Pisici în literatură şi mitologie

Constantina Raveca Buleu

          „La începutul studierii materialului pentru o lucrare, autorul se aşteaptă să aibă o muncă simplă nu atât în sensul cantităţii, cât al clarităţii, dar pe măsură ce înaintează îşi dă seama că totul se învăluie în-tr-un mister uşor şi plăcut, iar la sfârşit realizează că nici nu s-ar fi putut altfel.“ La această concluzie ajunge Irina Petrovai la capătul unei studiu simultan decomplexat şi riguros, Mitul felinelor, apărut în 2011 la Editura Ideea Europeană. Dedicat profesorului universitar Ştefan Borbély, volumul urmăreşte morfosintaxa complexului cultural felin, parcurgând domenii extrem de variate, aglutinând informaţii descoperite în manuscrise legislative şi cronici, în bestiare şi superstiţii populare, în vis, astrologie şi magie.
          Cu un motto anglo-saxon bicefal, ce proclamă superioritatea pisicii (proverbul englez „O pisică se poate uita la un rege“ fiind dublat de observaţia lui Winston Churchill, „Pisicile ne privesc de sus“), Capitolul I: Începuturile inventariază legendele genezice ale pisicii, teoriile antropologice legate de domesticirea ei şi ipotezele privind elevaţia sacră a acestui animal în cultura religioasă zoolatră a Egiptului antic, unde găsim şi cea mai veche atestare a pisicii domestice (2100 î.e.n.). În trena unui impecabil tablou al evoluţiei cultului lui Bastet în perimetrul egiptean, autoarea izolează prezenţa pisicii în mitologiile orientale, nordice şi celtice, discută implicaţiile demonizării ei medievale şi paradoxala ei reabilitare renascentistă, când pisica începe să fie integrată arsenalului curativ, pe post de pharmakon sacrificabil pentru sănătatea oamenilor. Urmând diacronia analizei, intrarea pisicii în saloanele şi în literatura secolului al XVII-lea indică o reabilitare aproape aristocratică a ei, în vreme ce romantismul tinde să o distribuie în roluri funeste, de inspiraţie medievală.
          De la asocierea medievalist-romantică a pisicii cu diavolul şi vrăjitoarele, Irina Petrovai trece jucăuş, sub auspiciile antagonismului clasic dintre câine şi pisică, la corespondenţele mitologice şi literare dintre aceasta din urmă şi femeie. În Capitolul II: Capricii şi feminitate, ea apreciază că „asocierea celor două scoate în evidenţă atât caracterul felin al femeii, cât şi feminitatea pisicii“. Autoarea observă că nu numai voluptatea, graţia şi viclenia pisicii explică asocierea cu femeia, ci şi intensitatea instinctului ei matern, iar prezenţa acestui animal în cultele de fertilitate confirmă ipoteza. Însă, atunci când avem în vedere analogiile dintre pisică şi femeie, cel mai ofertant domeniu se dovedeşte a fi literatura, iar savuroasa incursiune hermeneutică a Irinei Petrovai scoate la iveală literatura suprasaturată de pisici a scriitoarei franceze Colette, comparaţiile ironice ale lui La Fontaine, cuplul construit canonic în tiparul tensional dintre câine şi pisică din romanul lui Maurice Baring, Leagănul pisicii, căruia îi dedică un spaţiu consistent, backgroundul anecdotico-legendar al magicei pisici de Cheshire (din Alice în ţara minunilor), redusă treptat la rânjet, dragostea maladivă pentru pisici a lui Baudelaire, translată şi în lirica sa sau universul pisicesc din basmele popoarelor romanice, întreg fenomenul mitico-literar dovedind, o dată în plus, încărcătura fascinatorie a pisicii. „Indiferent de persoana pe care o acompaniază – observă autoarea – [...], pisica reuşeşte să producă mister şi uimire în jurul său. Niciodată cuvântul «obişnuit» nu îşi va avea locul în preajma acestor făpturi.“
          Capitolul III: Talente, mistere, personalitate disecă tocmai această aură magică, diferită şi surprinzătoare a pisicii. Aflăm astfel că Montaigne aprecia „nu doar o abilitate mai mare decât a oamenilor, dar şi un simţ moral mai pronunţat“, sau că Leibniz afirma că animalele au suflet şi memorie, dar nu şi putere de judecată. Multe dintre imaginile culturale dezvoltate în acest capitol respectă aserţiunea lui Leonardo da Vinci – „Cea mai mică felină este o capodoperă“ –, Motanul baudelairian, Beauty, pisicuţa balzaciană din Suferinţele unei pisici engleze, motanul Murr al lui E. T. A. Hoffmann, magicul Behemoth din Maestrul şi Margareta, romanul lui Bulgakov, şi colecţia de caractere feline din opera lui Thomas Stearns Eliot, intrând în rezonanţă cu pisicile pictate de Paul Gauguin sau Edouard Manet, într-o epocă în care acest animal „devine simbolul Montmartre-ului nocturn“.
          Evul Mediu occidental plasează în ecuaţii malefice pisica, asociind-o diavolului şi vrăjitoarelor, însă există o suită de alte culturi care nu sunt deloc străine de mitologia ei întunecată. Astfel, potrivit japonezilor, coada pisicii constituie un concentrat de putere demonică, obliterată prin tăierea cozii, iar legendele irlandeze vorbesc despre pisici cu două sau zece cozi. Ajunsă în acest punct al cercetării, Irinei Petrovai nu-i scapă o coincidenţă: pisica cu nouă cozi este simbolul puterii regale. Versatilitatea imaginară a pisicii este analizată şi în consideraţiile asupra funcţiei sale psihopompe, asupra caracterului sacru alocat nu numai în Egiptul antic, ci şi în budism, asupra muzicalităţii atribuite ei în texte mitologice şi în cărţi pentru copii sau asupra talentelor sale divinatorii.
          Studiul se opreşte şi la ecourile mitologice, literare şi plastice ale reminiscenţelor sălbatice ale pisicii, responsabile pentru independenţa ei ostentativă. În acest sens, izomorfismul mitologic al cuplului câine – pisică, concentrat frazeologic în „a trăi precum câinele şi pisica“, face corp comun cu (auto)portretul pisici din Dialogurile de animale ale scriitoarei Sidonie Gabrielle Colette şi cu reprezentarea izolată a pisicii în Grădina plăcerilor, tripticul lui Hieronymus Bosch. Independenţa pisicii a dus la relaţionarea ei cu legea şi la transformarea ei în simbol al libertăţii omului, Olanda, Elveţia sau Franţa învestind-o astfel, reiterând în fond o asociere antică, zeiţa romană Libertas având şi ea o pisică aşezată la picioare. De sălbăticie şi orgoliu se leagă şi virtuţile războinice ale pisicilor, cu extensii în mitologia ei funestă.
          Orgolioasa independenţă felină este responsabilă şi pentru ghilimelele din Capitolul IV: „Slujind“ omul, unde, sub dubla avertizare din motto – „Noaptea, toate pisicile sunt leoparzi“, proverb nativ american, respectiv „Pisica îţi va fi prieten, dar niciodată sclav“ (Théophile Gautier) –, Irina Petrovai adună poveşti şi legende despre prosperitatea asociată pisicii, fie ea Matagot din spaţiul cehoslovac, Motanul încălţat sau pisicile Maneki-Neko din cultura niponă. Ea detaliază apoi profilul benefic al pisicii folosindu-se de basmul francez Pisica albă, de credinţele care îi alocă virtuţi tămăduitoare sau de funcţia ei protectoare în cultura egipteană şi în cea chineză, totul în contrapunct cu panoplia de superstiţii şi legende axate pe natura demonică a pisicii, decantată diacronic prin intermediul unor specialişti precum John Richard Stevens sau Robert Muchembled. În compania exegezelor lor, autoarea intră în lumea vrăjitoarelor executate de inchiziţie împreună cu pisicile lor, în legendele construite în jurul metamorfozei feline a vrăjitoarelor sau în universul credinţelor ce leagă pisica de diavol şi creează istorii fabuloase despre Sabaturile Cavalerilor Templieri.
          Incitată de imaginea malefică a pisicii din Evul Mediu, Irina Petrovai investighează în Capitolul V: Variaţii pe aceeaşi temă antropomorfismul şi fitomorfismul din cadrul mitului felin şi constată dualitatea esenţială a acestor hibrizi: benefici şi spiritualizaţi prin partea superioară, dar strict materiali şi animalici prin elementul inferior teratomorf. Capitolul se opreşte succint şi asupra celorlalte forme ale mitului felin, consacrând câteva pagini prezenţei leului în mitologia egipteană şi în cultura creştină, precum şi spectrului mitologic oriental al tigrului. Lor li se adaugă feline reale sau imaginare: Harpiile, Himera, grifonul, geneta, pantera, jaguarul, leopardul, manticora şi altele. Ramificaţiile mitologice ale sfinxului intră şi ele în economia hermeneutică a studiului, cu dezvoltări surprinzătoare în entităţi mitologice similare, culese din culturi foarte diferite.
          Capitolul VI: „Răzbunarea“ reface traseul simbolismului felin, contextualizând mitologic asocierile ei funeste a căror uimitoare variabilitate demonstrează resursele virtual infinite ale complexului felin, pe care Irina Petrovai îl abordează cu o anumită disponibilitate ludică. Rezultatul este un studiu scris cu plăcere, cu voluptatea cedării în faţa traseelor misterioase ale unui subiect care îşi captivează cercetătorul, însă din care nu lipsesc nici spiritul sintetic, nici exigenţa academică.

 

Constantina Raveca Buleu

Pisici în literatură şi mitologie (Irina Petrovai, Mitul felinelor. Bucureşti: Ideea Europeană, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)