Conversaţii cu... ILEANA MĂLĂNCIOIU

Xavier Montoliu: Cum a fost la Târgul de Carte de la Torino? Care este părerea dumneavoastră în legătură cu activitatea pe care o realizează ICR-ul în vederea difuzării şi internaţionalizării culturii, în mod special a promovării şi traducerii literaturii române?

Ileana Mălăncioiu: La Tîrgul de Carte de la Torino, România, ca şi Spania, a avut statut de invitat special. Din ţara noastră am participat vreo 30 de scriitori, dar fiecare dintre noi a rămas acolo doar atîta timp cît a avut efectiv ceva de făcut. Eu am ajuns în după-amiaza zilei de 9 mai şi am mers la festivitatea de deschidere, care a început la ora 20. Seara mea de poezie a fost programată la 10 mai, ca să pot onora şi invitaţia dvs. la Festivalul de la Barcelona, unde îmi doream foarte mult să ajung. Fiind întrebată din vreme de cine aş vrea să fiu prezentată la Tîrg, am ezitat să mă opresc la vreunul dintre traducătorii consacraţi. Aveam presimţirea că oricum le va fi greu să se împartă între foştii şi viitorii candidaţi la Premiul Nobel. Aşa că am optat pentru Danilo De Salazar. Un tînăr universitar din Calabria, pe care l-a debutat Marta Petreu în Apostrof cu traduceri din poezia mea. Ul­terior, a debutat şi editorial, semnînd versiunea italiană şi studiul introductiv la edi­ţia bilingvă a antologiei lui Nichita Danilov, intitulată La finestra del tramonto, iar acum îl traduce pe Ion Mureşan. Ceea ce dovedeşte că are consecvenţă şi gust literar şi Institutul de la Veneţia nu a mizat întîmplător pe el.

X. M.: Generaţia dumneavoastră a fost percepută ca generaţia literară a disidenţei. Ce înseamnă să fii disident (o definiţie făcută acum, din perspectivă) şi în ce măsură toţi acei scriitori care s-au considerat disidenţi pot încă transmite învăţături noilor generaţii literare?

I. M.: Poeţii alături de care mi-am făcut ucenicia (dintre care i-aş menţiona pe Virgil Mazilescu şi pe Marius Robescu) au mers fiecare pe drumul său. Nu am avut un program comun, nici revistele şi criticii noştri, ca generaţia lui Nichita Stănescu (care a beneficiat de deschiderea făcută pentru scur­tă vreme după Congresul IX) ori ca optzeciştii, ai căror lideri s-au format în Cena­clul de Luni al lui Nicolae Manolescu şi s-au bucurat de susţinerea eficientă a pro­fe­sorului lor. Ceea ce ne-a legat pe şai­zeciştii din al doilea val au fost Poezia, pri­etenia, hotărîrea fermă de a nu ne lăsa în­regimentaţi şi apropierea treptată de Lucian Raicu, care avea deschiderea necesară pentru a putea comunica de la egal şi cu ultimul debutant, dacă îi spunea lui ceva. Cred deci că, în ce ne priveşte, nu se poate vorbi nici măcar de o generaţie, necum de una disidentă. Eu m-am străduit să spun cît mai bine cum se vedea lumea din perspectiva unui poet ale cărui antene pentru suferinţă şi pentru moarte îl făceau să suporte din ce în ce mai greu atmosfera apăsătoare din ţara sa. Faptul că mi-a fost retras din librării volumul Urcarea muntelui şi că Se­cu­ritatea a continuat să mă urmărească şi după ce, chipurile, se desfiinţase a fost, mai curînd, treaba acestui organ de represiune, decît a mea. De aceea nu-mi doresc să fiu tratată ca poetă a rezistenţei, ci să rezis­te poezia mea. Dar atunci cînd afirm că eu nu am fost disidentă, disident a fost Paul Goma, o fac cu un respect deosebit pentru el, avînd în vedere că nu s-a mărginit să-şi scrie cărţile, ci şi-a pus viaţa în joc, lup­tînd cu un regim care transformase toată Ro­mânia într-o închisoare ori într-un do­mi­ciliu forţat. Oricît ne-a contrariat uneori prin reproşurile dure pe care ni le-a făcut, după 20 de ani de la noua noastră eliberare trebuie să admitem că timpul i-a dat încă o dată dreptate lui Paul Goma. Fiindcă este inadmisibil ca un aşa-zis om de stat, pe care a mizat atîta lume bună, să ne spună că statul nu poate să facă nimic pentru cetăţenii lui şi că, dacă nu mai avem ce face în Ro­mâ­nia, n-avem decît să plecăm în altă parte. Ce e drept, acum nu mai rişti să fii împuşcat cînd treci graniţa, ca pe vremea lui Ceau­şescu. Numai că tinerii care în 1989 au stat în faţa tancurilor şi au strigat: Vom muri şi vom fi liberi nu şi-au imaginat că vor cădea comuniştii, dar în locul lor vor veni securiştii, iar libertatea se va reduce la libertatea de a pleca oriunde, fiindcă în ţara ta nu mai e de trăit.

X. M.: Ce funcţie politică are acum poezia? Înainte era un text-spaţiu, un refugiu în contra dictaturii. Şi acum?

I. M.: Acum poezia nu mai are o funcţie politică directă, însă poate avea una indirectă. La asta a contribuit în bună măsură faptul că sub regimul comunist omagiile în versuri au fost definitiv compromise. Dar, din „norocire“, cum ar fi zis Caragiale, lo­cul poeţilor şi al intelectualilor de curte de altădată a fost luat de unii mai talentaţi şi mai eficienţi decît ei, care şi-au plătit tributul prin spoturi electorale, ieşind pe mi­cul ecran la ore fixe, cum ies păpuşile din­tr-un ceas de epocă, pentru a ne spune că tre­buie să-l votăm încă o dată pe mult stimatul şi iubitul nostru preşedinte. Faptul că după ce s-a săturat toată lumea de ce a ieşit dau uneori semne că s-ar fi săturat şi ei îi onorează şi nu-i onorează. Dar cred că tot ar fi bine dacă ar învăţa ceva din asta.

X. M.: Consideraţi că poeţii tineri beau din seva generaţiei anterioare sau scriu închizând ochii pentru a uita un trecut încă apropiat – comunismul?

I. M.: Poeţii tineri sunt de mai multe fe­luri, ca şi noi, cei care, din păcate, nu mai suntem tineri. Ei au, fără îndoială, avantajul vîrstei, dar au şi un foarte mare dezavantaj. Acela că, în contextul crizei actuale, care e în primul rînd una de ordin moral, rişti să fii genial şi să nu-şi dea nimeni seama de asta. Poate aşa se explică faptul că atît scriitorii, cît şi cititorii din ţările occidentale sunt mai interesaţi decît tinerii din Ro­mâ­nia de ceea ce s-a întîmplat în lagărul din care am ieşit. La manifestările desfăşurate în cadrul Tîrgului de Carte de la Torino, am auzit de sute de ori numele lui Ceau­şescu şi fără să vreau mi-am zis că am scăpat cum am scăpat (adică nu prea onorabil) de el, dar va trebui să scăpăm odată şi de obsesia lui, ca să ne mai putem afirma peste hotare şi prin altceva.
           În încercarea de a se desprinde de tot ce a fost înainte, cei mai mulţi poeţi apăruţi după desfiinţarea cenzurii s-au axat pe problematica sexului, care pînă în 1989 era ta­bu. Poate că e un semn al bătrîneţii, dar eu nu mizez pe această poezie, care în ţările libere a fost consumată deja, ci mai curînd pe faptul că tinerii talentaţi afirmaţi prin ea se vor maturiza şi vor ajunge la altceva. Pe de altă parte, cred că generalizările sunt ne­drep­te şi păguboase. De aceea ţin să vă spun că, la Festivalul de la Barcelona, am ascultat-o pe Svetlana Cârstean citindu-şi versurile nu doar cu cel mai viu interes, ci şi cu un sentiment de vinovăţie că aş fi pu­tut s-o asimilez categoriei la care m-am re­ferit, fără s-o fi citit. Pentru că ea merge pe un drum al ei, mai greu de străbătut, dar cu şanse reale de a duce undeva. Unde, vom vedea... Să lăsăm asta în seama ei, a criticii literare şi a timpului care creşte în urma noastră. Fiindcă, în cele din urmă, el e Stă­pînul Canonului.

X. M.: Cultura şi literatura română, vă­zute din exterior, au fost asociate cu creatori ca E. M. Cioran, Eugen Ionescu, Eliade sau Brân­cuşi. Este de prisos să spunem că există mulţi alţi autori români de valoare, clasici sau contemporani. Consideraţi că ar fi important ca aceştia să continue, deschizând drumuri pentru a completa panorama literară europeană sau internaţională prin traduceri? 

I. M.: Împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri după al Doilea Război Mon­dial a făcut ca unii dintre artiştii şi intelectualii de seamă din România să ajun­gă în închisori, iar alţii în exil. Neşansa României de a intra în lagărul socialist a dus la şansa culturii ei de a se face cunos­cută măcar în mod indirect, prin personalităţile care au reuşit să se afirme în ţările lor de adopţie. Citind volumul Documente: Scriitori în Ar­hi­vele CNSAS, publicat recent de Ioana Dia­co­nescu la Fundaţia „Acade­mia Civică“, se poate constata că Secu­ri­ta­tea l-a urmărit pe Mircea Eliade pînă la moarte. La început ca să-l terorizeze, făcîndu-l să înţeleagă că se află sub paza ei. Apoi ca să-l şantajeze, în iluzia că l-ar putea determina să folosească influenţa pe care o avea în Occident, pentru a sprijini politica falimentară a regimului comunist din ţară. Închiderea dosarului de influenţă „Mareş“ cuprinde şi cîteva file înregistrate după data de 23 aprilie 1986, la care a murit Mircea Eliade. Din păcate, nici dispariţia fizică a „obiectivului“ nu anulează posibilitatea deschiderii unui nou dosar. Faptul că după căderea comunismului un opozant consacrat al acestuia nu s-a sfiit să-i deschidă un nou dosar ma­re­lui dispărut şi să reia urmărirea lui cu aceeaşi motivaţie şi aceleaşi mijloace de care uzase şi abuzase pînă nu demult Securitatea ar trebui să ne dea fiecăruia de gîndit. Pe cont propriu ori cu capul său personal, cum ar zice Paul Goma.
           Dacă în cazul lui Mircea Eliade reprezentanţii de seamă ai exilului românesc din Paris au reacţionat corect, încercînd să-i apere memoria, intransigenţa lor de fier manifestată faţă de Noica mi s-a părut de neînţeles. Pentru că au făcut abstracţie de faptul că în anii dictaturii nu trebuia să ai îndrăznelile lui Cioran, ci doar să citeşti cărţile lui şi ale lui Mircea Eliade, pentru a fi declarat duşman al poporului şi arestat. Nu fac afirmaţii gratuite, ci îi am în vedere pe cei 23 de intelectuali din lotul Noica-Pillat, acuzaţi de crimă împotriva orîn­duirii sociale şi condamnaţi la ani grei de în­chisoare şi de muncă forţată, sub pretext că ar fi încercat să dărîme regimul, „popularizînd cărţile celor doi transfugi“ şi „co­men­tînd duşmănos la adresa regimului“ tex­te redactate de Noica şi trimise acestora.
           În opinia mea, cartea de sertar cea mai importantă apărută după 1989 este Jurna­lul fericirii, a lui N. Steinhardt, cel care a făcut parte din lotul menţionat. Acest intelectual, cu o constituţie fizică fragilă, dar cu o cultură, o putere spirituală şi o moralitate rar întîlnite, a avut revelaţia prezenţei lui Dumnezeu printre cei arestaţi în mod nejustificat şi a primit taina botezului întru Christos în celula din închisoarea Jilava, unde aştepta procesul în care a fost condamnat la 12 ani de muncă forţată. Cre­din­ţa l-a ajutat să-şi menţină dreapta judecată, seninătatea, umorul, darul comunicării şi antenele pe care le avea pentru cele şapte arte. Cu alte cuvinte, tot ce-l putea face să rămînă el însuşi şi să se simtă liber şi în închisoare. Înţelegerea superioară a Creaţiei şi simţul concretului au făcut ca eroii din Jurnalul fericirii să fie vii, iar scenele în care sunt surprinşi să devină revelatoare pentru drumul parcurs de autor împreună cu ei în căutarea sensului pierdut. Prin această carte unică am fi avut şansa de a intra în dialogul de idei purtat la nivel european. Dar, aşa cum ar fi spus Noica, n-a fost să fie. La Tîrgul de Carte de la Torino, am auzit de nenumărate ori numele distinsului nostru coleg Norman Manea şi nici măcar o dată pe al lui N. Steinhardt. Lucru care m-a surprins cu atît mai mult cu cît ştiam că Jur­na­lul fericirii a fost tradus în limba italiană de Gabriella Bertini Carageani şi a apărut, în 1995, la il Mulino, în Bologna, într-o ediţie foarte bună, îngrijită şi prefaţată de profesorul Gheorghe Carageani. Ex­pri­mîn­du-mi public nedumerirea, mi s-a spus că, din păcate, ediţia italiană a Jurnalului fericirii nu poate fi găsită nicăieri. M-aş fi oferit să donez eu unei biblioteci exemplarul meu, dar de teamă că ar putea să dispară şi el fără urmă, m-am răzgîndit. Şi bine am făcut. Pentru că ulterior am aflat – pe surse – că şi alte ediţii în limbi străine ale aces­tei cărţi sunt de negăsit, iar explicaţia ar sta în faptul că autorului i se reproşează post-mortem convertirea. Nu în Israel, ci în ţări de religie creştină, unde cei ce fac jocurile în culise par să fi uitat că primul evreu convertit a fost Isus Christos.

X. M.: Cu experienţa traducerii unei părţi din opera dumneavoastră în engleză şi cea a excelentei primiri de care v-aţi bucurat în Ma­rea Britanie, mai exact în Irlanda, consideraţi că orice spaţiu european v-ar putea primi în acelaşi fel? Există locuri care răspund mai bine la poezie? În momentul selectării poeziilor pentru un festival, care sunt criteriile care primează? Care au fost cele care au primat pentru Festivalul de la Barcelona?

I. M.: Nu am o experienţă prea mare în această privinţă. Pentru că înainte de 1989 trimiterea unui text inedit în străinătate, fără voie de la împărăţie, era considerată un delict. În anul 1985, am avut totuşi marea bucurie de a constata că La Revue de Belles Lettres din Elveţia, care are o tradiţie culturală de un secol şi jumătate, şi-a deschis un număr cu 14 poeme ale mele, în versiunea franceză a doamnei Annie Bentoiu, reluate din ediţia bilingvă apărută în 1984, la Editura Eminescu. După căderea dictaturii şi desfiinţarea cenzurii am apărut cu grupaje de versuri atît în revis­te din Europa Occidentală şi din SUA, cît şi în majoritatea antologiilor poeziei româneşti, dar asta nu mi-a mai dat marea bu­cu­rie de atunci. Pri­ma carte tradusă într-o ţară occidentală mi-a apărut în 1995, la Stockholm, sub titlul Muntele-purgatoriu, în versiunea suedeză semnată de Gabriela Melinescu, Agneta Plei­jel şi Dan Shafran. În Irlanda am fost publicată mai întîi în 1996, în cadrul unui schimb cultural care a dus la realizarea unei antologii cu zece poeţi români traduşi în engleză de zece poeţi irlandezi şi a uneia cu cei zece poeţi irlandezi traduşi în română de poeţii ro­mâni cu care au făcut pereche în cealaltă antologie. Cum eu nu ştiu limba engleză, am vrut să refuz colaborarea, dar mi s-a comunicat că Michael Longley, care este perechea mea, m-a tradus deja şi nu vrea să mă schimbe cu altcineva. Lansarea celor două cărţi urma să aibă loc în Irlanda, cu participarea lui Marin Sorescu, a Anei Blan­diana şi a lui Mircea Cărtărescu. Dat fiind că Sorescu era grav bolnav, mi s-a pro­pus să merg eu în locul lui. La întîlnirile cu cititorii, organizate la Belfast şi la Dublin, traducerile din Ana Blandiana şi din Mircea Cărtărescu au fost citite de ac­tori. Pe mine m-a însoţit traducătorul meu, care e unul dintre cei mai iubiţi poeţi irlandezi. Simpatia de care se bucura el s-a răsfrînt şi asupra mea şi am fost primită infinit mai bine decît mi-aş fi putut imagina. Atunci am fost fericită, dar, după ce am aflat că s-a prăpădit Marin Sorescu, pe care-l cunoş­team de cînd am debutat, m-a obsedat multă vreme gîndul că eu făcusem acea călătorie în Irlanda pe locul mortului.
           În anul 2005, cînd oraşul Cork a fost declarat capitală culturală, întîmplarea sau destinul a făcut să apar într-o colecţie de poezie europeană cu un volum intitulat Af­ter the Raising of Lazarus (După învierea lui Lazăr), în versiunea engleză a poetei Eiléan Ní Chuilleanáin, care este laureată a Pre­miu­lui naţional irlandez şi a premiului internaţional Griffin. Comentariile apărute în revistele literare din Irlanda şi din An­glia au menţionat această carte ca pe una dintre cele mai importante reuşite ale co­lec­ţiei, considerînd-o rezultatul fericit al în­tîlnirii a două spirite gemene. Dar cel mai important pentru mine a fost faptul că Eiléan – care la început a lucrat după o traducere brută, făcută de Raluca Rădulescu – a învăţat limba română ca să poată citi poezia mea în original. Anul trecut mi-a apărut un nou volum tradus de ea la Dub­lin, iar în noiembrie urmează să-mi apară altul, în Canada.
           Uneori mă gîndesc că nu am niciun me­rit pentru receptarea de care m-am bucurat în Irlanda, ci totul se datoreză faptului că ţara asta, numită cîndva insula fericiţilor sau a sfinţilor, îmi poartă noroc. Apoi îmi spun că prea multă modestie strică şi brusc îmi revine în minte roata norocului din bîlciul copilăriei mele, deasupra căreia scria cu litere de-o şchioapă: NOROCUL ŞI-L FACE OMUL!
           După acest ocol încerc să vă spun, în sfîrşit, cum mi-am selectat poemele pentru Festivalul de la Barcelona. Punctul de plecare l-au constituit traducerile publicate de dvs. din poezia mea şi a prietenului meu Virgil Mazilescu în Reduccions. Am mizat pe faptul că, dacă aveţi o revistă de ţinută ca asta şi un festival de poezie cu tradiţie, nivelul publicului trebuie să fie destul de ridicat.

X. M.: O primă impresie după lectura poeziilor dumneavoastră. Cu siguranţă, aţi simţit vibraţia celor mai mult de o sută de suflete catalane care vă ascultau. Aţi putea încerca să faceţi o calificare a publicului din Barcelona în comparaţie cu cel din alte oraşe europene?

I. M.: Cei care au ales să fie într-o duminică frumoasă de mai la o seară de poezie, în loc să stea cu familia ori cu prietenii lor la una din cafenelele pline de lume de pe arterele acelui oraş superb, nu se aflau acolo întîmplător. Or, eu cred că atunci cînd ai acces la artă şi totodată ai posibilitatea de a trece pe lîngă casele Batlló şi La Pedrera, de a te reculege într-o catedrală ca Sagrada Familia ori de a sta neclintit în faţa unui tablou din ultima etapă de creaţie a lui Joan Miró, educaţia estetică e de la sine înţeleasă. Ceea ce mă neliniştea nu era publicul, ci faptul că trebuia să citesc în spaţiul închis şi totodată deschis al unei curţi interioare, unde o parte din ceea ce spui ajunge la cei care te ascultă, iar alta se pierde undeva, între pămînt şi cer. Mai trecusem printr-o stare asemănătoare doar în Grecia, cînd am participat la un recital or­ga­nizat pe ruinele unui teatru din An­ti­chi­tate. Ca s-o depăşesc, mi-am propus să nu vorbesc doar pentru oamenii veniţi să ne asculte, ci şi pentru zidurile vechi dimprejur, care de-a lungul vremii şi al vremurilor trebuie să fi auzit multe, dar asta nu le-a împiedicat să rămînă neclintite pe lo­curile lor.

X. M.: Vizita la Barcelona v-a permis de asemenea să cunoaşteţi ceva mai mult cultura catalană?

I. M.: Cînd stai doar două, trei zile într-un oraş atît de frumos nu ştii ce să faci mai întîi. Aşa că v-am fost recunoscătoare atît dvs., cît şi doamnei profesoare Corina Op­roa­ie, pentru că, deşi nu mă cunoşteaţi, m-aţi întîmpinat ca nişte vechi prieteni şi m-aţi condus ore în şir pe străzile oraşului vechi, prin pieţele şi catedralele celebre pentru frumuseţea lor şi pe ţărmul mării, unde ne aştepta statuia lui Cristofor Columb, aşezată pe un soclu înalt de 50 de metri, ca s-o putem vedea de la distanţă. Din păcate, timpul nu mi-a permis să intru la Fun­da­ţia Joan Miró şi la Muzeul Naţional de Artă Catalană, dar nu regret că am optat pentru vizitarea oraşului vechi, avînd în ve­dere că prin arhitectura sa este el însuşi un muzeu, iar clădirile care poartă marca unică a lui Gaudí nu pot să fie văzute decît acolo.

X. M.: Poezia dumneavoastră încorporează, între altele, pe de o parte, ingrediente atât de natură spirituală sau mistică, cât şi aspecte din cultura populară sau rurală. Are de asemenea un sens foarte critic, care se nutreşte din adevăr şi onestitate. Cum v-aţi defini dum­neavoastră creaţia? S-a spus că opera dumneavoastră poetică se configurează ca un mare proiect spiritual, aş adăuga atemporal, care transcende comunismul. Este un proiect conştient? Acum, având perspectiva experien­ţelor trăite şi a spiritualităţii deja definite, ce scrie Ileana Mălăncioiu?

I. M.: Cei şapte ani de acasă nu stau doar la baza educaţiei propriu-zise, ci şi la a celei estetice. Pentru felul meu de a vedea lucrurile a contat faptul că am petrecut aceşti ani între oameni simpli, dar cu o credinţă pu­ter­nică, pentru care lumea cealaltă exista cu adevărat. În imaginaţia mea de copil ea lua o formă concretă, foarte favorabilă poeziei. Eugen Negrici, pe care constat că l-aţi citit cu atenţie, a afirmat că descoperirea cea mai importantă a mea ca poetă stă în intuirea consubstanţialităţii vieţii şi morţii. Aşa cum am mai spus, aş fi mîndră să fi descoperit eu acest lucru extraordinar, dar nu am făcut altceva decît să-l preiau de la cei între care am crescut şi să-l duc, în felul meu, mai departe. La asta a contribuit şi faptul că m-am născut într-o casă fără cărţi şi nu parcursesem încă tot abecedarul cînd am început să citesc zilnic din Biblie. În alte condiţii putea fi un handicap, dar pentru mine a fost un avantaj. Pentru că n-am citit textele propagandistice din cărţile pentru copii de la vremea aceea, care lăsau sechele în creierul celor ce începeau educaţia prin ele. Mediul în care mi-am petrecut cei şapte ani de acasă a mai lăsat asupra mea o am­prentă foarte puternică. Fiindcă partizanii retraşi în munţi care se opuneau regimului erau ajutaţi de ţărani, iar aceştia erau urmăriţi de Securitate şi arestaţi. Dimineaţa, toa­tă lumea din sat se întreba înfricoşată dacă a mai fost ridicat cineva peste noapte. Spai­ma şi dispreţul inspirat de cei ce lucrau pen­tru odioasa instituţie de represiune pe care se baza dictatura mi-au intrat în sînge de la vremea aceea. Dar cred că ar fi absurd să-mi fac un merit din asta, şi nu din ceea am reuşit să realizez, în pofida a tot şi a toate. Nu am urmărit deci, cu premeditare, un anume proiect şi poate a fost bine că lucrurile pe care le-am făcut au venit de la sine. Cu mintea de acum, cred că ideal e să pui semn de echivalenţă între existenţa şi poezia ta, iar proiectul tău spiritual să evolueze odată cu tine. Chiar şi spre sfîrşitul vieţii, cînd, vrînd-nevrînd, începi să înlocuieşti exerciţiile de supravieţuire prin poezie cu cele de tăcere, ca să nu treci dincolo nepregătit pentru ce va urma.

XAVIER MONTOLIU este cercetător
la Institutul de Studiere a Culturii Catalane din Barcelona şi traducător
din literatura română.

 

Xavier Montoliu

Conversaţii cu... ILEANA MĂLĂNCIOIU

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)