Scandal la baia publică în secolul al XVI-lea

Lukács József

          Băi publice au existat în Europa şi în Evul Mediu, dar despre un oarecare reviriment al acestor instituţii se poate vorbi doar din secolele XIII-XIV, odată cu creşterea numărului de oraşe şi extinderea culturii urbane. Băile erau folosite atât pentru curăţirea corpului, cât şi ca loc de tratament al anumitor boli. Iată de ce băile publice de cele mai multe ori au apărut în cadrul unor aşezăminte ospitaliere, al unor mănăstiri sau ca instituţii ale oraşelor. Băiaşii erau adeseori persoane pricepute în tratarea bolilor.
          Cele mai vechi informaţii care se referă la existenţa unei băi publice în Cluj s-a păstrat din martie 1467 şi din februarie 1483, când este amintit magistrul Nicolae, băiaş din Cluj (magistri Nicolai balniatoris de Koloswar). Despre baie nu s-au păstrat informaţii, dar atrage atenţia faptul că băiaşul Nicolae apare într-un proces cu intendentul aşezământului ospitalier „Sfânta Elisabeta“ din oraş.
          Despre o baie clujeană al cărei loc îl putem stabili cu aproximaţie aflăm dintr-un document din februarie 1544, în care călugăriţele ordinului Sfintei Clara au protestat împotriva abuzului autorităţilor locale ale Clujului, prin care le-au fost luate proprietăţile: clădiri cumpărate şi construite, capelă, chilii, baie, fântână, grădină şi curte. Mănăstirea clariselor s-a aflat în apropierea conventului franciscan din Cluj, care era situat pe strada Lupului (acesta este cunoscut astăzi drept biserica reformată din str. Mihail Kogălniceanu).
          Se poate presupune că baia clariselor putea să fie utilizată de un număr relativ mic de persoane, din simplul motiv că era alimentată doar de o fântână şi se afla la distanţă apreciabilă faţă de albiile apelor curgătoare din apropierea oraşului.
          În 29 iunie 1557, consiliul orăşenesc a decis construirea unei băi publice a oraşului. Cu îndeplinirea acestei hotărâri a fost împuternicit Gáspár Heltai, care la data menţionată era parohul urbei. Este de remarcat că aleşii oraşului au dat în sarcina parohului construirea băii publice. Aceasta urma să fie ridicată prin munca benevolă a cetăţenilor.
          După un deceniu, baia publică a intrat din nou în atenţia administraţiei orăşeneşti. Probabil că vechea clădire nu mai corespundea deloc, deoarece izvoarele vorbesc despre construcţia băii, şi nu despre repararea ei. Din hotărârea consiliului centumvirilor din 19 martie 1568 aflăm că judele oraşului a primit în grijă construirea camerei de baie şi angajarea unui băiaş. Această dispoziţie nu a avut rezultatele dorite, pentru că, în 26 decembrie 1568, consiliul îi îndemna pe edili „să construiască cât mai degrabă baia de aburi [sudatorium] şi să angajeze acolo un băiaş“. Sunt informaţii care amintesc despre existenţa la Cluj a unei băi a curţii regale. În 17 octombrie 1565, consiliul, „dorind să facă să dispară acea ruşine care a fost pricinuită de plângerea stărilor ţării referitoare la faptul că baia [hypocaustum] regelui este căzută în paragină, au hotărât ca judele şi senatorii oraşului să o repare încă înainte de sosirea regelui“.
          Despre funcţionarea băii publice aflăm dintr-o hotărâre a consiliului din 20 ianuarie 1571, când era stipulat ca „judele şi consiliul să aloce băiaşului lemne din pădurea oraşului în valoare de 2 florini, chiar să-i fie acordat un împrumut dacă este nevoie, numai să locuiască în clădirea băii ca să o păzească de stricăciuni“.
          Din procesele-verbale de judecată ale consiliului orăşenesc se poate afla o întâmplare petrecută în 1584 în baia publică a oraşului. Întâmplarea, care probabil era un deliciu pentru bârfele din epocă, a generat un proces de calomnie ale cărui documente ne furnizează informaţii referitoare la funcţionarea băii publice din Cluj. Protagonistele întâmplării sunt trei doamne săsoaice, soţii ale unor cetăţeni respectabili ai oraşului: soţia lui Martinus Reyndosper, pomenită în procesele-verbale drept doamna Szabó Márton, soţia lui Pulacher István şi soţia lui Hosszú János. Incidentul a fost pornit de doamna Szabó Márton, care, gravidă fiind, enervată şi plictisită să aştepte ca băiaşa Ursula să le spele pe celelalte două doamne, a izbucnit, arătând spre doamna Pulacher: „Pe javra asta pe care ai spălat-o mai înainte s-o speli şi mai departe!“. Insulta a generat o bătaie între distinsele doamne: soţia lui Hosszú János a lovit-o pe doamna Szabó cu o cârpă, la care aceasta a ripostat cu o lovitură care a clătinat-o pe doamna Hosszú, făcând-o să cadă peste sobă. Relatările martorilor din proces transmit în timp detalii prin care putem înţelege funcţionarea băii: aici lucrau băiaşi (feredős) separat pentru femei şi bărbaţi, unii/ unele care spălau persoanele şi alţii/altele care cărau apa. Lângă baie era o construcţie unde erau păstrate lucrurile clienţilor. Baia era împărţită în două, erau încăperi separate pentru femei şi pentru bărbaţi. (Trebuie să arătăm că doamna Pulacher, după ce a fost insultată, a vrut să se refugieze în baia bărbaţilor şi să ceară ajutor de la soţul ei, dar a fost oprită de băiaş.) Clienţii, când intrau în baie, purtau şorţuri cu care îşi acopereau părţile intime. (Cu aceste cârpe umede s-au bătut doamnele.) Înăuntru este pomenită o sobă şi trebuia să fie cald, deoarece un martor în proces relata faptul că nu a văzut amănuntele disputei deoarece a leşinat. Alte surse ale arhivei clujene arată că sobele băii erau făcute în aşa fel, încât să genereze aburi. În anii 1591, 1594 şi 1595, în cărţile de socoteli ale oraşului au fost trecute cheltuieli cu transportul unor bolovani de piatră de cuarţ (kovács kő) la baia oraşului. Sobele din bolovanii de cuarţ încinse erau stropite cu apă, transformând odaia într-o baie cu aburi.

 

Lukács József

Scandal la baia publică în secolul al XVI-lea

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)