Revista revistelor


• Un studiu cu adevărat important despre Poezia lui I. L. Caragiale, de Roxana Sorescu, în revista Observator cultural (numărul 361, 5-11 aprilie 2012). Pornind de la constatarea că poemele lui Caragiale sînt parodii, autoarea propune compararea lor cu modelul, cu poemele parodiate, pentru a pune astfel în lumină calitatea ironiei caragialiene. Căci, aşa cum observă Roxana Sorescu, Caragiale i-a parodiat pe toţi, dar el nu poate fi de nimeni parodiat. 

• În masiva revistă Conta, nr. 9, 2012, editată de Adrian Alui Gheorghe, poeme de Anca Mizumschi. Tulburător poemul Maternitate, despre cum „Pămîntul e bun. Îţi intră în nări, în orbite, e bun cum atîrnă de răni ca nişte cataplasme, pe pleopele închise, nu cere de mîncare, deşi poţi să îl omeneşti din cînd în cînd cu trupul tău“. O anchetă, la care participă Radu Pavel Gheo, Horia Gârbea, Flavius Lucăcel, Daniel D. Marin, Silviu Mihăilă, Nicolae Strâmbeanu, Horia Dulvac, Octavian Mihalcea, Adrian G. Romilă, Paul Gorban, Robert Şerban, încearcă o privire şi înapoi, şi în prezent asupra literaturii române, prin prisma generaţiei ’80.  Am mai citit cu plăcere poemul Plecarea risipitorilor de Gellu Dorian şi paginile lui Adrian Alui Gheorghe şi Mircea A. Diaconu, despre Caragiale. Se scrie şi se publică mult la noi – mai mult decît poate citi cel mai lacom cititor de reviste, aşa că am lăsat restul pe altă dată.
 
• În Viaţa românească, numărul 3-4, 2012, un grupaj de texte despre Norman Manea, cu ocazia decernării Premiului Nelly Sachs; apoi, proză de Alexandru Muşina şi de Varujan Vosganian, un grupaj mare de poeme de-ale lui Aurel Pantea, eseuri şi cronici.

Lettre internationale, numărul de iarnă-primăvară 2012, este în continuare, sub conducerea dnei Irina Horea, aceeaşi revistă bună pe care o ştim dintotdeauna. Excepţional – îmi vine să spun că ar trebui studiat la clasă, adică şi la liceu, şi la universitate – textul lui Nicolae Manolescu, Amintiri din lumea comunistă. Inteligent, calm şi expresiv, Nicolae Manolescu scrie despre lumea comunistă, adică despre trecutul colectiv al multora dintre noi, respectînd nu o tendinţă anume, ci principiul realităţii. De aceea, Manolescu nu explică trecutul printr-o unică idee, ci ţinînd cont de succesivele schimbări istorice, deci de perioadele prin care a trecut socialismul real românesc. Atitudinea lui nu este nici a unui judecător, nici a unui nostalgic, ci a unui om care depune mărturie depre ce-a trăit şi explică, pe înţelesul tuturor, explicîndu-şi totodată sieşi, complicaţiile, ambiguităţile, noxele şi paradoxele „orînduirii socialiste“. Am crezut mereu că, atunci cînd evaluăm şi judecăm perioada interbelică, avem îndreptăţire să facem şi judecăţi morale, pentru că această perioadă a fost a democraţiei (a democraţiei asaltate de avîntul revoluţionar al totalitarismului de dreapta şi de stînga, adică al totalitarismului fascist şi comunist), iar inşii au putut alege şi au ales în deplină libertate. Dar la fel de convinsă am fost şi că despre ce s-a întîmplat în interiorul sistemului comunist ar trebui să vorbim cît mai puţin moralizator cu putinţă, tocmai pentru că sistemul a fost totalitar, iar multe fapte şi gesturi nu au mai fost făcute în deplină libertate şi, uneori, nici în deplină cunoştinţă de consecinţe. Textul lui Nicolae Manolescu este scris de pe asemenea poziţii realiste, nemoralizatoare. (E. F.)       

 

E. F.

Revista revistelor

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)