datorită faptului că este singura sursă de apă din cetate, toţi trăiesc cu apa ei“.24

Fântâna din strada Universităţii. În Meta­morphosis Transilvaniae, baronul Péter Apor amintea faptul că atunci când el a fost elev la Colegiul Iezuit din Cluj – adică prin anii 1686-1693 – catolicii nu aveau voie să mear­gă în procesiuni religioase prin oraş, ci numai în timpul liturghiei de Înviere se duceau în procesiune „până la casa Wagner, unde se afla o fântână, şi până la acea fân­tână“. Dat fiind faptul că se ştie că liturghia catolică era ţinută într-o casă care s-a aflat pe colţul străzilor Universităţii şi Kogălni­ceanu, casa Wagner şi fântâna din faţa ei trebuie să fi fost undeva în strada Univer­sităţii de astăzi, eventual la capătul acestei străzi dinspre piaţa Unirii.25

Fântâna oraşului. În socotelile oraşului Cluj din anul 1594 apare un înscris care face trimitere la faptul că au fost descărcate nişte scânduri „în poarta Mănăşturului, sub hai­zaş, acel haizaş sub care se află fântâna oraşului“.26
          Poarta Mănăşturului, sub care este po­menită fântâna, era principala poartă de pe latura vestică a oraşului. Din reprezentări din secolul al XVIII-lea se poate afla că în faţa turnului-poartă al Mănăşturului se afla un pod de piatră care trecea peste şanţul de apărare umplut cu apă de pârâul Ţigan, iar celălalt cap de pod era fortificat cu un alt turn-poartă, de asemenea acoperit.27 Pârâul Ţigan izvorăşte în coasta dealului Hajon­gardului şi se varsă în Canalul Morii, după ce curge, în canalizare subterană, încă din a doua parte a secolului al XIX-lea28, sub zona cuprinsă între străzile Republicii şi Victor Babeş şi dedesubtul străzilor Gheor­ghe Şincai şi Emil Isac. Din acest pârâu doar pe teritoriul Grădinii Botanice se mai vede astăzi o porţiune.
          Din informaţia citată mai înainte se poate înţelege că „fântâna oraşului“ s-a aflat sub poarta Mănăşturului, astfel că acoperişul turnului-poartă o cuprindea şi pe ea. Datorită faptului că se afla în imediata vecinătate a şanţului de apărare cu apă, se poate presupune că această fântână a oraşului aduna apa pârâului infiltrată printr-un strat de prundiş de doar câţiva metri grosime.

Fântânile din Piaţa Unirii. Piaţa mare a Clujului era centrul vieţii sociale şi comerciale, aici era târgul unde se adunau atât orăşenii, cât şi negustorii şi ţăranii din satele din regiune, pentru a vinde sau cumpăra produse. Oamenii veniţi la târgul din piaţa mare deseori locuiau cu familiile lor chiar în piaţă, în corturi.29 Un astfel de loc, unde se aduna frecvent un număr mare de oameni, trebuia să aibă mai multe surse de apă.
          În 1756 a fost amintit „şirul de case din Piaţa Mare aflate în spatele fântânii marelui post de strajă“.30 Clădirea apare pe harta Clujului desenată în 1691 de inginerul mi­litar imperial Giovanni Morando Visconti, cu legenda Gran corpo di guardia. La începutul secolului al XIX-lea, postul militar, situat în partea sud-vestică a pieţei, a devenit un loc insalubru şi rău mirositor, drept pentru care administraţia oraşului a făcut demersuri încă din 1801 să-l lichideze. Pe un desen al lui Miklós Sikó, realizat în jurul anului 1853, se vede imaginea pieţei mari a Clujului într-un moment idilic, fără mul­ţime şi fără gheretele negustorilor. Pe desen, în faţa caselor Jósika şi Wass (aflate în partea stângă a vedutei), acolo unde con­form indicaţiilor se afla cândva postul de strajă, apare o fântână cu ghizd închis, cu un acoperiş în formă de con şi alături un stâlp.
          Alte fântâni din piaţa mare a Clujului se pot observa în fotografiile lui Ferenc Veress realizate în a doua parte a secolului al XIX-lea. O fântână s-a aflat pe latura sudică a pieţei, aproape de clădirea primăriei, alta în partea nord-estică a pieţei.

Fântâna din strada Kogălniceanu. În jurul anului 1760, István Páldi Székely31 a creat o xilogravură pe care apar, printre altele, biserica reformată din strada Kogălniceanu şi clădirile existente la acea dată în jurul bisericii: clădirea Colegiului Reformat, o casă şi, vizavi de acestea, clopotniţa bisericii şi casa preotului. Pe xilogravură, între aceste clădiri, apare o fântână. Se pot distinge ghizdul şi un stâlp, dar nu se poate aprecia că este vorba despre o fântână cu cumpănă sau una cu pompă.32
          Fântâna din bulevardul 21 Decembrie 1989. În legătură cu un incendiu devastator şi sinuciderea unei persoane aflăm despre fân­tâna care a existat cândva în „strada dină­untru a ungurilor“ (Belmagyar utca).33 În relatarea despre incendiul din 17 mai 1689, martorii au susţinut că incendiul a izbucnit într-o casă aflată în suburbie, unde „o ru­tean­că romano-catolică“ a aprins o casă nesupravegheată. „Aşa s-a iscat focul care a ars trei case. Mai târziu vântul a dus focul şi în suburbia din faţa podului (Hídelve), unde au ars 31 de case cu gospodării şi şure cu tot. Fapta incendiatoarei fiind dovedită, a fost dusă la locul unde urma să fie torturată, dar pe drum a sărit în fântâna din strada dinăuntru a ungurilor, de unde a fost scoasă moartă“.34
          Locul acestei fântâni nu se poate stabili cu exactitate şi nici faptul că au existat sau nu mai multe fântâni pe această stradă relativ lungă a oraşului. S-au păstrat două fotografii, ambele realizate de Ferenc Veress în anul 1859, în care se vede că a existat o fântână în faţa clădirilor pe locul cărora azi se află magazinul Sora.35


În timpul elaborării prezentului studiu, autorul a fost doctorand bursier al Universităţii „Babeş-Bolyai“, Facultatea de Istorie şi Filosofie, în cadrul Proiectului „Investeşte în oameni”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Contract POSDRU/88/1.5/S/60185:
„Studii doctorale inovative într-o societate bazată pe cunoaştere” – ID 60185.

 

Lukács József

Apa Clujului

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)