Elogiul huliganului

Doru Pop

          Claudiu Turcuş este un huligan. E un huligan pentru că a avut tupeul să scrie despre un „autor huligan“ (Estetica lui Norman Manea, Editura Cartea Românească, 2012). Iar huliganismul lui Turcuş descinde, prin intermediul autorului vizat, direct din tipul de huliganism despre care vorbeşte şi pe care îl exersează Mihail Sebastian. Aceasta şi pentru că putem descrie două „tipuri“ de huligani.
          Primul este huliganul creionat de Eliade în romanul din 1935, huliganul ca nonconformist lipsit de morală, eroul „schimbării“, orgoliosul distrugător de sistem. Al doilea tip de huligan este huliganul bun, cel pe care societatea îl etichetează drept huligan, pentru că nu ştie cum să îl trateze. Huliganul este aici alteritatea care sfidează dictatura de grup şi spiritul de turmă. Huliganul critic, care este subversiv şi autoironic, iar Turcuş a învăţat de la Norman Manea acest huliganism, pe care Manea l-a practicat ca pe tip de subversiune a supravieţuirii. Huliganismul acesta este excelent ilustrat de cea mai bună carte de până acum a lui Norman Manea, Întoarcerea huliganului. Nu e întâmplător că romanul începe cu referinţa istorică la apariţia cărţii lui Sebastian, Cum am devenit huligan, din 1935, când viaţa copilului Noah urma să se schimbe pentru totdeauna.
          Putem vorbi despre un huliganism ironic, unul care acceptă denumirea jignitoare şi o întoarce împotriva celor care i-au atribuit-o. Unul care îşi asumă „vinovăţiile“ numai pentru a le transforma în atuuri. Pentru că şi Manea este „vinovat“, vinovat că nu şi-a acceptat provincialismul şi condamnarea la periferie şi a devenit un autor consacrat internaţional. Manea este „vinovat“ că nu „şi-a ţinut gura“ atunci când, după ’90, ar fi putut să se reintegreze docil în apele călduţe ale mahalalei intelectuale de pe Calea Victoriei. Manea, ca un adevărat „troublemaker“, a revenit în conştiinţa publică de la noi după 1990 prin publicarea unui fericit eseu, în care a avut îndrăzneala de a pune sub semnul întrebării un mit postdecembrist. El a fost „obraznicul“ care l-a aşezat pe Mircea Eliade în contextul adecvat, respectiv în trecutul său legionar. 
          „Tulburarea“ liniştii existente a fost, evident, pentru „elitele de dreapta“ care au preluat controlul asupra culturii şi literaturii române de după ’89, un afront  incalificabil. A fost nevoie de mai bine de două decenii şi de o nouă generaţie pentru ca Norman Manea să revină acolo unde ar fi trebuit să fie de mult timp. De fapt despărţirea de tarele comunismului face posibilă şi apariţia acestei cărţi despre copilul teribil al prozei noastre, Norman Manea. Claudiu Turcuş face parte (împreună cu Alex Goldiş, Andrei Terian sau Bianca Burţa-Cernat) dintr-un grup de tineri intelectuali, critici şi teoreticieni ai literaturii, care nu mai au nimic de-a face cu trecutul comunist. Născuţi în anii ’80, aceşti tineri au crescut şi s-au format într-un mediu care nu mai era alterat de paradigmele ceauşiste.
          Oricum, a scrie despre Norman Manea, fie şi în România mileniului 3, rămâne o formă de huliganism, de răzvrătire împotriva „establishmentului“ mioritic. Pentru că Norman Manea a deranjat prea multă „lume bună“ de pe malurile Dâmboviţei, a fost trecut la categoria „intouchables“. Astfel că, Norman Manea, poate cel mai tradus scriitor român contemporan, nu a avut, în ultimele trei decenii, niciun volum de exegeză, receptarea sa fiind redusă la câteva cronici „de recepţie“ timide. Nimeni nu a îndrăznit să deranjeze, până acum, somnul raţiunii critice din România. De aceea studiul lui Claudiu Turcuş este un act huliganic. Pentru că sfidează poncifele sacerdoţilor culturii bucureştene, în „analele“ cărora Norman Manea nu exista sau, în cel mai bun caz, era un simplu accident. Nu numai că receptarea lui Manea a fost, de multe ori, marcată de etichetele comuniste, din categoria „un autor inutil, imoral, ininteligibil“, un scriitor „fără stil“, un povestitor „confuz“, dar Nicolae Manolescu sau Eugen Simion au făcut ureche şută „istoriile“ lor literare faţă de prozele acestuia, iar criticul Alex Ştefănescu taxându-l direct ca „megaloman agresiv“ şi „scriitor lipsit de talent“.
          Cartea lui Claudiu Turcuş este, într-un fel, o dublă restituire. Ea este o monografie şi, simultan, o biografie a receptării critice a lui Norman Manea. Structurat pe două părţi majore (Estetica şi Etica), studiul lui Turcuş face atât o analiză critică a prozei autorului (fără menajamente sau false reverenţe), cât şi o punere în context social. Partea cea mai consistentă a studiului lui Claudiu Turcuş este aceea în care instrumentele de critică literară sunt aplicat „tehnic“ pe toate textele lui Norman Manea, autorul restituind dezbaterii literare receptarea prozatorului în contextul istoric în care cărţile sale au apărut. Bazându-se pe jocul de cuvinte dintre Estetică şi Etică (ambele fiind legate prin cuvântul EST), tânărul istoric literar defineşte istoria culturală a unui „paria elegant“, pentru că Norman Manea a cules roadele creativităţii personale de pretutindeni din lume, cu excepţia propriei sale patrii lingvistice şi de naştere.
          Aşadar, care este estetica lui Norman Manea? Este ea doar recuperarea memoriei, ficţionalizarea biografiei sau acceptarea propriei umanităţi, ori este mai mult decât atât? Ea este ceea ce Turcuş numeşte „estetica riscului“, adică asumarea totală a consecinţelor propriilor opţiuni. Claudiu Turcuş etichetează această opţiune drept o „antropoestetică“, dar, dincolo de cuvântul pretenţios, în spatele său se află un fapt simplu. Existenţa nu poate fi despărţită nici de etică, nici de estetică. Iar estetica lui Manea este, în fond, o „anti-Est-etică“, adică o reacţie continuă, şi viscerală aproape, faţă de etica aşa cum se practică ea la periferia Bizanţului. Prin aceasta Manea nu vrea să fie un Estman, ci se comportă ca un adevărat Nordman, după cum îi spunea regretatul Paul Georgescu. Refuzul servilismului, ca un alt indicator al huliganismului cultural, devine refuzul normelor literare general acceptate, provocarea limitelor acceptabilului în scris.
          De aici ajungem la întrebarea: care este etica lui Norman Manea? Ea se poate descrie printr-o distanţare de oportunismul specific intelectualităţii din epoca ceauşistă. Denunţarea complicităţilor, asumarea vinovăţiilor, recuperarea trecutului şi, mai ales, vorbirea despre sine devin mijloace de exprimare care îi tulbură pe aceia care trăiesc în turnurile de fildeş ale ipocriziei şi falsităţii, aşa cum vorbirea adevărului social îi deranjează pe cei care trăiesc confortabil în sinecurele unor posturi publice. După cum demonstrează Claudiu Turcuş în partea consacrată receptării negative a lui Manea, pentru huliganul cultural alegerea riscului este o obligaţie existenţială. Pentru că acest „huligan etic“, fiind un solitar, un marginal, niciodată acceptat, este implicat şi conştientizează importanţa implicării sale. Etica lui Manea este o etică a combatantului. Parcurgând o mare parte din afirmaţiile denigratoare concoctate în laboratoarele pseudocriticii protocroniste ce înflorea în jurul revistelor Săptămâna şi Luceafărul, până la tratarea autorului drept personaj meschin, un provocator perfid care trăieşte de pe urma atacurilor la adresa lui Eliade, observăm cum se conturează figura unui huligan liber, profilul unui scriitor, imaginea unei conştiinţe critice, subversive, dar autentice, chipul unui important scriitor al literaturii române contemporane.

 

Doru Pop

Elogiul huliganului (Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea, Editura Cartea Românească, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)