Monica Lovinescu sau patru decenii sub urmărire

Cristian Vasile

          Recent, la salonul de carte Bookfest, s-a lansat un adevărat diptic: pe lângă Scrisorile către Monica, 1947-1951 ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, a apărut volumul semnat de Iulia Vladimirov, tipărit cu sprijinul IICCMER, intitulat Monica Lovinescu în documentele Securităţii, 1949-1989 (Bucureşti: Editura Humanitas, 2012). Cele două cărţi se completează în mod fericit şi contribuie în mod decisiv la conturarea biografiei celor două Lovinescu, mamă şi fiică: Ecaterina şi Monica.
          Imediat după 1948-1949, ofiţerii de securitate încep să redacteze şi în cazul Monicăi Lovinescu o biografie mutilată, cum documentează, de altfel, şi Iulia Vladimirov. În ianuarie 1948, Monica Lovinescu, chiar fiind la Paris, este încă prezentă – deşi foarte firav – în peisajul publicistic cultural românesc, dominat altminteri de imprecaţiile jdanoviste şi de îndemnurile isterice la adoptarea realismului socialist. Înainte de a rupe definitiv cu regimul comunist de la Bucureşti – prin solicitarea de azil politic în Franţa şi prin angajarea de partea emigraţiei anticomuniste de la Paris –, Monica Lovinescu a semnat în ziarul Adevărul din 9 ianuarie 1948 un articol în care vorbea despre vraciul Jean-Louis Barrault, care „în piesa lui Kafka, Procesul, traduce – mai ales prin gest şi expresie – neliniştea, marea nelinişte care a pus stăpânire pe noi în acest mijloc de veac“ (Monica Lovinescu, „Scurt interview cu Marioara Ventura. Marea actriţă despre problemele teatrului“, Adevărul, anul 62, nr. 17.056, vineri, 9 ianuarie 1948, p. 2). Atunci când în România se înstăpânea frica – imediat după abolirea monarhiei şi în plină campanie de demolare ideologică a lui Tudor Arghezi –, iar ţara se transforma într-un univers kafkian, Monica Lovinescu punea de fapt o oglindă în faţa guvernanţilor comunişti de la Bucureşti. Probabil acesta este unul dintre ultimele texte din presa culturală românească (până la reabilitarea din anii 1960) în care Franz Kafka era invocat într-un asemenea context. În lunile următoare astfel de texte nu au mai fost posibile, în condiţiile în care şi cenzura s-a înăsprit, iar marea nelinişte a devenit imensă; Adevărul, un ziar cu reputaţie de stânga, este acum cenzurat drastic şi redus la tăcere de tovarăşii care îi socoteau din nou pe socialiştii şi social- democraţii autentici drept social-fascişti.
          România devine un univers închis, iar orice contact cu Occidentul, cu Franţa în particular, începe să fie strict controlat. Orice român care evită în 1948 să se întoarcă în ţară sau care nu aderă la societăţi instrumentalizate de la Bucureşti (precum Asociaţia Românilor Prieteni ai Franţei ş.a.) devine aproape automat suspect. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker et co. decid în noiembrie 1948 că este timpul să se treacă la desfiinţarea Institutului Francez de la Bucureşti şi la expulzarea cetăţenilor francezi de la Institut suspectaţi de spionaj. În acelaşi timp, românii din Franţa care ezită să facă o opţiune devin complici şi spioni la rândul lor. Acesta este contextul în care – cum scrie Iulia Vladimirov – „prin Adresa din 19 ianuarie 1949, trimisă de Legaţia Republicii Populare Române în Franţa, Monica Lovinescu este înştiinţată asupra avizului negativ al autorităţilor române referitor la prelungirea paşaportului. Decizia de a rămâne la Paris, în ciuda recomandărilor oficiale, marchează începutul «monitorizării» sale“.
          Autoarea valorifică în principal, cu mult discernământ, informaţii de arhivă, inclusiv din fondul SIE aflat acum în custodia CNSAS. Din carte rezultă că urmăritorii Monicăi Lovinescu nu sunt doar ofiţerii de securitate (între aceştia, chiar colonelul Nicolae Doicaru, viitorul şef al DIE), ci şi (sau mai ales) agenţii, sursele care se recrutează, dramatic, şi din rândurile unor cunoscuţi şi chiar ale celor care avuseseră de suferit la începuturile comunismului, dar care din raţiuni de supravieţuire sau de reabilitare /parvenire aleg pactul cu diavolul. Iulia Vladimirov a avut delicateţea istoriografică de a nu da numele unor informatori, de a nu-i deconspira pe cei care au semnat note informative despre Ecaterina Bălăcioiu şi Monica Lovinescu. Totuşi, chiar şi pentru un neiniţiat în ale documentelor de arhivă, în câteva cazuri este evidentă identitatea surselor. I-am înţeles cumva opţiunea, pentru că este vorba inclusiv de reputaţi oameni de cultură, profesori de filosofie de dinainte de 1948 care mai întâi sunt aruncaţi în gulagul comunist românesc, apoi sunt scoşi, poate chiar în schimbul unui angajament, al unor delaţiuni; este încă o dovadă că tranziţia de la statutul de persecutat politic la cel de agent al poliţiei secrete poate fi uneori foarte rapidă. Din acest punct de vedere, avem de-a face cu o carte care te umple de tristeţe, pentru că, dincolo de personajele principale, cele două Lovinescu, Monica şi mama sa, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, mai sunt şi agenţii, colaboratorii poliţiei secrete. Iar între aceştia sunt şi victime reale ale regimului comunist care sunt transformate în mai puţin de un deceniu în informatori. Unul dintre ei este un cunoscut logician; nu am să îi dau numele, dar cititorul, chiar şi cel neavizat, îl poate intui. Datorită acestuia, Securitatea află chiar adresa din Paris la care locuieşte Monica Lovinescu (N.B. – într-o epocă în care poliţia secretă a Republicii Populare Române mai efectua încă răpiri de transfugi: vezi cazurile Aurel Decei şi Oliviu Beldeanu). Există şi alt gen de delatori, în aparenţă benevoli; apare în această categorie şi inevitabila sursă Laurenţiu, informatorul lipsit de căinţă din mediul academic.
          Din 1956-1957, urmărirea Ecaterinei Bălăcioiu se accentuează şi, după un sinistru simulacru judiciar, mama Monicăi Lovinescu este închisă. Va muri la scurt timp, ucisă de torţionari care nu au încetat să spere că o pot racola pe fiică, foarte influentă – de aproape un deceniu – în exilul parizian. Aşa cum aminteşte Iulia Vladimirov, încă din anul 1951, „manifestările «ostile» ale Monicăi Lovinescu faţă de regimul de la Bucureşti erau deja contabilizate, odată cu faptul, care avea să se dovedească periculos pentru viitoarea voce a Europei Libere, că este o femeie inteligentă şi influentă“. Este cea mai populară persoană din „emigraţia“ română de la Paris – conchideau agenţii Securităţii. Odată cu moartea mamei dispare pentru Monica Lovinescu orice raţiune pentru moderaţie în raport cu regimul totalitar de la Bucureşti. Începe practic un război mediatic, inegal, chiar dacă de la microfonul Radio Europa Liberă Monica Lovinescu îşi vădeşte ubicuitatea timp de aproape 30 de ani. În paralel, uneltele ignobile ale regimului de la Bucureşti – între ei, Eugen Barbu, Artur Silvestri, Ion Lăncrănjan, Dan Ciachir (impenitentul „cronicar ortodox“ postdecembrist) – o denunţă pe „căţeaua“ şi „murătura“ de la Paris.
          Formal, Iulia Vladimirov nu are calitatea de cercetător, dar prin acest volum îşi arată adevărata vocaţie. Şi totuşi, pare că nu este cartea unui istoric, ci a unui literat care nu îşi ascunde empatia nesfârşită faţă de personajele principale ale cărţii. Poate că autoarea a procedat în mod adecvat – chiar dacă riscant – atunci când a recurs la un calm şi cuminte ecumenism istoriografic în selectarea literaturii secundare şi memorialistice. Într-o cultură care se dovedeşte în mai multe privinţe sectară, poate că îşi avea locul şi acest exerciţiu de naivitate şi de includere bibliografică, dincolo de polemicile necruţătoare în jurul moştenirii spirituale a Monicăi Lovinescu.

 

Cristian Vasile

Monica Lovinescu sau patru decenii sub urmărire (Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securităţii, 1949-1989. Bucureşti: Editura Humanitas, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)