„Micul eu“ în variantele Luceafărului

Rodica Marian

          Prima şi, în parte, a doua versiune a elaboratului poem Luceafărul (12 ani trec între versiunea genuină şi textul antum) îmbie încă analiza semantic-hermeneutică a poemului, fiindcă exegeza lui mai întârzie încă în simplism (după cum, fără menajamente, spunea C. Noica despre platitudinea romantică dedusă din celebra notiţă manuscrisă a poetului, cea despre sensul alegoric intenţionat de poet, ea însăşi greşit şi grăbit interpretată1). În această formă genuină a poemului, spaţiul textual al aşa-numitului discurs demiurgic (refuzul morţii cerute de Luceafăr are în forma antumă a poemului 11 strofe) este o dezbatere amplă (peste 100 de strofe), de o bogată substanţă ideatică şi filosofică. Departe de a fi numai un bruion, o nebuloasă elucubraţie poetică în jurul dezgustului de viaţă, cum credea A. Guillermou2, această primă variantă fundamentează o adevărată lecţie iniţiatică, menită să expliciteze unitatea universului şi legile acestuia. Totodată, acest fond reflexiv, enigmatic pentru mentalitatea europeană, se structurează într-un registru variat de argumente, coezive ca nucleu semantic profund, pentru a reliefa, în ultimă instanţă, după cum am mai arătat mai dezvoltat în „Lumile“ Luceafărului, o majoră opoziţie, cea între imaginea măruntă, egoistă şi neştiutoare a „micului eu“3 şi marile adevăruri ale alcătuirii universului: O lege-n veci va stăpâni/ Şi lumea şi atomul/ Când omul prinde-a-mbătrâni/ Se-ntinereşte omul// Şi numai tu durezi în vânt/ Noroc şi idealuri/ Când valuri află un mormânt/ Urmează alte valuri.4 Neînsemnata entitate, omul în individualitatea sa, în condiţia sa naturală, înscrisă în veşnica reîntoarcere, nu se poate deosebi din curgerea ciclic etenă, perpetuă ea însăşi în revenire, iar de această soartă se împărtăşesc în mod identic atât oamenii, cât şi cosmosul, adică soarele, luna ori stelele: Zadarnic lumea de păreri/ S-arată trecătoare/ Chiar soarele perind pe cer/ Din nou s-ar naşte soare [...] Dacă tăria s-ar negri/ De vijelii rebele/ Şi dacă stele-ar pieri/ S-ar naşte iaraşi stele [...] Oricât de mare te socoţi? Oricum să te asameni/ Să piară oamenii cu toţi/ Veni-vor iarăşi oameni [...]. Chiar timpul şi existenţa însăşi a aştrilor, ca şi a speciei umane, au acelaşi destin, impenetrabil însă pentru percepţia din perspectiva imediatului: Şi-n orice clipă te întrebi/ Unde e soare, lună/ E-n orice clipă-ndeosebi/ Şi-n toate împreună. Oricum, în esenţă, din lumea creată nu se poate scăpa: Zadarnic cauţi a scăpa/ Din lumea ta sărmana/ Când geana-ncepe-a lăcrima/ Se-nseninează geana.
          „Omul“ din versurile de mai sus (Să piară oamenii cu toţi/ Veni-vor iarăşi oameni)5 este privit şi înţeles ca întreg, ca specie, având în el tot şirul posibil de indivizi, ceea ce bineînţeles „micul eu“ nu poate înţelege, din cauza firii sale egocentrice, pe care Eminescu o persiflează (E drept c-atârni de micul eu/ Speranţă şi iubire/ E drept că te gândeşti mereu/ Că tu eşti numa-n fire), cu accente de intensă ironie, alteori, după cum vom vedea în cursul analizei acestei lecţii iniţiatice. Tocmai de aceea se străduieşte Părintele ceresc să lămurească – aici inventivitatea eminesciană este chiar arborescentă – condiţia paradoxală a individului care concepe totul în funcţie de soarta sa, de sine. În această exersare de variante, temei individului neştiutor de legea universului i se opun trei mari argumente: mai întâi marea idee despre Unitate: toate creaturile se nasc din Brahma şi se întorc în el: „Că mii de oameni, neam de neam,/ Că soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfântul Brahm/ În care toate-s una“. Sfântul Brahm devine şi mai elocvent prin substitutul sfântul Un în versiunea a doua a poemului. Strofa aceasta are şi patru subvariante, iar într-una dintre ele Brahma are, în mod semnificativ şi elocvent, determinantul schimbat în: „unu Brahm“.
          Se exersează, în această versiune genuină, cu deosebire şi în variate exprimări, ideea fundamentală a înţelepciunii extrem orientale (upanişadice), cea privind marea şi tainica unitate a lumii, cu corelativul ei, veşnicia substanţei lumii. Fără să insist acum asupra surselor din care Eminescu şi-a extras aceste idei, vizibil dominante în versiunea genuină a Luceafărului, din moment ce se extind la 100 de strofe (întreg textul definitiv are numai 98 de strofe), mi se pare deosebit de relevant faptul că poetul este febril preocupat şi tulburat de aceste adevăruri: Căci stoluri cari sboară-n jos/ Se-ntorc la anul stoluri// Tu îţi atârni de micul eu/ Speranţă şi durere/ Te legi cu mii păreri de rău/ De omul care piere// Tu crezi în stele şi în sorţi/ Ca-n basme-a tinereţii/ Când viaţa biruie pe morţi/ Şi moartea-i muma vieţii. La o privire mai atentă, surprind insistenţa, revenirea în volute asupra organicei şi coagulatei logici a demonstraţiei, precum şi inventivitatea termenilor definitorii ai opoziţiei antrenate. Imaginea emblematică a antinomiilor ce izvorăsc din neştiinţa şi îngustimea individualităţii are diferite expresii. Apare elocventă (reflectată şi în dicţionarul menţionat mai sus) modalitatea de descriere a ambiţiilor deşarte ale „micului eu“, zădărnicia eforturilor sale, discrepanţa ridicolă a ambiţiilor sale de a-şi marca individualitatea faţă de tăvălugul legii veşnicei reîntoarceri: E drept c-atârni de micul eu/ Speranţă şi iubire/ E drept că te gândeşti mereu/ Că tu eşti numa-n fire. [...] E drept c-atârni de micul eu/ Speranţă şi durere/ […]//Tu legi o lume de păreri/ De soarta ta, de tine/ Pare c-ai fi căzut din cer/ Şi cine ştie cine... [...] Ei îşi atârnă micul eu/ De-a vieţii lor durere/ Se ţin cu mii păreri de rău/ De visul care piere.
          Netrecerea „formei individuale“ a omului, ca şi perpetuitatea ciclului vieţii din natură ori din cosmos, este condensată şi mai expresiv în construcţia poetică Fiinţa ce nu moare, definită în amintitul dicţionar ca „tot ce există în lumea creată, fără să aibă sfârşit“, şi care apare în versiunea A: Pentru că tu eşti trecătoriu/ Sunt toate trecătoare?/ Au nu sunt toate-nvelitori/ Fiinţei ce nu moare. În cea de-a doua versiune, construcţia metaforică persistă, ceea ce este semnificativ, împreună şi cu un context mai lămuritor: Pentru că ei sunt trecători/ Sunt toate trecătoare?/ Au nu sunt toate-nvelitori/ Fiinţei ce nu moare// Tot ce a fost şi ce va fi/ De-a pururi faţa este/ Iar basmul trist al stingerii/ Părere-i şi poveste
          Imaginea pe care-o consider emblematică pentru mentalitatea din versiunea A: „Viaţa e un şir de morţi/ Şi moartea muma vieţii“ are şi alternativa: „Dar vis e tot şi vis suntem/ Căci ce e pururi faţă / E moartea din care vedem/ C-a răsărit viaţă“. Prima imagine revine ca o metaforă-argument, opunând omului şi „micului“ său „eu“ o lege a existenţei universului întreg, pe care-o putem numi moartea-renaştere. Aşadar, în mărginirea sa, omul nu vede că este parte a unui întreg, reducându-şi orizontul la micul eu şi făcându-şi vise, delimitate ori circumscrise de un unic destin şi noroc, pe când ciclul vieţii şi al morţii este nesfârşit şi implacabil, numai această veşnică revenire şi nesfârşire a vieţii şi morţii este de fapt legea universului.
          Condiţia „micului eu“ este ilustrată în prima versiune manuscrisă printr-un tu generic, reprezentând o adresare faţă de o individualitate oarecare („tu sau altul“), şi nu aprioric excepţională, precum este presupusă de exegeza clasică, ca fiind cuprinsă în semantica textului definitiv, când Hyperion este cuprins în noi, alături de Părintele ceresc, iar termenul opus, ei, adică oamenii, îl înlocuieşte pe tu din versiunea iniţială. Aşadar, cei care nu înţeleg legea, marea lege a „naturii“, sunt în iluzie pentru că percep tragic sfârşitul din unica lor existenţă, ceea ce-i face inapţi de-a recunoaşte adevărul legic, care nu e crud şi nici „trist“, decât din perspectiva propriei limite: „Tot ce a fost tot ce va fi/ De-apururi faţa este/ Şi basmul trist al stingerii/ Părere-i şi poveste“. Dar ei este egal cu toţi, în care sunt cuprinşi şi oameni, şi stele, şi sori: Să piară sorii toţi din cer/ Din nou s-ar naşte sorii. Concluzia majoră a inalterabilităţii în timp a spiritului – idee upanişadică pe care-o putem reîntâlni şi în Archaeus, cum s-a observat6 – şi a credinţei în veşnicia substanţei lumii nu poate fi decât sporirea prin cunoaşterea-iniţiere a adevărului decurgând din ceea ce Eminescu a numit „nemurirea sufletului şi a formei individuale“7 (ms. 2255, f. 187 r). Şi anume acest adevăr, pentru conştiinţa neconsolată a „micului eu“, este că ciclul vital al reîncarnărilor sufletului este fără sfârşit, o perpetuitate afină cu veşnicia: Şi adevărul vei spori/ Şi tu de-i recunoaşte/ Că toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte// Că mii de oameni, neam de neam/Că soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfântul Brahm/ În care toate-s una. Veşnicia materiei şi faptul că ea este increată, fiind deci coeternă cu principiul creator şi cu fiinţa primordială atât în filosofia Vedelor, cât şi în cea a Upanişadelor, se reflectă în mentalitatea celui care „vorbeşte“ în această „lecţie“.
          Chiar dacă tema „micului eu“ a dispărut fără nicio urmă textuală din forma definitivă a poemului Luceafărul, oponentul ei ideatic, inextricabilul mister al unităţii şi al nesfâşirii universului creat, adastă în unele expresii eliptice (aparent criptice) ale poemului (cel în forma lui finită, dată de poet la tipar), expresii care au îndrituit critica poemului să vorbească de criptisme ori de fracturi logice. Privite în ansamblul variantei iniţiale, aceste versuri primesc un sens firesc şi nu pot nicidecum justifica opoziţia etern-efemer, fiindcă străluminează altfel diferenţa dintre a nu cunoaşte moarte, neavând nici timp, nici loc, adică fiind din lumea necreată (noi), şi, pe de altă parte, a nu putea ieşi din cercul renaşterilor (ei, oamenii, sorii, stelele, toţi), care nu pot scăpa din lumea cea sărmană: „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte“. Luceafărul trebuie să înţeleagă că, fiind iniţial cuprins în toţi, ca astru, nu poate avea moarte adevărată, definitivă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, i s-a revelat că este Hyperion, o ipostază textuală de natură increată (botezat astfel prin primul cuvânt al Părintelui şi asociat cu el prin noi), cu o lume a lui, pur spirituală, în care nemurirea se simte
          Altfel spus, se poate deduce, cu temei, că în străfundurile gândirii şi simţirii lui Eminescu, treptele durerii sunt străbătute cu conştiinţa transpersonală a mântuirii, a salvării din durere prin valoarea soteriologică a cunoaşterii adevărului veşnicei renaşteri ciclice, atitudine şi mod de a reacţiona care străbat uneori la suprafaţa textului: „Şi adevăru-l vei spori/ Şi tu de-i recunoaşte/ Că toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte“ sau „Ei îşi atârnă micul eu/ De-a vieţii lor durere/ Se ţin cu mii păreri de rău/ De visul care piere/ Noi n-avem pierderi şi folos/ Şi nu cunoaştem goluri“. Acest „noi“ în care este cuprins Demiurgul şi Hyperion era în versiunea genuină a Luceafărului mult mai limpede exprimat prin sfântul Brahm: Oricât te-ai plânge de cu foc/ Ş-ai blestema pe soarte/ Dar Brahma n-are timp şi loc/ Şi nu cunoaşte moarte.8 Vreau să spun că în străfundurile structurii stilistice matriceale eminesciene mentalitatea tipică a Orientului indic se întâlneşte cu cea a tracismului, perpetuată firesc în tradiţiile româneşti şi în gândirea metafizică ce celebrează în ritualul înmormântării repetarea ciclică a vieţii şi a morţii (ritualuri active şi azi, de exemplu, la românii din Valea Timocului9), pe coordonata lipsei cutremurării tragice în faţa morţii. Tocmai din cauza grijii mărunte, concentrate pe propria-i soartă şi pe „lumea ei de păreri“, este persiflat „micul eu“ în versiunea genuină a Luceafărului, emfaza individualităţii fiind astfel cauzatoare de durere şi zbucium, iar necunoaşterea adevărului (Şi adevăru-l vei spori/ Şi tu de-i recunoaşte/ Că toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte) duce „micul eu“ la ridicol: Tu legi o lume de păreri/ De soarta ta, de tine/ Pare c-ai fi căzut din cer/ Şi cine ştie cine... Spuneam, în altă parte, că această poziţie de a concepe lumea vine mai ales sub forma unor intuiţii profunde şi ajunge până „sub bolţile conştiinţei“ prin personanţa inconştientului (personal sau colectiv), care, cum se ştie, este, în viziunea metafizicii blagiene, „un fenomen statornic [...] [ce] se manifestă în chipul cel mai accentuat şi mai închegat în procesul creaţiei spirituale, mai ales al celei artistice“.10 Dispariţia temei „micului eu“ din textul definitiv al Luceafărului nu antrenează însă anihilarea argumentelor majore ale „adevărului“ alcătuirii legice a lumii, relictele acestei demonstraţii extinse la peste 100 de strofe în prima versiune se concentrează în câte două versuri plus încă două strofe: Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni. //...// Când valuri află un mormânt/ Răsar în urmă valuri; //...// Din sânul vecinicului ieri/ Trăieşte azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare; // Părând pe veci a răsări/ Din urmă moartea-l paşte,/ Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte.


1. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti: Eminescu, 1978, p. 98-100.
2. Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Iaşi: Junimea, 1977, p. 370.
3. În Dicţionarul Luceafărului eminescian, semnat de Rodica Marian şi Felicia Şerban, ediţia a doua, Bucureşti: Ideea Europeană, 2007, la p. 158 apare definiţia: „Micul eu = individualitatea umană (egocentrică), a cărei conştiinţă este redusă la limita unei vieţi şi care nu înţelege legea universală a veşnicei renaşteri“.
4. Toate citatele sunt din versiunea A, din ediţia textului integral aflată în anexa dicţionarului amintit mai sus, iar versurile boldate sunt aşa-numitele relicte ale discursului demiurgic din prima formă a poemului, identice ori foarte asemănătoare cu versurile rămase în versiunea definitivă a poemului Luceafărul.
5. În forma antumă a poemului: Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri – / Când valuri află un mormânt/ Răsar în urmă valuri.  
6. Upanişadele susţin în genere că spiritul e acelaşi în trecut, în prezent şi în viitor, doar percepţia se schimbă cu timpul. Amita Bhose (Eminescu şi India, Iaşi: Junimea, 1978, p. 139) remarcă faptul că ideea pare a fi fost preluată de Schopenhauer şi că ea este aproape un laitmotiv la Eminescu, în Glossa, Împărat şi proletar, Archaeus. Trebuie să adăugăm observaţia că ideea aceasta e exprimată într-unul dintre accentele de forţă ale primei versiuni a Luceafărului, având formulări cu totul memorabile: „Tot ce a fost tot ce va fi / De-apururi faţa este“ sau „Şi ce vom fi şi ce eram / Suntem întotdeauna“.
7. Mihai Eminescu, Opera esenţială, Craiova: Dionysos, 1992, p. 176.
8. Rodica Marian şi Felicia Şerban, Dicţionarul Luceafărului eminescian, Cluj-Napoca: Clusium, 2000, p. 39, 51 şi 120.
9. Românii de pe Valea Timocului au astfel de practici şi azi, cum s-a văzut într-o emisiune la tvr 1, în februarie 2003. Printre tradiţiile păstrate de această comunitate de români, trăind izolată într-o zonă lingvistică şi culturală sârbească, desigur sub presiunea necesităţii de a-şi conserva identitatea, sunt şi rituri de înmormântare vechi, în care sufletului plecat i se pregătesc, de cei rămaşi, unele căi luminate de întoarcere, prin lumânările puse pe apă, ca sufletul să poată reveni mai uşor în noi întrupări, până când îşi va ispăşi toate păcatele.
10. Lucian Blaga, Orizont şi stil, in Trilogia culturii, Bucureşti: Fundaţia Regală pentru Cultură şi Artă, 1944, p. 44-45.

 

Rodica Marian

„Micul eu“ în variantele Luceafărului

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)