Cum l-a plagiat Caragiale pe Eugen Ionescu

Viorel Cacoveanu

          Fiind un an dublu aniversar – Caragiale –, să zâmbim într-o amintire... Nu înainte de a mărturisi că, în semn de modest omagiu, am publicat în acest an un volum de schiţe, momente şi povestiri umoristice intitulat Curat Murdar!, iar ca motto următoarea epigramă: „Rămâi pe cer de-a pururi sfânt /Şi-al nostru Caragiale / Iar noi, aicea pe pământ / Eterne haimanale“. Să ne întoarcem la amintirea promisă...
          Cu mulţi ani în urmă, înainte de deranjul din decembrie, participam la Festivalul Umorului „C. Tănase“ de la Vaslui. Era o blondă zi de septembrie şi mă plimbam prin oraş, alături de Eugen Simion şi Valentin Silvestru. Cei doi discutau, cu pasiune şi încântare, despre genialul nenea Iancu. La un moment dat, Valentin Silvestru s-a oprit şi m-a întrebat:
          – Dumneata n-ai nicio opinie? Îţi dăm cuvântul, mai cu seamă că te socoteşti un ucenic şi un urmaş al lui Caragiale...
          Nu ştiu ce mi-a venit şi, vrând să pun paie pe foc, cum se spune, am răspuns scurt:
          – Am rezerve mari faţă de Caragiale!
          – De ce? Cum se poate? s-a mirat Eugen Simion, zâmbind uşor, convins că va urma o glumă.
          – L–a plagiat serios, ca să nu zic grosolan, pe Eugen Ionescu.
          Cei doi s-au oprit brusc, privindu-mă rece, cu reproş, neînţelegând de ce fac o asemenea afirmaţie despre idolul meu şi al lor, mai ales că Eugen Simion era şi ploieştean.
          – După părerea mea, Conul Leonida faţă cu reacţiunea seamănă leit – parcă le-a scris acelaşi condei! – cu Scaunele lu Eugen Ionescu. E un plagiat!! De ce? Inspirat după Eugen Ionescu, nenea Iancu are ca decor o odaie, tot o familie de oameni în vârstă; şi unii, şi alţii discută – tot noaptea – despre nimicniciile vieţii, soarta şi durerile lor; diferenţa: conul Leonida şi Efimiţa sunt ceva mai tineri; şi unii, şi alţii aşteaptă să vină cineva: un orator la Ionescu, fata care face focul la Caragiale; unii vorbesc de un împărat, nu se ştie care şi de ce, alţii  depre Galibardi; bătrâna lui Ionescu îi zice soţului „puişorule“, „îngeraşule“, Efimiţa – „bobocule“... Neştiind ce să facă, Ionescu îşi aruncă personajele pe fereastră, şi aici e singura deosebire: Caragiale, mai aproape de viaţă, le lasă să trăiască, speriate, neliniştite cu umor, aşa cum pot. Nu-şi dau „demisia“ din... viaţă, ca ale lui Ionescu.
          De aici a început o discuţie sobră, ritmată, pasionantă între cei doi tovarăşi ai mei de „promonat“, cum zice Caragiale în Meteahnă. I-am ascultat în tăcere şi cu plăcere, după ce, vorba ceea, pusesem jar pe foc. Cei doi au acceptat mai mult în tăcere presupunerea sau judecata mea. Dar Valentin Silvestru s-a lansat într-o lungă apărare şi descifrare a umorului lui nenea Iancu. Şi a sfârşit cam astfel: „Caragiale a fost un geniu, care şi-a înţeles ca nimeni altul vremea şi concetăţenii săi, a răbdat înjosirile, jignirile ce i s-au adus, deşi, uneori, a răspuns usturător. Dar mai presus de aceste dureri, Caragiale a ştiut exact că, după moarte, el şi opera sa vor avea un destin cu totul diferit. A fost convins că va fi iubit, apreciat, că i se vor înălţa statui şi un monument spiritual de o măreţie covârşitoare. Vă rog căutaţi o poezie a lui intitulată Da... nebun, publicată în 1893, la doi ani de la respingerea pieselor sale de la un premiu al Academiei Române. Are acolo strofe în care spune clar ce destin va avea. Iată-le: «Trec astăzi ignorat prin lume/ Dar, trainic, las în viitor/ Un semn, o glorie, un nume/ Acestui imbecil popor/ ... Mulţime brută şi ingrată/ Cu-a mea cântare nu putui / În viaţă-mi să te mişc odată.../ Şi-odat’... o să-mi ridici statui»“. Ce previziuni, cât adevăr...
          Un zâmbet, o amintire şi poate şi un adevăr!

 

Viorel Cacoveanu

Cum l-a plagiat Caragiale pe Eugen Ionescu

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)