România culturală

M. P.


          Este unul dintre complexele noastre de inferioritate faptul că literatura română – iar generalizat: cultura română – nu există şi nu este cunoscută în afara graniţelor sale. Suferinţa aceasta este veche, situaţia a fost constatată de interbelici, care şi-au propus să o corecteze. După căderea comunismului, datoria de a îmbunătăţi situaţia culturii române în lume a căzut în sarcina Fundaţiei Culturale Române, devenită apoi Institutul Cultural Român. Nu am de gînd să fac analiza comparativă a felului cum a funcţionat instituţia sub cele două denumiri şi sub cei doi preşedinţi, ci să semnalez că, în ultimii ani, ceva a început să se mişte. Tot mai multe produse culturale româneşti şi tot mai mulţi oameni au ieşit peste graniţă; expoziţii, concerte, spectacole de teatru, cărţi publicate în diferite ţări, artişti români participînd la diverse evenimente culturale internaţionale au început să fie o realitate firească. Acum se poate spune, fără exagerare, că ICR-ul a reuşit pînă la urmă să creeze o structură viabilă prin care să expună cultura română în străinătate. Şi asta este bine. Cu mai mulţi bani, ar fi făcut şi mai mult.
          S-a întîmplat că am participat eu însămi la o manifestare culturală, una organizată de Franţa: Festivalul de la Chambéry, numit al „Primului Roman“, ediţia din acest an fiind sărbătorească, deoarece a douăzeci şi cincea. Din România au mai participat, ca membru al grupului de organizare, Dan Daia, de la Institutul Francez din Iaşi, şi Daniel Cristea-Enache, acesta ca invitat pentru o dezbatere despre literatura europeană. Am întîlnit, în cele fix 37 de ore cît am stat în micul şi frumosul oraş de munte din sud-estul Franţei, nu numai scriitori francezi, ci şi cititori de literatură română, precum şi traducători şi editori francezi, italieni, spanioli etc. Am văzut lucruri interesante, de pildă cît de serios şi de academic se pune problema traducerilor, traducerea fiind o specialitate universitară, care se studiază ca atare la universităţi.
          Problema cea mai grea a traducătorilor din română – şi a celor din Franţa, şi a celor din Italia, Spania sau Anglia – pare a fi în momentul de faţă aceea financiară. Criza a lovit din plin în industria editorială, drept care editorii şi-au restrîns activitatea şi se orientează tot mai mult spre cărţile cît mai uşor vandabile. Din aceste motive, impunerea unei cărţi româneşti este mai grea ca oricînd. Jean-Louis Courriol, traducător al lui Rebreanu şi Sorescu, un extraordinar cunoscător al literaturii române, şi Florica Courriol, traducătoarea în franceză a Hortensiei Papadat-Bengescu, mi-au vorbit despre cît de greu poate fi găsită o editură interesată de cărţi româneşti selectate pe criteriul estetic. Acelaşi lucru mi l-au confirmat editori francezi şi spanioli. Pe deasupra, am auzit ceva ce îmi povestise Marco Cugno în mod repetat: că publicarea cărţilor la editurile mici din diferite ţări europene poate fi şi o capcană, în sensul că aceste edituri nu pun cărţile în circuit critic şi comercial.
          Aşa că pînă la urmă problema se învîrteşte în jurul banilor. Şi ar putea fi rezolvată cu mai mulţi bani investiţi de România în acţiunea ei de a-şi crea o faţă culturală în afara graniţelor. În fond, este vorba despre investiţia pe termen lung în imaginea României, şi poate fi rezolvată prin bani. În aceste vremuri de criză, nu aş avea curajul să pledez pentru cheltuirea de bani pentru exportarea culturii române în Europa dacă nu aş şti, de la buletinele zilnice de ştiri, că în economia României se fură ca-n codru. De fiecare dată cînd aud despre o fraudă economică, calculez cîte evenimente culturale strălucitoare ar putea fi organizate „afară“ din sumele furate.

 

M. P.

România culturală

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)