Scrisul ca recunoaştere de sine

Mihaela Ursa

          Rareori se poate constata, printre criticii noştri, o la fel de mare constanţă a preocupărilor tematice precum o dovedesc cărţile Sandei Cordoş. Literatura între revoluţie şi reacţiune: Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX (1999, reeditată în 2002), Alexandru Ivasiuc, micromonografie, antologie de texte comentată, dosar de receptare critică (2001), În lumea nouă (2003), Ce rost are să mai citim literatură? (2004) şi Lumi din cuvinte: Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică (2012) – toate volumele autoarei se grupează în jurul a două teme principale: istoria literaturii române din ultimele decenii, pe de o parte, şi actul lecturii, pe de alta. Prima nu este atât o temă, cât un spaţiu de predilecţie: investigând literatura română din ultima jumătate de secol, Sanda Cordoş restituie imaginea de astăzi a scriitorilor şi operelor de ieri, dar şi – mult mai interesant – măsura în care imaginea despre sine şi despre scris a scriitorilor de ieri devine document de identitate obligatoriu pentru cititorul de azi. Volumul pe care autoarea îl coordonează alături de Norman Manea, Romanian Writers on Writing nu reprezintă decât cea mai simplă dovadă în acest sens. În ce priveşte tema actului lecturii – ea nu trimite atât la preocupările teoretice ale autoarei (profesor de teorie şi istorie literară), cât la principala cheie de înţelegere a abordării critice proprii. Mai precis, lectura constituie pentru Sanda Cordoş un act de construcţie imaginară, dar şi un instrument de proiecţie şi autoproiecţie existenţială – observaţia a fost deja formulată de criticii autoarei, de la Al. Cistelecan la Alex Goldiş.
          Această apropiere de punctele cele mai fierbinţi ale istoriei noastre literare în urma unui examen analitic al lecturii care li se oferă în istoria criticii (în cronicile de întâmpinare sau în monografii), dar şi a ideologiei (în documente ale arhivelor politice) sau a unei memorii contrafactuale (în jurnale şi memorii) defineşte cel mai fidel stilul critic al autoarei Lumilor din cuvinte (Bucureşti: Cartea Românească, 2012). Judecata ei se formulează (cu maximă delicateţe, dar extrem de precis) la intersecţia acestor axe documentare. În capitolul Ideologia realismului socialist în România, Sanda Cordoş sintetizează o discuţie pe care o detaliase în volumul său de debut, despre realismul socialist. La momentul respectivului debut a impus – prin acurateţea documentării şi justeţea analizei – sintagma de „realism socialist“ în locul termenului de „proletcultism“ (strict circumstanţializat în istoria sovietică), încât a utiliza astăzi argumentul proletcultist despre literatura română a anilor ’50-’60 a ajuns o dovadă de impardonabilă lacună de istorie literară. În capitolul sintetic de astăzi, după ce reia periodizarea triplu stratificată a realismului socialist, Sanda Cordoş face un exerciţiu analitic şi tipologic în acelaşi timp. Ea deosebeşte – între scriitorii care au contribuit la impunerea sinistrei ideologii – stegari („care au avut un rol hotărâtor“: Leonte Răutu, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Mihai Novicov, Mihai Beniuc), corifei („care, prin prestigiul numelui lor, susţin şi legitimează noua putere“: Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, G. Călinescu şi Zaharia Stancu) şi înnoitori (care au „mai multă nevoie de un spaţiu creator eliberat de constrângeri“: Petru Dumitriu sau Marin Preda, dar şi un Ov. S. Crohmălniceanu înainte de 1960). Urmează studiul dedicat unui aspect prea puţin cunoscut al creaţiei şi vieţii Hortensiei Papadat-Bengescu: raportul scriitoarei cu presiunea unei puteri politice care o doreşte angajată în susţinerea ei. Este doar unul dintre exemplele în care scrisul analitic al Sandei Cordoş capătă o tensiune aproape epică. Ultimul text publicistic semnat de romancieră este „fabricat în colaborare de o şcolăriţă [nepoata scriitoarei – n.m.] şi un critic literar oficial [Ov. S. Crohmălniceanu – n.m.], nostalgic, însă, al literaturii artistice“. Lui i se alătură fragmente tulburătoare din memoriile lui Negoiţescu sau Balotă (care scrie la moartea romancierei: „ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor [...], ruşine literaturii române!“). Acestea compun un destin aşezat, în expresia lui Perpessicius, sub „blestemul de a scrie într-o ţară cu mai multe limbi şi nu, ca Proust, într-o limbă cu mai multe ţări“.
          La fel de dramatic fără a fi partinic este capitolul 1956: calendarul oficial (care, conturând cadrul problematicei negocieri a libertăţii de creaţie cu inflexibilitatea ideologică a sistemului, ar fi fost mai bine plasat imediat în continuarea tipologiei deja amintite). Studiul este un excepţional exemplu de lectură de document în stilul Sandei Cordoş: din luările de poziţie consemnate în stenograme de congrese şi şedinţe, dar şi din succesiunea vorbitorilor sau din replierea lor în jurul unor momente de critică şi autocritică ideologică, autoarea reconstituie aproape cinematografic episoade incandescente de coliziune a discursului oficial cu o formă de rezistenţă artistică. Studiul ar trebui citat aproape în întregime, dar raţiunile de spaţiu editorial mă obligă să reţin doar combinarea extrem de personală a unei adevărate pasiuni pentru document cu talentul formulării epice: „Documentele oficiale nu reţin nimic din ruşinea care, se spune, i-ar fi invadat pe unii participanţi“. Sau: „În anul următor, în lumea literară românească, echinoxul de primăvară n-a mai avut loc“.
          După capitolul dedicat Lecturii clandestine în România comunistă, a cărui valoare de urgenţă nu mai trebuie argumentată şi în care este invocat un Matei Călinescu vorbind despre „tortura prin lectură“ şi „tortura prin absenţa lecturii“, ajungem la punctul nuclear al volumului, Dreptul la nefericire, care citeşte în directivele artistice impuse de ceauşistele Teze din iulie, 1971, o împovărătoare obligaţie la afirmarea fericirii, cu atât mai greu de îndeplinit, cu cât este mai mare „distanţa dintre optimismul comenzii şi starea interioară“ a creatorilor. Or, în referatele cenzurii şi în mărturisirile scriitorilor din acei ani, Sanda Cordoş vede cum, „în timpul lecturii, masca triumfalistă putea să cadă pentru a face vizibile, în lumina neliniştită a cărţii, ridurile adânci, săpate de o prea îndelungată condamnare la fericire“.
          De aici, partea a doua a volumului se dedică destabilizării conţinuturilor identitare româneşti, nu din cauza presiunii unui sistem politic, ci în raport cu fenomenul fluidităţii geografice, migrante, manifest după ’90. Romanul identitar sau studiile imagologice dedicate Italiei din literatura românilor şi României din literatura scriitorilor germani, dar şi tematizarea „noilor nomazi“ preocupă analizele acestei părţi din volum. Un loc aparte le este dedicat, în studii individuale, lui Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun şi Norman Manea, posibil de aşezat în aceeaşi coerenţă de adaptare (la nivel declarativ teoretic, dar şi ficţional) la reperele unei „lumi noi“.
          Convinsă că „reprezentarea literară este, în primul rând şi în mod fundamental, reprezentare artistică, adică o formă a limbajului“, Sanda Cordoş nu se lasă nicio clipă tentată de gratuitatea jocurilor de limbaj sau de stil. Dimpotrivă, invocând efectul de credinţă (Pierre Bourdieu) înaintea celui de real, ea este mereu în căutarea unui punct fix de reper, a unei „solidităţi artistice“ în lipsa căreia literatura nu-şi poate exercita funcţia pe care autoarea Lumilor din cuvinte o consideră de o importanţă vitală, aceea de reprezentare socială şi identitară, „adică acea calitate a universului imaginar de a da un răspuns unic şi irepetabil unor probleme, nelinişti, convulsii şi angoase comunitare“. Întrebarea „cine suntem?“ pe care comunitatea scriitorilor o articulează în istoria contorsionată analizată de Sanda Cordoş este investigată dintr-un punct-cheie, în care criticul se gândeşte pe sine reprezentându-i pe ceilalţi, în cadrul unui „document antropologic“ cu valoare artistică şi existenţială.

 

Mihaela Ursa

Scrisul ca recunoaştere de sine (Sanda Cordoş, Lumi din cuvinte: Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică. Bucureşti: Cartea Românească, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)