Focul care mistuie…

Elisabeta Pop

          Dacă îţi propui să scrii despre cele pa­tru elemente sau doar despre unul dintre ele..., sau ţi se propune, ca în cazul meu, de către o prietenă bună ca Marta Petreu – şi încă pentru o revistă ca Apostrof, la care eu ţin foarte mult, primul lucru ca­re-ţi vi­ne în minte este să-l reciteşti pe Gaston Bachelard. Asta, dacă nu ai prin apropiere, cum mi se întâmplă mie, un al­chi­mist (l-am numit pe soţul meu, Alexandru Pop), adică o enormă bibliografie. Atât de mare, că te sperii şi te laşi păgubaş.
          Din primul moment, focul mi s-a părut cel mai atractiv element. N-aş putea să spun de ce... dar, sigur, un psihanalist mi-ar spune el cum stau lucrurile. Nu ştiu cum, aşa, tam-nisam, mi-am adus aminte că nu în puţine piese am dat de... foc, prin urmare, ia hai să vedem ce şi cum...
          Am început totuşi să văd şi să revăd ce au scris alchimiştii despre foc şi ce spune Bachelard, nu-i aşa?
          El are dreptate când spune că, la în­tre­barea atât de simplă „ce este un foc?“, chiar oameni inteligenţi dau din umeri şi te în­treabă ei pe tine, da, chiar aşa, ce este un foc? După care încearcă tot felul de de­fi­niţii, unele de tot naive...
          Mă atrage o definiţie care spune că Al­chi­mia însăşi este o Artă a Focului, iar Al­chi­mistul un Artist, un Filosof al focului. Magia şi mistica focului – fiindcă trebuie să recunoaştem că ele există – au fost preluate de alchimişti din religiile orientale şi din credinţele vechi, focului fiindu-i asociate atât calităţi antropomorfice (blândeţe, o anume tandreţe provenită din căldură sau, dimpotrivă, viclenie, ură, răzvrătire, violen­ţă, ce vin din arsura propriu-zisă, din du­re­rea provocată de ea), dar şi procese legate de cotidian, de partea materială, cum ar fi coa­cerea, fierberea, digestia, maturarea, dar şi de latura ei spirituală – iubirea, pasiunea, plăcerea, extazul chiar, sau durerea sufle­tească, dorul, ura etc.
          Focul furat de Prometeu şi dăruit oa­me­nilor cu o generozitate ce n-a rămas ne­pe­depsită are, dincolo de concreteţea lui fier­binte, o putere mistică, o energie pozitivă, bună, strălucitoare în paradis şi alta rea, distrugătoare în iad („să arzi în flăcările iadului“ e un blestem ce ne sună cunoscut, nu-i aşa?). Şi mai are şi o certă, fascinantă conotaţie sexuală, reprezentând, cum susţin psihanaliştii, forţa, masculinitatea, virili­tatea, curajul. Focul generator al vieţii fe­cundează, se spune, apa, aceasta fiind per­cepută ca principiu feminin.
          Am citit undeva că focul, ca de altfel şi celelalte trei elemente, poate fi luat în con­siderare atât dintr-un punct de vedere înalt filosofic, metafizic, cât şi dintr-unul, poate nu vulgar, dar, oricum, mai banal-cotidian. Aşa este.
          Dar un artist, mi-am zis, un scriitor nu are oare dreptul sau chiar datoria ca, vor­bind despre banalul foc, de pildă, să caute frumuseţea acestui element, ridicându-l la un rang înalt? Fiindcă, la drept vorbind, indiferent dacă focul distruge case sau inimi, el poate să purifice, să cureţe locuri murdare sau, dimpotrivă, să ascundă, să facă să dispară urmele unor crime abo­mi­nabile!
          Altminteri, ce rost ar mai avea apa, lină sau vijelioasă, sau focul, fie el al inimii sau incendiu pur şi simplu, iscat din senin sau „pus“ cu rea intenţie, dacă în operele ar­tis­tice sensurile lor, ale apei sau ale focului, ne-ar rămâne ascunse, dacă nu ne-ar oferi un prilej de meditaţie, răscolindu-ne amin­tirile şi trezind în noi, cititorii sau privitorii sau ascultătorii muzicii, reflecţii de tot felul? (Îmi vin în minte Focurile de artificii sau Muzica apelor de Händel, Dansul fo­cului de Manuel de Falla etc.)
          Dar mă întorc la teatru şi, iată, deschid volumul lui Anton Pavlovici Cehov şi caut focul-incendiu din actul trei al piesei Trei surori (trad. Elisabeta Pop). Într-o noapte ce părea liniştită, dar de fapt nu era, fiindcă Irina se plânge că e obosită şi nu mai crede că vor pleca vreodată la Moscova, Olga e siderată de argumentele primitive, răută­cioa­se şi vulgare ale Nataşei cu privire la ca­merele de locuit şi, mai ales, la Anfisa, bă­t­râna de 80 de ani pe care noua stăpână a casei vrea s-o alunge, după ce le-a slujit pe surori 30 de ani... Maşa îl consolează cum poate pe Verşinin, cel mai afectat de in­cen­diu ş.a.m.d. Incendiul a nimicit un cartier întreg. Acolo locuia şi Fedotik, sublo­co­te­nentul care a rămas fără nimic (i-au ars ghi­tara, aparatul de fotografiat şi scrisorile, cam tot ce avea el, visătorul, mai de preţ). Verşinin însă, venind plin de funingine şi mirosind a fum, nu pierde iar şi iar ocazia să-şi plângă de milă. Soţia lui a fugit, spe­riată, cică, lăsând fetiţele singure şi înspăi­mân­tate, în faţa porţii... Acum, că sunt la adăpost, e mai liniştit, dar asta nu-l îm­pie­dică să se lamenteze în continuare... Dar şi să remarce că „militarii au stins focul“... cu alte cuvinte tot ei sunt cei mai de nă­dej­de. Apoi, ca şi când totul e rezolvat, se apucă să filosofeze pe tema incendiului, evocând vremurile vechi, când barbarii năvăleau în Rusia, pârjoleau şi prădau tot ce le ieşea în cale... După care, suspinând, vi­sează cu glas tare, la o viaţa nouă, la schim­bări atât de necesare şi atât de aş­teptate...
          În timp ce Olga scoate din dulapuri rochii, bluze, jachete, lenjerie şi le dă toate sinistraţilor, Nataşa, cu glas prefăcut, ca al celor mai rafinaţi demagogi, întreabă, re­toric, dacă n-ar fi cazul să înfiinţeze un co­mitet de ajutorare a sinistraţilor... „Să-i ajutăm pe cei săraci“, zice ea... iar Andrei, soţul ei şi fratele celor trei surori, nu se duce să ajute la stingerea focului, stă închis în camera lui, poate e beat, cine ştie, ori­cum, zdrăngăneşte la vioară, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Incendiul, focul exterior, scoate la iveală mizeria interioară. Cuplul cel tânăr, Nataşa şi Andrei, el con­taminându-se de la proasta ei creştere şi totala lipsă de educaţie, ea, arătându-şi adevărata fire... Bătrânul doctor Cebutikin, alcoolicul, cel care a uitat tot, e din nou beat turtă, nu prea ştie pe ce lume se află... Fedotik se dovedeşte un poet visător, Anfisa, o bătrână sărmană miloasă, surorile se arată aşa cum sunt dintotdeauna, săritoa­re şi bine educate, Kulâghin, soţul Maşei, un ins gol pe dinăuntru, iar Verşinin, ei bine, Verşinin nu se dezminte...
          Aici focul se pare că arde, dar şi ascun­de ceva şi, sigur, dezvăluie caractere... lu­mi­nea­ză prin replici puţine, admirabil gân­dite, tainice pliuri ale caracterelor...
          Iau în mână Teatrul lui Tennessee Williams (trad. Mihnea Gheorghiu) şi mă opresc la admirabila piesă Orfeu în infern. Piesa evocă la început un incendiu devastator şi tot astfel se termină. Pericolul ră­mâ­ne... Un foc, un incendiu, o mână cri­mi­nală stau la baza căsniciei frumoasei italience, numită simplu Lady, cu Jabe Torrance, mult mai bătrân ca ea. În numele unui Grup Mistic, el şi amicii lui dau foc viei Macaronarului, având grijă să ardă şi acesta de viu, pentru ca mai apoi s-o ceară de nevastă pe fata lui, care, nemaiavând nimic, e nevoită să accepte. Nu se ştie, ni­meni nu ştie, dacă Lady a aflat vreodată adevărul. Acestea toate le aflăm şi noi, cititorii şi spectatorii, din gura femeilor clevetitoare. Au trecut destul de mulţi ani, Lady nu mai e foarte tânără, e undeva între 30 şi 40 de ani, iar Jabe e pe moarte... În aceste momente apare la uşa prăvăliei fa­mi­liei Torrance Val, flăcăul bine făcut, cu scurta lui din piele de şarpe, cu mersul leneş, provocator, cum avea să observe Lady, şi cu ghitara în mână. Liber ca pa­sărea cerului... În femeia încă tânără se aprinde pe loc o flacără, văpaia pasiunii, dorinţa, un semn că acest tânăr ar putea contribui esenţial la renaşterea ei ca femeie, devenită, alături de Jabe, „un smochin uscat“, o femeie stearpă. Asta după ce pă­cătuise demult, când era o fetişcană, cu iubitul ei David şi, părăsită de el, avortase copilul. Momentul întâlnirii lor e evocat cu emoţie, tot cu elemente legate de foc: „Când s-au întâlnit... a fost ca şi cum ai fi lo­vit amnarul de cremene. Au luat foc, nu alta. Da, da, foc“. Aşa îşi amintesc fe­mei­le... clevetitoare, aşa o fi fost, observând că „perechile care nu se iubesc au patima banilor“. Val se lasă dus de... val şi între cei doi începe o frumoasă poveste de dragoste. E drept că el schimbă scurta din piele de şarpe, simbol cert al libertăţii totale, cu o haină albastră, un fel de uniformă de sluj­baş, dar se vede că acest lucru îi convine, fiindcă are, faţă de această femeie încă frumoasă şi puternică, un fel de admiraţie pentru curajul ei şi pentru lipsa ei de pre­judecăţi. Lady a rămas însărcinată şi e fericită, a revenit la viaţă. Iată însă că focul acela devastator a distrus încă de atunci destinele personajelor. Ros de gelozie şi de ură, muribundul Jabe trage, cu ultimele lui puteri, în cei doi. „Am să vă ard de vii, urlă el, l-am ars şi pe tatăl tău şi am să vă ard şi pe voi.“ Lady va muri, iar Val, cine ştie, poa­te va fi şi el jertfit... oricum, visul celor doi se destramă, iar ameninţarea rămâne... Din nou focul vine, de data asta să măture din cale totul. Undeva, pe podea, Vră­ji­to­rul găseşte scurta din piele de şarpe pentru care Carol, vagaboanda liberă şi ea, mereu îndrăgostită de Val, îi oferă un inel de aur... Un preţ bun pentru amintirile cu care se va hrăni ea de acum înainte. Ceea ce a fost frumos, iubirea, libertatea şi scurta fericire a celor doi îndrăgostiţi, Lady şi Val, s-au dus, mistuite, toate, de focul urii unui om rău.
          Pentru piesele lui Strindberg îţi trebuie o dispoziţie specială, nu poţi citi la co­man­dă, aşa că am aşteptat ziua aceea... Înainte însă am recitit Jurnalul lui ocult (trad. Gabriela Melinescu), ca să intru, cum se spune, în atmosferă. Deschid volumul ma­siv (trad. Valeriu Munteanu) şi caut Peli­ca­nul. Îmi răsar în minte cu o precizie ui­mi­toare chipul şi silueta fragilă a Valeriei Seciu, care o întruchipa magistral pe Ma­ma, Elise, într-un spectacol, în anii ’90, pe scena de la Dallas, unde îşi înfiinţase propriul ei teatru...
          Această mamă ticăloasă şi-a clădit su­ma­ra, precara ei fericire pe cadavre – pe cel al soţului ei, pe care l-a chinuit cu egoismul şi nenumăratele şicane gândite de această femeie mincinoasă, rea, lipsită de scrupule şi de cea mai elementară moralitate, pentru ca apoi să-şi mărite fata cu Axel, amantul ei, numai ca să-l poată ţine aproape. Fiul ei Fredrik şi fiica Gerda îşi plîng, la ceas târziu, trista lor soartă. Fredrik e slab şi bolnăvicios, şi nu e de mirare, fiindcă toată copilăria mama i-a hrănit cu terci, Gerda e o fiinţă fără pic de voinţă, o somnambulă care nu poate, nu vrea să creadă că bărbatul ei e amantul Mamei... Fraţii realizează în­cet-încet că adevăratul pelican a fost sărmanul lor Tată, care s-a jertfit pentru ei. Pe mamă o vor pedepsi, dar nici vieţii lor nu-i mai găsesc vreun sens, aşa că Fredrik dă foc casei, să ardă tot şi, mai ales, pă­ca­tele cu care şi-a încărcat conştiinţa ne­treb­nica femeie ce-şi zice Mamă. Neavând cu­rajul să ardă, Mama se va arunca de la fereastră, alegând o moarte urâtă, cum i-a fost şi viaţa, pe când cei doi fraţi evocă puterea purificatoare a focului şi blîndeţea cu care flăcările îi vor ţine îmbrăţişaţi şi, poate, îi vor trimite în paradis, dacă oricum viaţa lor pe pământ a fost un iad... „Ardem de vii, strigă Fredrik. Totul trebuie să ardă, altă soluţie nu avem. Arde tot ce-a fost vechi, rău şi urât.“
          E multă ură şi disperare în acest text de o densitate şi o imensă frumuseţe în, pa­ra­doxal, urâţenia relaţiei dintre personaje. O mocirlă în care pier laolaltă şi cei buni, şi cei răi, doar că, aşa cum spune cineva, e im­portant şi cum trăieşti, dar şi cum mori...
          În Casa arsă, o casă plină de secrete urâte, de murdării ascunse, focul e pus de chiar stăpânul ei, Rudolf Alstrom, cu sco­pul încasării poliţei de asigurare. Revenit după 30 de ani acasă, Arvid, numit şi Străi­nul, fratele lui Rudolf, descoperă mizeria ascunsă bine atîţia ani. Cum? Scotocind în cenuşa de după incendiu... Familia lui a trăit în minciună şi murdărie morală, pozând în oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu. Lucid, detaşat, fratele venit de departe ucide rând pe rând iluziile, falsele iluzii. Rudolf a făcut contrabandă şi spe­culă, afaceri necinstite de tot felul, aşa s-a îmbogăţit. Iată, pe rînd, refăcând vieţi, destine, recuperând memoria unei familii din resturile obiectelor distruse de foc. O ramă cu fotografia bunicului contrabandist îi aminteşte că şi el era dispreţuit de co­mu­nitate pentru lăcomia lui. Un volumaş semnat Titus Livius îi prilejuieşte o me­di­taţie asupra istoriei care de multe ori as­cunde neadevăruri crase. Piciorul unei mese arse îi evocă o altă minciună întreţinută ani buni, cum că masa e o piesă scumpă, din abanos, iar acum focul o arată cum e de fapt, din lemn ordinar de plop vopsit... O altă carte îi aduce aminte de scandalul în urma căruia o biată slujnică învinuită de furt a fost scoasă în stradă. Un ceasornic dezmembrat se dovedeşte doar o maşină stricată, incapabilă să mai măsoare timpul scurs atât de inutil pentru membrii în­fri­coşaţi ai familiei. Toată această lume pu­tregăită, descompusă, montată pe minciună şi înşelătorie, s-a dus de râpă. Stând acolo, lângă rămăşiţele unei familii hrănite cu minciuni şi false iluzii, Străinul aruncă un strop de speranţă spre omenirea debu­so­la­tă, dezamăgită, disperată. „Necazul duce la răbdare, răbdarea la înţelepciune, înţelep­ciu­nea la speranţă, iar ea, speranţa, nu înşală.“ Oare aşa să fie? Sau, cum spune Macbeth, „Viaţa e o poveste urlată de un idiot“? Comentariile regretatului Alexandru Sever, scrise înainte de ’89, deci intens cen­zu­rate, vorbesc, volens nolens, depre obli­gatoria speranţă, dar din textul acestei piese negre răzbate greu o undă de optimism..
          Iată însă că Strindberg, sobrul Strind­berg, încearcă să glumească pe tema fo­cului, atunci când focul iubirii e întreţinut cu simţul umorului. Un umor cinic, ce-i drept... Nu vă jucaţi cu focul e o mică bi­ju­terie artistică, o comedie într-un act me­nită, dacă nu să distreze, cel puţin să amuze şi cei interesaţi, tinerii mai ales, să tragă cuvenitele învăţăminte. Un Soţ, tânăr şi uşor cinic, pune la încercare fidelitatea Soţiei, tachinând-o continuu cu o presu­pusă dragoste a ei cu prietenul lui. Se-n­ţelege că Ea neagă vehement, fiind şi o fiinţă bolnăvicioasă şi afişând o cuvenită indiferenţă, ba chiar părându-i-se că sim­paticul, seducătorul amic al soţului ei nici n-o prea bagă în seamă. Dar iată că tot tachinând-o, tânăra femeie chiar se îndră­gos­teşte de Axel, care, la rândul lui, pare şi el tot mai îndrăgostit. În fine, când apucă cei doi să-şi mărturisească... focul care-i arde, simţind amândoi că ar fi cazul să-i spună totul Soţului, Prietenul dă înapoi. Excesiva politeţe, sinceritatea şi bunăvoinţa cu care Soţul tratează iubirea lor îi devin suspecte, ba atitudinea lui i se pare de-a dreptul obrăznicie. De altminteri, părăsit de fosta soţie şi destul de speriat de o nouă căsnicie, Prietenul o ia la goană, fuge, spu­ne Strindberg, „mâncând pământul, de ai fi zis că are foc în buzunare“. Kerstin îi reproşează fluşturaticului seducător că a aprins văpaia iubirii, dar nu e capabil să ducă sentimentele mai departe, iar el îi răspunde cam aşa: „Dumneata reuşeşti să stingi un incendiu după ce izbucneşte, eu însă voi trăi stingherit“.
          După nenumărate decepţii în dragoste şi eşecuri în căsnicii, ratate pe rând din varii pricini, nu e de mirare că Strindberg era încredinţat că o căsnicie este un adevărat infern. Iată însă că de data asta, poate în­tr-o perioadă mai relaxată sau, cine ştie, poate a resemnării, a împăcării cu soarta, scrii­to­rul şi-a îngăduit să ia peste picior o in­sti­tuţie şi o relaţie matrimonială pe care, de altfel, a dorit dintotdeauna să le stimeze...
          Despre rolul nefast al focului-incendiu a scris foarte convingător Max Frisch în­tr-o piesă ce a făcut şi la noi obiectul unui spectacol de succes: Incendiatorii (trad. Paul B. Marian şi Suzi Hirsch). Aici ne găsim în faţa unor indivizi certaţi cu legea, frustraţi, oameni care au stat un timp la închisoare, urăsc ordinea şi tot ce ţine de cumpătarea mic-burgheză, propovăduind haosul ca semn al libertăţii. Mediocri, proveniţi din familii modeste (Schmitz e fiu de cărbunar, crescut la orfelinat, Eisenring a fost chel­ner), urându-i din toată inima pe cei bo­gaţi, ei îi urăsc deopotrivă şi pe cei inte­li­genţi, pe intelectuali, pe filosofi, so­cotindu-i nişte pierde-vară, incapabili de fapte cu adevărat remarcabile, înspăimântaţi ori de câte ori „fitilul ia foc“. „Ce cauţi tu printre noi – îi reproşează Eisenring Filo­so­fului –, dacă nu te bucuri când izbucnesc incendii, scân­tei şi flăcări care trosnesc, când sirenele sunt mereu în întârziere, dacă nu-ţi face plăcere lătratul câinilor, fumul şi strigătele oa­me­nilor... cenuşa“. Sau, iată o altă mărturie-re­proş a insatisfacţiei pe care o produc „gânditorii“, inutilii gân­di­tori: „Nu-mi plac intelectualii... pentru voi nu există plăcere adevărată, voi ăştia sunteţi întotdeauna atât de firoscoşi, întotdeauna... serioşi, că ajungeţi să trădaţi – pentru voi nu există plăcere adevărată“.
          După ce au urcat în podul casei Dom­nului Biedermann bidoanele cu benzină, incendiatorii acceptă să cineze cu el şi cu Babette, soţia cardiacă şi timorată a aces­tuia, nevoită să prepare o cină savuroasă, gâscă cu castane, în speranţa secretă că o cină bună şi un vin select îi vor îmblânzi pe incendiatori. Dar ei îşi au socotelile lor: fac donaţii importante, cui? Chiar pompierilor, al căror zel în „acţiunea“ de  stingere a in­cendiilor e apreciat... sincer de in­cendiatori. Acest cor al pompierilor se remarcă mai ales prin cântările pline de îngrijorare pentru soarta oraşului:

Renăscut din ruini şi cenuşă,
A fost curăţat
Uitat e molozul,
Cu totul uitaţi
Sunt şi acei
Care au ars,

Strigătul lor
Din flăcări...

Pe când flăcările cuprind chiar şi cerul, în epilog toţi, victime şi călăi, regăsindu-se într-un rai ciudat, corul intonează resem­nat:

din toate poveştile absurde,
Cea mai absurdă e asta:
Focul odată iscat
A omorât pe mulţi, vai! Dar nu pe toţi,
Şi n-a schimbat nimic.

Numai „prostia, spune ironic-îngrijorat autorul, nu poate fi stinsă acum / Şi-i nu­mită destin“.
          E şi teamă pentru destinul omenirii în această farsă tragică în care metafora se dezvăluie treptat, e şi o anume detaşare tandru-ironică. Nu întâmplător găsim în Jurnalul lui Frisch (trad. Corina Jiva) aceste meditaţii remarcabile pe marginea mersului lumii şi al timpului:

           Poate ar trebui să facem o deosebire între timp şi caducitate: timpul – îl măsoară cea­surile; caducitatea – timpul aşa cum îl trăim, faptul că existenţei noastre i se opune mereu un altceva, o nonexistenţă pe care noi o de­numim moarte...
           Nu există viaţă fără teama de acel alt­ceva; şi tocmai  pentru că fără această teamă, care este profunzimea noastră, nu există viaţă, de abia din nonexistenţa pe care o in­tuim, înţelegem, preţ de câteva clipe, că trăim.
 
          Să încheiem aceste rânduri cu subtila observaţie a lui Bachelard cum că „orice cititor pasionat de lectură hrăneşte dorinţa de a fi scriitor“, adăugând că, probabil, orice spectator pasionat de teatru hrăneşte în secret în el dorinţa de a fi... actor.
          A bon entendeur salut!!!

 

Elisabeta Pop

Focul care mistuie…

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)