Caragiale în oglinda poeziei vremii

Mircea Popa

          E de mirare că iscusitul Şerban Cioculescu, monografistul dramaturgului şi desăvârşitul cunoscător al vieţii şi operei lui Caragiale, nu s-a oprit într-una dintre tabletele sale din România literară asupra modului în care silueta spirituală a scriitorului apare în diferite ipostaze lirice. Acestea vin să completeze o dată mai mult chipul legendar al scriitorului, acela care a nemurit cu geniul său ironic şi sarcastic boema literară bucureşteană de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul celui de al XX-lea, întreţinând cu vorbele lui de duh şi cu spiritul său necruţător, mereu în vervă şi mereu în stare de ebuliţie, atât pe confraţii săi în ale scrisului, cât şi pe muşteriii mitici ai localurilor bucureştene, cu care se întreţinea cu o poftă mereu neadormită şi o foame proverbială de conversaţie. Ca să vă dau doar câteva exemple din panoplia scânteietoare de vorbe nepieritoare iscate de el în asemenea momente dăruite, voi înşira mai jos câteva dintre definiţiile sale produse cu diferite prilejuri. Artistul „trebuie să fie bărbat, [căci] muzele sunt femei“; gazeta ar fi, după el, „pâinea cotidiană a opiniei publice“; gazetarul, „brutarul inteligenţei“; „Pentru un român care ştie citi, cel mai greu lucru e să nu scrie“; talentul „e un accident din naştere; din fericire un accident rar“; „într-o ţară eminamente constituţională, apa trece, moftangiii rămân“, căci domnia „moftului“ e atotputernică: „O, Moft! Tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre“ şi, am adăuga noi, şi a celei în care trăim azi.
          Pentru cine urmăreşte presa vremii, devine foarte limpede că dramaturgul nostru este una dintre personalităţile importante ale vieţii literare, culturale (prezenţa la Junimea, director de teatru), politice (apartenenţa la grupul conservator-democrat al lui Take Ionescu), publice (prietenia cu Gherea, prezenţa gazetărească) şi adeseori obiect de scandal şi senzaţie (procesul Caion, berar în gara din Ploieşti) etc. De aceea, numele lui poate fi întâlnit adeseori în paginile revistelor de satiră şi umor ale vremii, unde îl găsim în ipostaze foarte diverse. Iată, spre exemplu, cum este văzută starea literaturii noastre la sfârşit de secol xix: „Venerabilul Hasdeu/Stă la sfat cu Dumnezeu/ Maiorescu Tit, craidonul/ Îşi fixează barbişonul;/ Gherea aşteaptă-n birt cu ţal, /Trenul mixt de la Predeal./ Pe butoaie, la axize,/ Delavrancea pune vize./ Caragiale la Regie,/ Bea tutun pe veresie./ Iar Coşbuc: vrea, vai de el/ /Să iasă argint niţel,/Din coroana de oţel./ Vlahuţă: ministerul /Bacaraua şi pokerul; / Şi Duiliu diplomatul,/ Cochetează cu Palatul“.
          Şi în anii următori, Caragiale se află în atenţia presei literare, în special a celei umoristico-satirice, mai ales că el şocase lumea literară prin mai multe abateri de la normele comune, de onorabilitate, ale vieţii mic-burgheze, cum ar fi opţiunea pentru meseria de berar în gara Ploieşti sau prin implicarea numelui său în câteva procese de răsunet: procesul de plagiat în care fusese acuzat de Caion sau procesul de moştenire al Momuloaiei. În primul caz, o epigramă apărută în Revista theatrală din 1893, sub pseudonimul Fante, spunea: „Toţi suntem într-o părere:/Se conjugă: a bea bere/ S-a convins şi Caragiale/ Că din bere faci parale“. Atunci când D. Teleor a dorit să scoată din nou Moftul român, dar fără Caragiale în redacţie, G. Ranetti a găsit de cuviinţă să-i adreseze următoarea epigramă: „«Moftul» fără Caragiale/ Apăru în van;/ Se vându doar opt ocale/ Pentr-un franc, unui băcan“. Apoi, în 1902, când cu procesul Caion, E. Baican i-a închinat următorul acrostih: „Caragiale-mbată lumea/ Adâncită-n desfătări; /Războind chiar inocenţa/ Asupra relei purtări./ Glumele lui, perle scumpe,/ Iad însă, pentru cei bruţi./ Ajuns-au şi vor ajunge/ Largi focare, dulci izvoare/ Inimilor celor culţi!“. După ce în 1904 s-a stabilit cu familia la Berlin, presa bucureşteană îi ducea dorul şi, ca atare, îi adresa în Furnica, prin pana aceluiaşi Ranetti, care semna Tarascon, o invitaţie de revenire în ţară, unde, în lipsa biciului său necruţător, relele s-au înmulţit fără seamăn, iar personajele puse pe căpătuială, cărora el le-a dat viaţă, au prosperat neaşteptat de mult: „Hai maestre-n luptă/ Facem cruci şi-amin!/Jertfeşte odihna dulce din Berlin!/ Pristanda şi astăzi de la steaguri fură,/ Trahanache este tot o secătură/ Caţavencii calea zilnic ne-o aţin/ Nu-i răbda, maestre, sau... ia-i la Berlin!“
          În 1908, când Caragiale se complăcea, participând alături de membrii Partidului Conservator-Democrat al lui Take Ionescu, la tot felul de reuniuni de partid şi întâlniri electorale cu publicul din regiunea Moldovei sau din oraşele Piteşti, Târgovişte, Râmnicu-Vâlcea, Craiova, Turnu-Severin etc., acelaşi confrate George Ranetti i-a adresat în Epoca un catren compasiv: „Caragiale scriitorul,/ Admirabilul artist,/ Ieri zeflemisea boborul,/Azi e orator takist!“ 
          În ianuarie 1912, Caragiale împlinea frumoasa vârstă de 60 de ani şi a fost sărbătorit peste tot: la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj (o serată literară la care a fost anunţat că va vorbi Emil Isac, fiind anunţată şi participarea lui Cotruş); la Braşov, unde a fost prezentat publicului de profesorul Alexandru Bogdan, care, în telegrama ce i-a adresat-o, n-a uitat să-i amintească calitatea de  „braşovean“, aducând astfel aminte celor care uitaseră că mama scriitorului a fost originară de la Braşov. Printre poeziile care i-au fost închinate cu acest prilej este şi cea semnată de Petru Vulcan şi publicată în Universul din Bucureşti, ziar al italianului Luigi Cazzavillan, la care a colaborat şi Caragiale multă vreme. Să vedem în ce fel surprinde poetul calităţile operei literare a sărbătoritului: „Sunt trei decenii şi mai bine/ Pe când pe-al artei scump ogor,/ Cu drag ai început să semeni,/ Precum un harnic muncitor, / Idei din mintea-ţi izvorâte,/ Cu care-o lume ai hrănit; /De-aceea Patria şi Neamul,/ Cu tine pururi s-au mândrit!// Or, cine-i muncitorul care/ Avu o oră doar noroc/ Să te asculte şi-n extazu-i // Să nu rămâie-uimit pe loc: /De agerimea minţii tale,/ De minunatele poveşti,/ Când înşirând la adevăruri,/ Veneai cu dor să ne-nstruieşti.// Şi vestea ta, prin grai şi pană,/ Adânc în inimi ne-a pătruns/ Căci ea din inimă fu spusă/ Năuntrul cărei stă ascuns./ Al creaţiunei noastre geniu,/ Pe care astăzi îl serbăm/ Şi în puterea-i creatoare/ Cu zâmbet de triumf sperăm.// A limbei noastre frumuseţe/ Pictând-o tu, a strălucit,/ Prin prisma marelui tău suflet,/ Îndată ce s-a oglindit./ Prin graiul tău – grăi poporul,/ De viţă veche şi-nţelept/ Şi s-a văzut cât e de meşter,/ Câtu-i de harnic şi deştept.// Maestre, printre admiratori,/ Ce-avură parte să te-asculte/ Şi eu avui noroc în lume/ Să aflu de la tine multe./ Şi prin furtunile vieţii/ A tale sfaturi îmi răsar/ Cum s-ar ivi prin ceaţa mării/ La port, – luminătorul far“.
          Anul 1912 este cel care marchează înmulţirea considerabilă a stihurilor care i-au fost adresate. O dată, ele au consemnat evenimentul împlinirii vârstei de 60 de ani şi, în al doilea rând, neaşteptata sa moarte, survenită în iunie acelaşi an, a atras din nou atenţia asupra lui şi a ingratitudinii societăţii în care a trăit, datorită căreia a fost silit să se exileze. Cele mai multe dintre ele deplâng numeroasele greutăţi pe care le-a avut de înfruntat în ţară, dezamăgirile şi insatisfacţiile cu care a avut de luptat, dar şi structura sa de luptător care a reuşit să le învingă pe toate şi să creeze o operă durabilă, pentru care ţara îi va rămâne îndatorată pentru veşnicie. Dintre multele poezii ce i-au fost închinate cu această ocazie, ne oprim mai întâi asupra celei apărute sub semnătura lui I. C. Aslan în ziarul Universul, intitulată Nemuritorului Caragiale.  Este o poezie în care prezenţa înduioşată a celor care-l deplâng se împleteşte cu evocarea duioasă a omului plin de caldă generozitate şi adânc ataşat de soarta celor de jos: „Şi nu mai eşti, şi ochii tăi albaştri,/
          N-or mai sclipi de astăzi înainte,/ Cuvântători făr’ de cuvinte,/ În orbite-adânciţi ca doi sihaştri.// Nici glasu-ţi blând de-acum n-o să mă-ndemne/ La muncă grea, la muncă fără pâine;/ Iar râsul tău, din tot ce ne rămâne,/ De-acum atâtea lacrimi o să-nsemne.// Târziu de tot ţi-am înţeles chemarea/ Cei ce-am sorbit din zâmbetu-ţi otrava,/Pe-altarul care-ţi dete toată slava:/ Te-a răstignit odată nepăsarea!// Dar azi, un Neam întreg îngenunchează/ Şi-ndurerat ţărâna ţi-o sărută,/ Pe ochii stinşi, pe gura ta cea mută/ Pe mâinile ce crucea-mbrăţişează.//E doar simbolul suferinţei tale/ Şi-al regilor eroi făr’ de cunună;/ Dar geniul de toate te răzbună/ Căci vei trăi de-a pururi, Caragiale!“
          La 14 iunie, poetul Oreste semnează în revista Rampa poezia La moartea lui Caragiale, aducând un cald omagiu celui care a ştiut să transpună în artă suferinţa celor mulţi, aceiaşi care acum îl petrec pe ultimul drum: „Azi sufletele noastre se învestmântă-n jale,/ Căci a murit divinul maestru Caragiale. / Azi flamura de doliu umbreşte România/ Şi pretutindeni astăzi se curmă veselia.// Priviţi-i! În cortegiu tăcut de-nmormântare/ Eroii lui la groapă-l duc cu-ndurerare!/ Schimbatu-s-a în dramă eterna comedie,/ Căci pasămite soarta a dat în nebunie!// Năpraznică mai fuse şi lovitura asta!/ Trăim fatalitatea şi chinul din Năpasta!/ Simţim că e o crimă stupidă şi nedreaptă,/ Noi toţi, crescuţi în gluma-i frumoasă şi-nţeleaptă!// Azi flamura de doliu umbreşte România/ Şi pretutindeni astăzi se curmă veselia;/Azi sufletele noastre se-nvestmântă-n jale/ Căci a murit divinul maestru Caragiale!“
          Un alt poet, Constantin Stoika, închina şi el o poezie Lui Caragiale, în care deplîngea marea pierdere suferită de literatura română prin moartea dramaturgului inspirat. Ca atare, contemporanii săi simt datoria să-i aducă omagiul lor cel mai sincer: „Ţi-am împletit cu mirt şi crini cunună/ Şi-aş vrea să-ţi împletesc în vers cântare.../ În ritm să prinz accente funerare/ E cum s-arunci o floare-ntr-o genune...// Ai tăi te-au îndrăgit la îngropare / Şi nu ştiu ce-au uitat ca să mai spună?.../ Nu ştii? E lucru vechi, când e s-apună / Atuncea simţi frumseţea unui soare.//Aş vrea să-ngheţe lacrămile toate,/ Ce ţi-au vărsat la groapă bârfitorii!/ S-ar ridica cu ele o cetate...// Maestre bun! Din lumea ta senină,/ Trimite-le surâsuri... hulitorii, / Oricând găsesc o pată în lumină...“
          Au existat şi voci mai puţin importante, care s-au ascuns sub diverse pseudonime, pentru a şarja, în numele celui plecat, realităţile pe care el le criticase în scrierile sale. Astfel, un autor semnând Chic publica în Rampa catrenul Maestrului Caragiale, ţintind să arunce o săgeată spre aspiranţii la glorie fără har: „Rămâi în lumea ta cea nouă/ Nu căuta-ntre noi să mai cobori vreodată,/ Ai nărui atâtea glorii şi pe cari/ Să le consacri, nu visat-ai niciodată!“ Sau un alt catren de aceeaşi factură, în revista Bobârnaci, de la Orăştie, semnat Ardeleanul: „Chiar Caragiale însuşi/ Doar ne-a spus-o, cum se ştie:/ Mari sunteţi voi «ardelenii»/ Mari în toate – şi-n prostie“. Critica ţinteşte aici dezbinarea politică la care ajunseseră ardelenii la un moment dat, prin  lupta de opinii desfăşurată în gazetele Tribuna şi Românul, amândouă apărând la Arad. Cu toate acestea, pe lângă o mulţime de articole omagiale, ardelenii i-au închinat şi câteva versuri de iubire şi apreciere, din care cităm un singur exemplu, semnat de Haralamb Călimăr în aceeaşi revistă de la Orăştie: „Un geniu românesc s-a stins/ Şi-n clipa mult nefastă,/ Un neam în doliu stă pierdut/ De jalnica-i năpastă.//Umorul românesc e mut/ Şi scrisul i-l sărută/ Că ne-a lăsat nepieritor/ Scrisoarea lui pierdută“.
          Rândurile de faţă sunt doar câteva crâmpeie dintr-un periplu liric mult mai amplu şi mai incitant, care ar trebui urmărit mai pe îndelete şi în toate dimensiunile şi reverberaţiile sale din timpul vieţii scriitorului, dar şi după moartea sa, spre a avea o imagine mai exactă şi mai aproape de adevăr a modului în care s-a produs cinstirea marelui dramaturg şi a ecourilor lirice pe care le-a stârnit creaţia sa în timp şi peste timp. De altfel, amator de picanterii şi mărunţişuri literare, cum mă ştiu, intenţionez să realizez la un moment dat o Istorie a literaturii române în/prin omagii poetice. Sunt convins că o astfel de întreprindere nu numai că ar avea un ecou critic asigurat, dar ar contribui în chip sporit la fixarea locului real pe care un scriitor sau altul îl reclamă spre o situare mai aproape de prestigiul literar de care el s-a bucurat atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.

 

Mircea Popa

Caragiale în oglinda poeziei vremii

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)