„Regman Time“

Florina Moldovan Lircă

          Deşi s-a vorbit adesea despre lipsa de exteriorizare şi de inapetenţa pentru confesiunea deschisă a lui Cornel Regman, aforismele sale, Reflexii şi reflexe: Aforisme vesele şi triste, contrazic această observaţie. Este adevărat, raftul său bibliografic nu înregistrează nicio operă memorialistică, niciun jurnal (cunoscut cititorilor) sau vreo lucrare cu caracter autobiografic. Cele două ediţii de aforisme însă „vorbesc“ în numele său mai bine decât ar fi făcut-o el însuşi în cunoştinţă de cauză: una antumă (publicată la Editura Jurnalul Literar, în 1997, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu), cealaltă postumă, revăzută şi adăugită, îngrijită de fiul său, Ştefăniţă Regman (Curtea Veche, noiembrie 2011, îmbogăţită cu postfaţa lui Emil Hurezeanu). Căci ce altceva este o culegere de calambururi, reflecţii ironice, cugetări şi vorbe de spirit, a cărei etică se specifică la fiecare pas, dacă nu idealul său de credinţă, de înţelegere şi de situare critică faţă de realitatea înconjurătoare, faţă de cultura şi de societatea cărora le aparţine. Interpretând aforistic paradigma mundană, participă activ şi creator la propria-i constituire, la autorevelare, fără a transforma însă acest gest într-un discurs programatic.
           Ediţia recentă a Reflexiilor şi reflexelor (lansată în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus) aduce mici „corecturi“ faţă de precedenta, cum ar fi încorporarea capitolului Eroticeşti în cel denumit de autor Moftologicale, excluderea unor aforisme care vizau „reflexe“ facile, neinducând prea mare efort de reflecţie, sau transferul unor aforisme dintr-un capitol în altul, precum şi completarea cu noi apoftegme. Aceste revizuiri nu afectează însă în niciun fel substanţa şi profilul culegerii, cel mult oferindu-i o mai vădită preocupare pentru coerenţă şi unitate. Ceea ce aduce în plus această ediţie a aforismelor este un aer proaspăt de atemporalitate, noi replici vivace şi jucăuşe ale autorului, o privire detaşată şi reconfortantă asupra unor vremuri dramatice şi anevoioase. În fond, parafrazând, aforismele (vesele şi triste) ale lui Cornel Regman sunt un exemplu clar de „minte sănătoasă“ a românului, născut bun de la natură şi, din fericire, nepervertit de societatea pantofului (pe) care l-a încălţat.
           Cele două „acte“ ale dramei socioculturale, pe care însuşi autorul a traversat-o, D’ale epocii de aur şi D’ale tranziţiei, reverberează prin cele patru tablouri care interferează şi susţin „subiectul dramatic“: D’ale scriitorilor şi artiştilor, Existenţiale, Istoricale, Moftologicale. Conflictul dramatic este unul interiorizat, conţinut, devoalat cititorilor prin „notaţiile de jurnal“ ale autorului; confruntarea este inegală, punând faţă în faţă două realităţi, cu sisteme axiologice antagonice: cea social-culturală, aflată sub influenţa unui regim dictatorial, şi realitatea interiorizată a intelectualului hiperlucid, ironic şi autoironic, ce se vede în imposibilitatea validării propriilor valori umane şi culturale. Gravitatea situaţiei este cuprinsă într-un aforism de un haz amar: Femeia către prezumtivul făt din pântec: – să nu te pună dracu’ să vii pe lume, că afară-i caca! (17.II.1985) sau La noi, azi: 9 luni pe an? – Infernul; 3 luni – Iadul.
           După o concisă în-cadrare a decorului regizoral: era noastră: ideolitic (p. 17), un viciu al secolului: prodomia (p. 17), în antichitate te duceau cu lectica; azi – cu dialectica (p. 17), Roma-Bucureşti: De la Suveranul Pontif la Suveranul Poncif (p. 18), apar în scenă „personajele“ primului act. Ele sunt uşor de identificat pentru cititorul cu minimum de cunoştinţe despre nefasta perioadă totalitară, constituindu-se într-un bun îndreptar livresc pentru cei tineri: preşedintele Ceauşescu: România – ţară în curs de dezvoltare... a cultului personalităţii (p. 19); ideologia: trăim o epocă de înflorire a decăderii socialismului (p. 19); partidul: – Fostu-ne-a Partidul călăuză? – Călău – zău! (p. 19); informatorii: spionierii patriei... (p. 19). Scene diverse conturează atmosfera de teroare şi de subjugare în care se aflau românii: foametea şi lipsurile: O nouă ediţie (1988) a cărţii de bucate a Sandei Marin: O mie şi una de glume explicate (p. 27), raţionalizarea: Ţara noastră ţiţei pompă, noi cerşim din pompă-n pompă (p. 19), frica de reacţie: La politica de perestroică noi răspundem cu o politică de ferestruică (p. 22), exilul forţat: Turiştii români în Occident: – Au angara du choix (p. 23), arta de propagandă – poezie pe băţ (p. 15), cultura de masă, care nivelează şi uniformizează, conduce la involuţie: Evoluţia neo-intelectualului român: – la 7 ani – scrierea şi citirea; – la 27 – scremerea şi citarea; – la 47 – încetarea. În toată această atmosferă halucinantă, normalitatea e o utopie: Visez la o găină de aur care să-mi facă ouă absolut normale (p. 34). Pentru autor, realitatea sa este textul, de aceea îi vine atât de firesc să scrie ceea ce simte. Scriind însă, devine capabil, prin detaşare, să descifreze jocul paradoxurilor din care se ţese contextul real-socialist: promovarea la scară largă a idealului de a nu avea niciun ideal; „talentul“ de a inspira viaţă artei dintr-o conştiinţă moartă, naivitatea de a te dezice de libertate în numele libertăţii de fum, simularea perversă a lucidităţii din mijlocul derivei utopice etc. Paroxismul tuturor acestor absurdităţi este surprins tot printr-un joc al paradoxului: O formă perversă a visului: a visa că nu poţi adormi (p. 85).
           Tema „operei“ se decantează firesc din substratul textului aforistic, reluată prin variaţiuni: condiţia intelectualului în societatea totalitară şi de tranziţie: Ce este azi scriitorul român? Spuma de drojdie a societăţii (p. 24), aşa cum aceasta se reflectă în conştiinţa individului (prea) lucid, preocupat de introspecţie şi autoscopie, dureros de prezent la toată operaţiunea de (dez)umanizare: Sunt aşa de rare bucuriile încât m-aş mulţumi şi cu una a nebunilor... (p. 18). Interioritatea „personajelor“ sale se dezvăluie numai ca reacţie (uşor de intuit) la ecoul puternic al influenţelor sociopolitice, accentul căzând asupra „reflexelor“ şi moravurilor sociale. Tipologiile în care personajele sale se încadrează sunt aceleaşi, dar reîmprospătate la fiecare pas: abjectul: Nu credeţi că e necesară o nouă parte de vorbire spre a califica fapte şi acţiuni morale gen Eugen Barbu şi Adrian Păunescu? Abjectivul!, oportunistul: Întrebarea este: câţi profitori sunt pe ţap de ispăşitor? (p. 26), „lighioana“ şi lichelele: Televizorul la noi – o adevărată cutie a Pandorei. O deschizi şi năvălesc lighioanele (p. 32). Handicapurile României comuniste, cu repercusiuni anacronice, se prelungesc şi în etapa de tranziţie. Viziunea autorului descinde aici din filosofia moraliştilor francezi, potrivit cărora viciile umane nu sunt de circumstanţă, ci rămân mereu aceleaşi, supuse unei reformulări continue. Disocierea de aceştia însă îl apropie mai mult de filosofia lui Emil Cioran. Dintr-o aversiune faţă de iluzie, de orice tip, Cornel Regman rupe cu o teorie a vieţii ca formulă perfectă, întru împlinirea căreia, resemnaţi şi pasivi, ne aflăm într-o veşnică aşteptare. Dimpotrivă, el propune a lua atitudine originală faţă de schema ontologică prescrisă, activ şi implicat, uneori chiar cu preţul exagerării (numită de Alexandru Paleologu în prefaţă: terapie de şocuri), dar „al cărei principiu e unul moral“. Aici este punctul în care, de fapt, teoria criticului-aforist se întâlneşte cu filosofia prefaţatorului său: pentru a evolua, pentru a da sens devenirii, e nevoie de o forţă antagonică, abilă să zdruncine instanţele magistrale. Că efectele confruntării sunt vizibile celorlalţi abia după consumarea actului în sine, ele nu sunt mai puţin semnificative pentru cei implicaţi: „autori şi gânditori uneori mai puternici decât vremurile sub care au stat“ (Postfaţă, 2011, p. 127). Emil Hurezeanu a dat nume reverberant acestei evoluţii dincolo de timp: Regman Time.
           Cel de-al doilea act, D’ale tranziţiei, pune în lumina reflectoarelor, în stil caragialesc, carnavalul postcomunist, cele mai autentice şi aprige deprinderi imorale ale „personajelor“ vremii, reunite din tagma securiştilor şi activiştilor de partid: Sic transit... „Hora Unirii“ – hora unirii activiştilor şi securiştilor (p. 52). Puse în oglindă, cele două etape ale României ultimului secol (totalitarismul şi tranziţia postdecembristă) îşi dezvăluie viciile reciproc, iar drama poporului român ne apare cu atât mai acutizată: tot în tranziţie: nesimţirea – cel mai preţios capital (p. 44). Minciuna, compromisul, oportunismul sunt mai periculoase şi mai dăunătoare decât în totalitarism, pentru că promovează şi cultivă dezastrul din interior, autodistrugerea românilor de către înşişi românii: Cică am fi fost vânduţi. Da! Vânduţi nouă înşine de către proştii din noi (p. 40). Aceleaşi canalii comuniste conduc ţara în pragul decăderii, doar că poartă alte nume şi şi-au sporit tentaculele prostiei: dintre foştii comunişti azi la putere puţini sunt versaţi, cei mai mulţi doar vărsaţi (p. 43). Conspiraţia şi solidaritatea în scopuri ilicite au atins apogeul decăderii umane: Furtul generalizat – faza finală a socialismului, conform principiului: „De la Nimeni – pentru sine – fiecăruia cât poate căra“ (p. 43). Noua formă de libertate poartă numele de oligarhie politică şi restricţionează mai abitir sub masca revoluţionării: Unii ţin morţiş să ne ofere unicate, când ţara aspiră la pluralitate (p. 40). Semn al asumării, autorul surprinde din toate aceste unghiuri relativitatea valorilor şi confuzia normalităţii cu o utopie a libertăţii: Inscripţie în Piaţa Romană: „De Crăciun ne-am luat raţia de libertate“. Bine zis, chiar numai raţia şi încă pe-o singură lună! (p. 44).
           Aforismele lui Cornel Regman sunt îmbibate de lacrimile unui destin tragic, anihilat, pe care în loc să şi-l deplângă patetic, autorul l-a voalat în calambururi şi vorbe de duh: mă caracterizează preocuparea pentru un fel de calambur „echipat“ (p. 109). Ţinând un „jurnal“ al propriei drame şi al dramei tuturor românilor, Cornel Regman a simţit că se implică în felul său, că-şi aduce minima reacţie la ameninţările culturii. În plus, criticând şi satirizând „moftologicalele“ contemporaneităţii sale, nu face altceva decât să-şi conştientizeze propriile slăbiciuni de intelectual român prins în mrejele unei neputinţe funciare, de om de cultură marginalizat şi redus la umilitoarea condiţie de spectator al propriei mortificări. Parafrazându-l pe Grigore Alexandrescu, ne-o spune răspicat: Regman [este] satirul duhului său (p. 89). Reacţia sa de ruptură vine consecutiv, ca o formă de depăşire a servilismului la care era supusă intelectualitatea şi de anihilare a reflexelor prin victoria „reflexiilor“.
           Martore ale timpului din care s-au născut, aforismele lui Cornel Regman îşi dezvăluie esenţa dincolo de timp. Toată opera (inclusiv sau mai ales cea critică) izvorăşte dintr-o vocaţie a absolutului, a valorilor desăvârşite, decantate din sfera relativităţilor. Este o conduită a praxis-ului, dar şi o constantă a ideaţiei sale: critica: disciplină care relativizează tot timpul din respect pentru absolut (p. 60).
           Poetica absolutului este unitară în toată opera sa, găsindu-şi motivaţia într-o structură clasică, sintetizată ca motto în aserţiunea aluzivă a lui Cilibi Moise: „E curios că haina veche ţine mai mult decât cea nouă“ (p. 84). Aceasta prinde substanţă mai ales în operele sale critice, din care se relevează aceleaşi principii sintetizate în aforismele din capitolul D’ale scriitorilor şi artiştilor: arta convenţională, estetismul gratuit în dezavantajul talentului poetic: Superexigenţa estetă e o mică perversă care, dacă soseşte cea dintâi la întâlnire, e în stare să-i joace talentului festa (p. 59); Vai de poeţii ce nu-şi găsesc mecanismul! Dar şi mai vai de cei ce şi l-au prea găsit! (p. 62); fragmentarismul şi mortificarea literaturii prin noile metodologii occidentale: tot structuraliştii: Nu văd pădurea din cauza actanţilor (p. 60); mecanica şi rigiditatea interpretării: critica structuralistă: deconfecţionează din convingerea că opera literară e în primul rând confecţie (p. 60); Confecţia se cheamă azi experiment (p. 68); Un nebun (poetul) aruncă o piatră în apă şi zece hermeneuţi sar după ea (p. 70); lipsa de autenticitate şi de fantezie: Poeţi! Nu lăsaţi versul să îngheţe de frig! Încălziţi-l cum ştiţi mai bine, suflaţi asupra lui ca vita din staul peste Copilul Sfânt! (p. 72); reluarea vechii dihotomii conţinut-formă: La poeţi, conţinutul e o fixaţie, iar cuvântul e fixativul (p. 61). Toate apucăturile şi tentaţiile moderniste şi avangardiste, de care se lasă subjugate critica şi teoria literară sunt sintetizate în aforismul: După ce o parte dintre criticii noştri s-au bahtinit cât au putut şi s-au derridat şi northropizat cât încape, n-au scăpat nici de boothulism şi ecoficare, ba nici de vattimozare, iar acum riscă să se zavarzadehizeze de tot (p. 76).
           Pledoariile aforistice sunt un omagiu adresat tinereţii spirituale, pentru care omul liber în gândire se exersează în timpul vieţii. Gândirea dogmatică îmbătrâneşte înainte de vreme, în-locuieşte înţelepciunea, alungând-o: Nu ştiu cum se face că, odată cu complexele, bătrânii îşi pierd şi reflexele (p. 86). Astfel de înţelepţi se ramolesc, îşi pierd spontaneitatea: S-a tot maturizat până s-a sclerozat. Înţelepciunea şi adevărata tinereţe a gândirii vin din urmă, îl ajung şi îl întrec pe septuagenar/octogenar/nonagenar, asigurându-i un loc în viitor. Gânduri la 90 de ani: Ce bine că n-am împlinit suta! Sunt încă tânăr (p. 93). De cealaltă parte, numai certitudinea morţii îi inspiră omului obişnuit o nevoie de ideal. Altfel, dacă n-ar fi moartea, ce succes ar avea ateismul! (p. 93). Întrebările asupra raţiunii de a trăi sunt interesante omului comun numai în măsura în care nu solicită prea multe sacrificii: Când viaţa-i aşa de scurtă, ce rost mai are s-o lungeşti? (8.V.1976); Bătrâneţea trebuie menajată încă din leagăn (p. 89).
           Reflexii şi reflexe este un jurnal literar dintre cele mai autentice. Aparent, el nu realizează propria autoscopie, ci pe a societăţii sale, din care se sustrage spre a o dărui posterităţii, şi prin care se oglindeşte, de fapt, pe sine. Ironia este mijlocul predilect de a ambiguiza efectele imediate, asigurând autenticitatea receptării (cu atât mai mult) în postmodernitate şi mult ulterior ei. Pusă în relaţie cu demonii realităţii, ea ne apare sacră, ca „râs înalt al spiritului“, nedisponibil oricui: Spiritele ies pe gură, dar nu la oricare se râde (p. 91). Ironia şi calamburul par, în practica lui Cornel Regman, efecte ale adâncirii sensului, ale alambicării, amplificând misterul „în taine şi mai mari“, simbolistică ce îl apropie aici de Lucian Blaga, cu care se pot identifica afinităţi aforistice. Metafizica aforismelor poetului din Lancrăm este la fel de autentică la Regman prin referinţele făţişe la viaţă, la moarte: Morţii – cunoscuţi ce s-au mutat din oraş (p. 93); Proaspătul septuagenar reflectând: „Am intrat în linie dreaptă. Acuma totul e să nu forţez!“ (p. 86); Scopul vieţii? Însăşi viaţa! Numai că pentru această învârtire în cerc ea are de plătit un preţ. La pleonasm se răspunde cu neoplasm (p. 83).
           Pensée-urile lui Regman sunt, cum ar spune-o el, varianta românească a pense(lor) care sur-prind silueta vieţii într-o croială de corset. Pentru asta ai nevoie de o acuitate psihologică ieşită din comun, care să dea formă unor inefabile ale vieţii, să demaşte memorabil „reflexe“ prea uzitate pentru a mai fi observabile cu ochiul liber. Cu alte cuvinte, aforistul Cornel Regman reţine umbra lucrurilor în zilele fără soare.

 

Florina Moldovan Lircă

„Regman Time“ (Cornel Regman, Reflexii şi reflexe: Aforisme vesele şi triste. Bucureşti: Curtea Veche, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)