Liturghii bolşevice: Stalin, Cursul scurt şi gramatica totalitarismului

Vladimir Tismăneanu

          Totalitarismul a fost patologia absolută a veacului trecut. În pofida predicţiilor euforice, înfrângerea nazismului şi colapsul comunismului nu au dus la extincţia atracţiei spre formulele de tip totalitar. Islamismul revoluţionar este o astfel de doctrină, creată şi diseminată de intelectuali convinşi că au misiunea sacră de a lupta împotriva modernităţii liberale, socotită coruptă, bolnavă, decadentă, perversă, mercantilă şi filistină.
          Marele filosof politic Leo Strauss a vorbit, în februarie 1941, acum şaptezeci de ani, despre nihilismul german, patul germinativ al nazismului, dar, în acelaşi sens, putem vorbi despre nihilismul bolşevic şi cel islamist. Cum demonstrează Paul Berman într-un superb eseu apărut în The New Republic (numărul din 18 septembrie 2011), infrastructura mitologică a islamismului (ceea ce Alvin Gouldner numea cândva, referindu-se la marxism, matricea sa paleosimbolică) este una totalitară, înrudită cu aceea a comunismului şi fascismului. Scria Camus şi avea deplină dreptate: „Niciunul dintre relele pe care totalitarismul pretinde a le remedia nu este mai rău decât totalitarismul însuşi“. Iar Orwell propunea această terifiantă imagine pentru experienţa vieţii într-un regim totalitar: „Imaginaţi-vă un om cu o cizmă peste gură, pentru vecie“. Teroarea şi ideologia, o ştim de la Hannah Arendt, se îngemănează în acest nou tip de politică ce urmăreşte distrugerea cetăţeanului, a omului ca persoană morală şi juridică. Este de fapt ceea ce Pieter Viereck a diagnosticat, încă în 1941, scriind despre rădăcinile mentalităţii naziste, drept metapolitică.
          Expresie paradigmatică a mentalităţii şi practicilor totalitare, stalinismul s-a născut din leninism, un marxism rusificat, a fost copilul său legitim. Gramatica mitologiei staliniste a fost codificată în Cursul scurt de istorie al Partidului Comunist (bolşevic) al URSS. Într-un regim logocratic, textul oficial capătă valoare de evanghelie, de revelaţie divină. În memoriile sale, Dimitri Şepilov, redactor-şef al Pravdei în ultimii ani de viaţă ai lui Stalin, apoi ministru de externe, epurat în iunie 1957, povesteşte cum dictatorul petrecea ore în şir examinând maniacal, cuvânt cu cuvânt, textul machetei unui nou manual de economie politică. Scrierea unui asemenea manual, spunea Stalin, este „o sarcină istorică“ (Dimitri Shepilov, The Kremlin Scholar: A Memoir of Soviet Politics under Stalin and Khrushchev, Yale University Press, 2007, p. 25).
          Nu voi obosi să o spun: apariţia în româneşte, la Editura Curtea Veche, a trilogiei lui Leszek Kolakowski Principalele curente ale marxismului este unul dintre cele mai importante evenimente intelectuale din România ultimelor două decenii. Salut, aşadar, consecvenţa cu care prietenii de idei de la Obiectiv cultural menţin discuţia deschisă pe un subiect care rămâne, vai, de o stringentă actualitate: natura, dinamica şi consecinţele radicalismului utopic. Nu cronici de moment, semnalări grăbite ale unei apariţii editoriale de excepţie, ci reflecţii adânci despre problema Răului, despre nihilismul revoluţionar modern, despre persistenţa seducţiei totalitare dincolo de reculul (temporar?) al mişcărilor de masă întemeiate pe organizarea resentimentului social, religios sau etnic, deci pe ceea ce istoricul Peter Gay a definit drept cultivarea urii.
          Cursul scurt de istorie al PC (b) al URSS (Kratkii Kurs) a fost scris de o comisie a CC condusă de Stalin şi din care făceau parte ideologi de vârf, precum Andrei Jdanov, succesorul lui Serghei Kirov în fruntea organizaţiei din Leningrad a partidului, ateistul en titre al partidului şi hagiograful profesionist Emelian Iaroslavski, precum şi „tinerele speranţe“ ale istoriografiei şi filosofiei de partid, între care Piotr Pospelov. În chip ironic, acelaşi apologet al stalinismului care a fost Pospelov avea să fie unul dintre principalii autori, din câte se ştie, ai Raportului secret în care, la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956, era denunţat ceea ce s-a numit cultul personalităţii lui I. V. Stalin (în rusă, „kul’t licinost“). În cursul pe care îl ţin anual la Universitatea Maryland despre ascensiunea şi căderea comunismului în veacul al xx-lea, veacul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare şi al religiilor politice cu pretenţii redemptive, discut pe larg semnificaţia ritualică a Cursului scurt. La Yale University Press a apărut anul acesta o excelentă carte a istoricului David Brandenberger despre statul propagandistic, ceea ce naziştii numeau Weltanschauungsstaat, cu un capitol special despre geneza Cursului scurt (am recenzat cartea lui Brandenberger, precum şi remarcabilul studiu „Stalin’s Cult: The Alchemy of Power“ de Jan Plamper, în numărul din luna mai 2012 al revistei britanice International Affairs).
          Statutul Cursului scurt a fost în mişcarea comunistă echivalentul celui al lui Mein Kampf în universul ideologic naţional-socialist. În 1941, Mao Zedong îi îndemna pe membrii Partidului Comunist Chinez să trateze acest text drept principala lor busolă ideologică. Scris în 1938, deci în anul procesului lui Nikolai Buharin, publicat oficial în 1939, acest curs consacra „manualizarea“ versiunii staliniste a istoriei bolşevismului şi era de fapt antipodul scrierilor din exil ale nemesisului lui Djugaşvili, Lev Davidovici Troţki. Stalin citea cu creionul în mână publicaţia troţkistă de exil Biuleten opoziţii, ţinea în biblioteca sa personală exemplare cu nenumărate însemnări marginale şi sublinieri din Istoria Revoluţiei Ruse, Revoluţia trădată şi Şcoala stalinistă a falsificării. Fără să ştie aceste detalii, Orwell scrie în 1984 despre obsesia lui Big Brother legată de scrierile adversarului său exilat, Emanuel Goldstein.
          Finalitatea Cursului scurt era, aşadar, negarea cosmologiei politice a bolşevismului originar, întronarea, fără drept de apel, a unei istorii ultimative şi apodictice, în care faptele erau desfigurate până la extincţia completă a sensului lor genuin. Stilul personal de scriitură al „părintelui popoarelor“ era uşor de recunoscut. Naraţiunea stalinistă era impregnată de modelul catehistic, ceea ce o făcea de fapt cât se poate de accesibilă, mai ales în comparaţie cu speculaţiile abstracte ale lui Marx şi infinitele divagaţii, aproape imposibil de urmărit, ale lui Lenin, mereu în luptă cu o fracţiune sau alta.
          Stalin a redactat (istoricul Jonathan Brent crede că a şi scris) capitolul din Cursul scurt dedicat materialismului dialectic şi istoric. Ceea ce era frapant ţinea de codificarea cvasimistică a tezelor lui Engels din Anti-Dühring, insistenţa pe modelul triadic de sorginte hegeliană (teză-antiteză-sinteză), afirmarea universalităţii contradicţiilor (abordare dezvoltată apoi de Mao Zedong) şi tăcerea în jurul celei mai subversive legi a dialecticii hegeliene, menţionată de Marx în Das Kapital, negarea negaţiei ca direcţie a schimbării (faimoasa spirală teleologică). Un alt punct esenţial pentru Stalin era formularea tranşantă, cu exemple deliberat falsificate din istoria recentă a URSS, a legii „intensificării luptei de clasă pe măsura înaintării în socialism“, raţionalizare şi legitimare a Marii Terori. Întreaga istorie a bolşevismului era astfel prezentată drept o schemă maniheistă, teologică, soteriologică şi demonologică, culminând în chip „legic şi obiectiv“ în dictatura stalinistă, prezentată drept „forma maximă şi desăvârşită a democraţiei“. Se insinua, în filigran, teza „sfârşitului istoriei“.

 

Vladimir Tismăneanu

Liturghii bolşevice: Stalin, Cursul scurt şi gramatica totalitarismului

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)