Mărturisiri elective

Irina Georgescu

          Ion Vianu a urmat studii de filologie clasică, urmând apoi Medicina. Din 1977 până în 1990, a emigrat în Elveţia, unde a fost un colaborator constant al postului de radio Europa Liberă. A publicat articole şi studii privind istoria şi filosofia psihiatriei. A publicat volumele Introducere în psihoterapie (1975), Stil şi persoană (1975, volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Amintiri în dialog: Memorii (în colaborare cu Matei Călinescu, 1994), Paramnezii (2005), Blestem şi Binecuvântare (2007), Investigaţii mateine (2008), Necredinciosul (2008), Exerciţiu de sinceritate (2009). A iniţiat ciclul de romane Arhiva trădării şi a mâniei, din care a publicat la Editura Polirom Caietele lui Ozias (2004) şi Vasiliu, foi volante (2006).
          Amor intellectualis (Iaşi: Editura Polirom, 2010, 404 pagini) este, aşa cum indică subtitlul, „romanul unei educaţii“, amintind de Educaţia sentimentală a lui Flaubert, de Afinităţile elective de Goethe ori de Scrisori către un tânăr poet de Rainer Maria Rilke. Oferă, astfel, o mărturie pentru formarea unui tânăr, dar şi o pledoarie pentru sinceritate, curaj şi adevăr. Familia, prietenii, experienţele mărunte devin coordonate ale unei existenţe care încearcă să se reconstituie, suprapunând amintiri şi impresii: „Amintirile din prima copilărie sunt arareori altceva decât icoane, imagini unice, foarte scurte fragmente de acţiune, secunde de film. Restul e reconstituire. Memoria cade, imaginaţia i se substituie“ (p. 7). Mai mult decât atât, amintirile au calitatea visului, concurând cu spaţiul alternativ al copilăriei fără griji, al paradisului fără limite, unde lingua franca este singura care poate face diferenţa între vis şi realitate. Una dintre amintirile copilăriei readuce imaginea familiei reunite în jurul bradului, în seara de Ajun, unde, alături de familiile Vianu şi Irimescu, de unchii şi mătuşile tânărului, era şi Edgar Papu, care aprinde steaua din vârful pomului de Crăciun, simbol al aspiraţiilor înalte pe care le avea, „lumina pe care o radia din înălţimile la care putea ajunge“ (p. 403), numai că, între timp, pale de întunecime au acoperit acele străluciri ale unui ev epopeic, îndepărtat.
          Educaţie sentimentală şi intelectuală deopotrivă, Amor intellectualis descrie o „lume în relief“, guvernată de principii care se îmbogăţesc permanent, preluând de la cei cu care tânărul vine în contact nu doar părţile bune, ci şi o parte şi din ceea ce nu-i place: „tot astfel, ai două familii, a mamei şi a tatei, asta îţi dă prima noţiune a adâncimii lumii, a diversităţii. Rudele mamei sunt aşa, ale tatei altminteri“ (p. 32). Perenitatea amintirilor despre figura paternă se răsfrânge în propria reprezentare despre sine. Imaginea Tatălui este şi ea redusă la o iniţială. Numit adesea „T.“ (Tudor, dar şi Tată), chipul patern este surprins în ipostaze diferite de cele pe care le-am putea desprinde din studiile de teorie literară. Figură imperturbabilă,

T. era un fel de mutant. Sublimase acest dor de ducă într-o aspiraţie de refugiu în cultură şi timp. Îşi fixase, tânăr, o maximă, un principiu de viaţă: iubirea lumii vechi, amor veteris mundi. Era sensibil la glorie, constructiv în carieră; prea puţin aventurier, temându-se de condiţia de anonimat a exilului. De aceea, nu avea să plece în 1947, când marea închidere a României fusese desăvârşită. Refulase aventura, soarta lui era alta, aceea de-a oferi un model „paideic“, un ideal de cultură. Şi de-a rupe inimile, prin inima lui sfâşiată. (p. 34)

„Mutantul“ constituie tocmai această sensibilitate întoarsă spre sine, care presupune o nostalgie a începutului şi mari speranţe pentru viitor. Refugiul în cultură era reversul unei nevoi de a învinge timpul. Întoarcerea din exil a pus pe primul plan „misiunea de profesor“, mai importantă decât originalitatea şi chiar decât libertatea: „Caută să te gândeşti că va trebui în primul rând să serveşti pe cei din jurul tău. Pregăteşte-te pentru asta. [...] Dacă m-am întors, a fost în primul rând ca să-mi urmez misiunea. Care nu poate fi decât aceea de profesor în ţara asta. Restul ar fi fost vanitate“ (p. 118). Călăuză în „mersul grăbit, dar atent“ al lecturilor dificile, mentor şi partener de discuţii prelungi, dincolo de miezul nopţii, Tudor Vianu se rupe de imaginea de la catedră, se umanizează în ochii băiatului său.
          Pentru mulţi tineri, Tudor Vianu era un model al eruditului, exemplu de înţelepciune şi de cumpătare, echilibru perfect între rigoare şi noutate:

T. exercita în acei ani asupra oamenilor mai tineri un ascendent extraordinar, care nu venea numai din puterea lui intelectuală, ci dintr-un farmec greu de descris. Jurnalul lui N. Balotă Caietul albastru este cel mai bun martor al acestei simpatii care se asocia cu percepţia fragilităţii lui T. Şi cred că, de fapt, nu poţi iubi decât ce este delicat şi pieritor, sensibil pieritor. Restul este respect, teamă, iubire. (p. 119)

Dar tocmai delicateţea şi sentimentul caducităţii atrag curiozitatea. După ce trecuse prin seminarul teologic de la Blaj, Nicolae Balotă vrusese să se facă preot. Balotă şi-a petrecut anul de dinainte de închisoare la Bucureşti, în preajma lui Tudor Vianu, iar însemnările din acele luni sunt topite în Caietul albastru. Relaţia dintre mentor şi discipol este conflictuală, prudenţa este privită drept autocenzură, iar libertatea, ca frânare a propriilor idei: „În elanul lui tineresc, Balotă devine rigorist, consideră prudenţa lui T., pe care-l respectă totuşi, îl iubeşte, simţind între ei o adevărată afinitate, ca pe o autocastrare“ (p. 123).
          Titlul cărţii este o parafrază la amor Dei intellectualis, prin care Spinoza desemnează iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Maestrul mijloceşte viziunea intelectuală a lui Dumnezeu, ipostaziind o latură a divinului:

T. cel fragil, cel suferind, T. care petrecuse ani cu spaima morţii, apărând doar celor care aveau privilegiul să pătrundă în intimitatea lui (prin devotament, prin respect, prin iubire creştină, demnă de sfinţii Cosma şi Damian, doctorul-fără-arginţi Angeli sau fratele Alecu, mort şi el, răpit din lume, cu violenţă, în câteva zile, şi, poate, de nimeni altul în afara acestora doi), T. acum reuşise să-şi desăvârşească, să-şi „împlinească puterea măştii... ascunsă-n sine, trainică la rele“. Masca este Persona, acoperământul feţei. Ea oferă privitorului, ascultătorului, un chip nevariant. Nemodulat, pentru eternitate. Masca este Larva, acoperitoarea feţei, care ţi-a fost dată prin naştere şi te-a însoţit; îţi îngăduie să înaintezi în lume, vizibil şi totuşi nedescoperit. Larvatus prodeo, înaintez mascat. Un chip se ascunde, dar fără să mintă. [...] Această profundă vibraţie trezea în discipoli amor intellectualis magistri. (p. 134)

Atât Nicolae Balotă, cât şi I. Negoiţescu, clujeni amândoi, au gravitat în jurul maestrului Tudor Vianu. La Negoiţescu, inteligenţa strălucită deriva din cultura vastă, din fervenţa cu care îi citea pe clasici. În cazul lui însă, păcatul trupesc se aseamănă unei osânde, asemenea morţii: „Tăcerea grea care se lăsă în jurul mesei când, cu un soi de nespusă milă, îndoită parcă de groază, T. spusese că Negoiţescu era «homosexual» semăna cu mărturisirea morţii fratelui iubit“ (p. 137). Pentru mulţi alţi tineri, imaginea maestrului persistă în timp, ca reper ineluctabil. Noica, Frunzetti, Negoiţescu, Balotă, Papu, „dar erau şi alţii, Remus Niculescu, Theodor Enescu, Doinaş... ale căror mărturii stăruie în paginile scrisorilor primite. T. era uimit – şi fericit – de lumina pe care o radia, de puterea vindecătoare a verbului său, purtător al unui mesaj de viaţă“. În egală măsură,

faptul de a transmite mesajul culturii era de natură să-i producă o mai mare plăcere decât cel al unei mărunte originalităţi. Se înscria într-o ştafetă cu multe schimburi, cu o misiune universală. Et quasi cursores vitae lampada tradunt. Îşi transmit lampa vieţii, ca nişte ştafete. El însuşi se simţise, la vremea lui, lipsit de un asemenea sprijin. Avusese învăţători, nu maeştri, cu excepţia, poate, a lui Macedonski. Cu atât mai mare trebuie să-i fi fost bucuria de-a restitui ce nu căpătase. (p. 141)

Despre oamenii pe care îi întâlneşte, naratorul-personaj reţine, pe lângă trăsăturile definitorii, şi detalii adesea oţioase. Astfel, hotărându-se să urmeze filologia clasică, tânărul Ion Vianu este îndrumat de Gheorghe Tohăneanu, „asistent la Universitate, un tip care nu trecuse de treizeci de ani, slab, îmbrăcat mereu cu aceleaşi haine de oraş din cele mai ieftine“ (p. 189), dotat însă cu o inteligenţă vie, realistă, un om de carte pentru care literatura trebuie să înceapă cu gramatica, dar care „nu avea cultura universală uimitoare a domnului Papu, dar ştia multe, şi le ştia temeinic“ (ibidem).
          Un alt nivel al cărţii este dedicat experienţei medicale, anilor de studenţie de la Facultatea de Medicină, profesorilor întâlniţi şi, mai ales, noilor virtuţi, legilor bazate pe observaţie şi pe logică: „Medicii sunt o corporaţie. Sunt legaţi printr-un pact. Există iniţierea medicală, o sumă de experienţe comune, ale morţii, ale înfrângerii dezgustului. Există o experienţă senzorială şi intelectuală a medicinei“ (p. 286). Mici deraieri prinse în fluxul conştiinţei aduc în prim-plan figura lui Efraim, „un doctor între două vârste, un original, un enciclopedist“ (p. 164), pentru care Polemos era cel mai mare zeu, ascuns şi impetuos deopotrivă, ori prudenţa lui Mihael, profesorul de drept, disidentul detestat de partid, înrudit cu tatăl Tsillei, care vorbea în parabole, gata să fie la adăpost. Sau întâlnirea cu medicul de ţară rus, Evlampie Sergheici, a cărui familie trecuse Nistrul la Revoluţie, fugind de bolşevici. Tsilla însăşi, femeia-fetiţă, era „o Antigonă răsfăţată“, miraculoasă, care, deşi provenea dintr-o lume de comunişti, era rezistentă la propagandă: „avea luciditatea unui om bătrân; nu şovăia să ne facă de ruşine, dacă ne lăsăm păcăliţi, fie şi o clipă numai“ (p. 266).
          Libertatea este percepută drept o constrângătoare contradicţie. Despre moartea unuia dintre prietenii săi, Mironi, care făcuse închisoare, şi care devenise între timp legionar, Ion Vianu afirmă:

Ştirea morţii lui, discuţia pe care o avuseserăm între prieteni în duminica aceea la mica biserică Sfânta Sofia se amestecau ciudat în mintea mea cu principiile neurologiei. Cineva spusese atunci, pe bancă, în soarele de primăvară, că Mironi fusese liber. Dar ce însemna liber? Dacă fiecare emoţie, fiecare gând, fiecare acţiune corespund unei anumite conexiuni în creier, apariţiei unei constelaţii determinante de excitaţii şi de inhibiţii pe scoarţa cerebrală, înseamnă că nu există libertate. Pe de o parte, suntem programaţi genetic să reacţionăm într-un anumit fel în împrejurări date. Dar poate că hazardul joacă un rol preponderent? [...] Dacă era aşa (şi aşa era!), atunci însemna că Mironi nu fusese liber nicio clipă, deci nici în ziua şi ora în care îşi pusese capăt vieţii, refuzând dezonoarea, aşa cum crezusem a descoperi, aşezaţi pe banca din grădina bisericii. (p. 330-331)

Mironi era, de fapt, omul care nu se preda, care nu poate retracta pentru că acest fapt ar însemna negarea propriei sale existenţe.
          Experienţele extatice sunt puse mai ales în legătură cu înţelesurile miezoase ale cărţilor. Iubirea este eminamente sophia, apoi agapé, mai puţin iubire carnală. Cu toate acestea, de la Tsilla, cuminte ca o fetiţă, la Aliona, dragostea înseamnă cunoaştere (de sine, a geografiei oraşelor, a oamenilor), „anestezic, curiozitate şi tandră confruntare a inteligenţelor“, plăcere sinonimă cu „tirania violentă“, unire conjugală (p. 358).
          Dincolo de jargonul ezoteric al breslei, de necesitatea aflării unui diagnostic, certitudinile şi îndoielile se întrepătrund, se contopesc, determinându-l pe narator să afirme, nu fără oarecare vanitate, că are acces la „cea mai frumoasă meserie din lume“, în momentul în care Geamănul îl întreabă dacă nu regretă că nu mai poate citi literatură aşa cum făcea pe vremuri, în adolescenţa şi tinereţea lor. Meseria de doctor este „brăţară de aur“ – aceste cuvinte oraculare sunt rostite de ghicitoarea de pe munte, ca într-o pericopă.
          Matei Călinescu este considerat un frate geamăn, oglindă a reacţiilor şi atitudinilor faţă de lume, beţie, cărţi, umanitate, care ştie dinainte ce urmează să fie spus şi care, alături de Mitia, Dinu, Mironi, face parte dintre „acei foarte rari prieteni absoluţi care nu pot fi invidioşi“ (p. 404) pe deciziile celor la care ţin. „Noi suntem noi şi nimeni alţii!“ devine un strigăt care răzbate epoci şi mentalităţi, care proclamă libertatea şi frenezia tinereţii.
          Amor intellectualis: Romanul unei educaţii de Ion Vianu deţine, pe lângă aerul confesiv, şi o mare putere de reprezentare, în care realitatea se ţese din fragmente – de lecturi, de întâlniri memorabile, de accidente – pentru a sublima o lume care încearcă să se stabilizeze, dincolo de lozincării şi de ideologie, scoţând la iveală valorile care ne structurează ca oameni.

 

Irina Georgescu

Mărturisiri elective (Ion Vianu, Amor intellectualis. Iaşi: Editura Polirom, 2010)

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)