[1]

Köln, 19 dec. [1]982. Dragă Gelu, azi am primit prea scurtul dar decisivul tău mesaj din Paris. Decisiv, fiindcă foarte bine ai făcut întreprinzînd în sfîrşit pasul tragic-salvator! Te felicit pentru fetiţa ta – chiar acum vreo săptămînă ţi-am trimis la Bucureşti, unde te credeam, o felicitare. Mesajul tău este însă prea eliptic, fiindcă aş vrea să ştiu pe larg cînd şi în ce condiţii ai plecat din România; ce faci şi ce perspective ai pe aceste meleaguri. Spui că eşti sfîşiat... înţeleg, dar nu perfect. În definitiv, ai scăpat din groapa îngrozitoare, unde chiar dacă ţi se pare că ai lăsat carieră şi prieteni, totuşi mediul acolo acum instalat distruge şi anulează valoarea carierelor şi prieteniilor. Ce să facem dacă suntem fiii unui popor şi nefericit dar şi mizerabil, şi în acelaşi timp fiii unei epoci de asemeni – pretutindeni – nefericite şi mizerabile, cu deosebirea că aici în Vest civilizaţia proprie mai respiră şi le permite membrilor ei să respire, ba chiar să mai guste uneori, aproape toţi, şi bucuria vieţii.
          Eu, după cum ştii, am intrat în al patrulea an de cînd am părăsit, pentru o obişnuită escapadă occidentală, România. Spre norocul meu, căci cu firea mea sinucigaşă, n-aş fi supravieţuit teribilelor încercări de acum, mai cu seamă că nici nu sunt în stare să ţin capul plecat. Deşi m-au ajutat oameni binevoitori, norocul ce l-am avut (nesperat, neplănuit) de a putea să-mi prelungesc cu anii şederea aici îl consider o intervenţie divină în destinul meu: Dumnezeu s-a îndurat să-mi mai îmblînzească soarta. Dar să nu crezi că provizoratul continuu, lipsa perpectivei materiale (la vîrsta mea! – am trecut de 61), singurătatea teribilă în care trăiesc, o izolare adeseori asemănătoare cu cea din anii de închisoare (să mă ierte Dumnezeu pentru această vorbă exagerată, însă totuşi exact aşa trăită), toate acestea să nu crezi că nu mă apasă îngrozitor. Măcar mă simt liber şi demnitatea mea umană nu este batjocorită de nimeni. Bineînţeles am tot sperat că moare sau cade de la putere nebunul şi condiţiili din ţară vor fi mai suportabile moral, măcar aşa cum au fost cu vreo cinci ani în urmă, şi mă voi întoarce. De aceea n-am rupt definitiv punţile. Toate semnele sunt însă că nu mai avem de ce să ne facem speranţe pentru acolo (aş vrea şi de la tine amănunte în această privinţă). Bursa mea, în cadrul căreia ţin cursul la universitatea din Münster, mai durează pînă în octombrie 1983. Nădejdea mea arzătoare este că această bursă se va mai prelungi şi pe 1984. Dar dacă nu? Şi dacă da, totuşi ce va urma după terminarea prelungirii? Căci n-o să-mi dea nimeni burse la infinit! Dacă cer aici azil politic şi-l obţin, asta încă nu-mi dă dreptul la echivalarea unei pensii. Ce-o să fac deci, ce-o să lucrez ca să-mi cîştig existenţa, acum cînd sunt pe calea spre vîrsta de 70? Şi apoi încă şi încă, teribila singurătate. Uneori, afară de ziua de miercuri cînd călătoresc la Münster, nu văd pe nimeni… Dacă n-aş lucra ca un nebun (pentru mine!) de dimineaţa pînă noaptea şi dacă n-aş avea muzică la radio, probabil că aş înnebuni. Atît deocamdată. Scrie-mi pe larg.   Te îmbrăţişez cu toată dragostea      nego

p.s. În 27 dec. mă duce [Edmund] Pollak cu maşina la Viena, unde vreau să-l văd pe Hurezeanu şi mă întorc la Köln prin 7-8 ianuarie.
Dacă vii încoace, poţi locui la mine şi te pot hrăni!... [adaos marginal]


[2]

Köln, 21 dec. 1982 Dragă Gelu, mă reped să-ţi scriu iar, mai întîi ca să te anunţ că nu mai plec la Viena şi că deci poţi să-mi răspunzi de îndată. Pollak pleacă la Budapesta şi astfel mă lua cu el la Viena, dar între timp a fost o mare spargere în vecini şi soţiei lui îi este teamă să rămînă singură, aşa că rămîn şi eu cu ea (ca de obicei), să-i ţin de urât! – asta la reşedinţa lor uriaşă de la ţară, în Derkum (nu departe de Köln). Ca să îţi dai seama cît de singur mă simt: aşa cum m-a bucurat enorm ilustrata ta, mă bucuram teribil să-l revăd pe Hurezeanu la Viena – şi cînd am aflat că nu mai pot realiza acest plan, am plîns ca un copil!... De fapt n-am „dor de ţară“ – n-am ştiut niciodată ce e asta –, dar mi-e mai mult decît dor să stau de vorbă cu prieteni buni „de acolo“. Nimeni aici nu te poate înţelege ca cel de „acolo“. Cu bunul meu prieten Nemoianu duc cea mai activă corespondenţă, de ani de zile, uneori e aproape săptămînală*, dar şi el tare s-a mai americanizat, chiar Europa o priveşte... prin telescop. Calitatea mea de bursier şi „paşaportar român“ (deşi precară şi oricînd gata să se răstoarne în „azil politic“), adică de om care tot aşteaptă (zadarnic) să devină totuşi posibilă o întoarcere, mă face să mă simt mereu de „acolo“ şi doar provizoriu aici – deşi, aşa de izolat cum trăiesc eu aici, că nici din ţară nu mai ştiu aproape nimic (n-am ziare, reviste, scrisorile sunt rare, tîrzii şi... eliptice), nici de la Paris măcar nu am veşti, iar ziarele, franceze ca şi germane, le evit, căci mi-e greaţă de politică; îţi închipui deci cum se organizează oribila mea singurătate. Probabil că e o existenţă foarte nesănătoasă: tu nu o vei cunoaşte, căci eşti mult mai tînăr decît mine şi... nu eşti singur!!! Te rog încă o dată scrie-mi despre tine detailat şi dă-mi veşti despre Doinaş, despre cei de „acolo“. Te sărut cu drag  nego
 
Încă o dată: bine ai făcut! şi te invidiez. Îţi aduci aminte conversaţia noastră în parcul Herăstrău, ultima?

* de la el mai aflu cîte ceva din ţară sau de la Paris!... [notă marginală]


[3]

31.12.1982
    Dragă Nego,
Îţi răspund aproape imediat la cele două scrisori ale tale; aproape imediat pentru că nu am dispoziţie de scris decît cu intermitenţe, pentru că de 4 zile este aci Ion şi Ioana [Vianu], cu care mă văd zilnic la prieteni, în turneu, pentru că mai scriu şi altceva, adică texte sub pseudonim, deocamdată, pentru Free Europe. O iau pe puncte.
          Am reuşit să capăt paşaportul după o alergătură, insistenţe şi ameninţări de 3 luni cerînd să plec la un colocviu la Geneva unde eram invitat de André Reszler, prietenul lui Ion, şi pentru a participa la (închipuita de mine) sărbătorire a lui Ionesco la Paris cu ocazia a 70 de ani; nu-mi dădeau niciun răspuns. dr [Popescu] mă tot amîna, aşa că am făcut un memoriu la actualul secretar cu cultura, foarte ţîfnos; de fapt mi-au dat drumul pentru că sperau să fac ceva spre a îmbunătăţi relaţiile cu Ionesco, un fel de mică garanţie a unor oarecari libertăţi. La Geneva am avut un oarecare succes, dar au început chinurile: ce fac? Acasă nu m-am căsătorit şi n-am recunoscut copilul special pentru că Alexandra avea, din iulie, aprobarea de emigrare – şi sper ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să plece amîndouă spre America la sfîrşitul lui ianuarie. Îţi imaginezi cîte frămîntări am de aproape un an! De mai multe ori am vrut să renunţăm, să rămînem în România – dar tot de atîtea ori, de mii de ori mi-am spus că e o crimă să opreşti un copil care poate trăi întreaga viaţă, de la început în Occident. Apoi mi-am zis că dacă toate vor ieşi ca în planul făcut, atunci e norocul copilului – care, în paranteză fie spus, va fi botezat duminică 2 ianuarie, în religia romano-catolică, ca şi maică-sa şi bunică-sa şi după dorinţa mea cea mai vie.
          Aici am găsit minunaţi prieteni care au insistat să rămîn, dar care vorbeau cu toţii despre dificultăţile de a găsi un post. Vienii au fost extraordinar de afectuoşi, în special. N-aş fi rămas – nu poţi porni în lume dacă ai 45 de ani, un copil de cîteva luni şi o lipsă de perspective ca aceea pe care o cunoşti dacă nu ar fi intervenit din nou soarta cu o foarte serioasă ofertă pe care trebuie, din motive pe care ţi le voi putea explica peste puţin timp, să nu o divulg; te rog să nu te superi! Astfel că am cerut azil politic la Paris, am rupt legăturile cu Alexandra pentru a menaja plecarea apropiată, toate legăturile fiind ţinute prin fratele ei care e aci. Am senzaţia că totul s-a făcut peste mine, formă explicită a destinului; sigur că mai urmează multe probleme, dar ele ţin de o nouă, altă etapă a vieţii mele, în faţa căreia sînt, cum zice Ion, încă în stare de şoc.
          Asta e istoria, faptele. Restul, subtextul, e teribil: sîntem obligaţi să luăm drumul exilului – de unde şi sfîşierea. Dragă Nego, noi nu putem fi decît „de acolo“ unde nu e numai viaţa noastră, dar e însăşi esenţa ei – limba, profesia, vocaţia, sufletul. Dar „acolo“ e, cum ştii, îngrozitor datorită faptului că degradarea morală se întinde ca pecinginea, poate fi văzută cu ochiul liber, pe feţele oamenilor. O mizerie materială şi morală enormă şi, mai cu seamă, o lipsă totală de speranţă. După părerea mea nu criminalul e esenţa, va dispare într-o zi, după ce ne-a furat 15 ani, ci fenomenul distrugerii unui popor, după părerea mea aflat în pragul desnaţionalizării; a fost compromisă orice idee naţională, orice sentiment al valorii. Pe scurt, între anul cînd ai plecat tu şi noiembrie 1982 e o imensă diferenţă în rău. Degradare în proporţie geometrică.
          Pe de altă parte, nu sînt oare acolo toţi prietenii noştri, oameni de valoarea şi cinstea lor? Ei cum rezistă, cum vor rezista şi continua să scrie atîtea lucruri excelente? Cultura română nu o vom face noi ci ei, noi oricum vom deveni marginali odată cu exilul şi dublu marginali – faţă de românii de acasă şi faţă de cultura în care, ţara în care existăm – fizic şi spiritual. Tu ai o operă în spate, eu nu – situaţia nu e identică... În fine, iată numai o mică parte din sumedenia de gînduri ce-mi fac. Şi dacă, să zicem că voi face într-o zi, sau cu intermitenţe, ceea ce au făcut Monica şi Virgil, crezi că asta are o semnificaţie, o posteritate, un rol?
          Mă întrebi de Doinaş – ce-ţi pot spune este că-l vedeam mai rar şi mai rece; s-a schimbat, a devenit mai retras, mai puţin combativ, se apără ca să reziste. Irinel e mereu bolnavă, [Doinaş] e preocupat de asta – cred că ea e atît de înspăimîntată de tot ce se întîmplă încît îl ţine din frîu. Costi săracul, dincolo de durerea lui, e o mare deziluzie – manipulat de dr cum vrea el, o mămăligă, în fond. Uniunea e condusă de 4 securişti – şi e cam anulat restul. Manolescu şi Iorgulescu – în mare progres – sînt cei mai activi membri ai opoziţiei. Ioanichie [Olteanu] stă cuminte ca să nu-l dea afară de la Viaţa [românească] – se strecoară. De altfel, asta e deviza – şi toată lumea aşteaptă alt moment.
          Cît despre provizorat... văd că ăsta e regimul de viaţă al lumii, al exilaţilor nu mai vorbim!
          Dragul meu, ţi-am scris destule, voi reveni – mai întreabă-mă ce te interesează şi scrie-mi şi tu căci îmi face o imensă bucurie. Azi e ultima zi a anului; la mulţi ani, sănătate şi succese, să dea Dumnezeu un an bun pentru toţi, eu am mare nevoie, să dea şi o zare de speranţă bietei noastre ţări şi tuturor prietenilor noştri. Te îmbrăţişez cu drag, al tău Gelu


p.s. Cred că în primăvară voi veni în Germania şi desigur şi pe la tine. Poate te preocupi puţin şi de vreo şansă profesională şi pentru mine. Mi-e foarte dor de tine – şi sigur că-mi amintesc de ultima noastră discuţie din Herăstrău...


[4]

Köln, 13 ian. 1983. Dragă Gelu,
întors de la Derkum am găsit scrisoarea ta mult aşteptată, dar a trebuit mai întîi să fac faţă unui curier copios adunat în cursul vacanţei, iar ieri m-am călătorit la Münster, să-mi reiau activitatea universitară: deşi nu pot spune că mă amuză grozav, poate şi fiindcă nu dispun de public interesant, am început să constat cu uimire, că în condiţii normale, în România, aş fi fost un bun profesor, fără a mă bîlbîi şi chiar vorbind liber, stăpîn pe curgerea şi organizarea spontană a ideilor. Dar, aşa, de nevoie profesor căci mă obligă bursa, am intrat zilele astea în panica şi tremurul perspectivei de a-mi pierde acest profesorat „esenţial-existenţial“: au început amicii mei să lucreze la formele de prelungire pe 1984 a actualei burse şi nu este deloc sigur că treaba va reuşi! Cum n-am de gînd să mă întorc în ţară (deşi tot cu gîndul ăsta am trăit, că plezneşte monstrul şi într-o atmosferă mai respirabilă să mă întorc, la prietenii, la literatura şi biblioteca mea – doar asta am izbutit în parte să suplinesc aici, adunînd enorm de multe şi excelente cărţi), fireşte că sunt plin de griji: dacă tu, care de fapt eşti încă tînăr, te consideri totuşi „bătrîn“ pentru o altă existenţă, ce să zic eu, care sunt într-adevăr bătrîn pentru aşa ceva. Dacă nu mai primesc bursă (şi doar nu sunt bursele nesfîrşite!), mie îmi trebuie pensie… Chiar şi în groaznica singurătate în care trăiesc, ca să trăiesc trebuie să dispun de mijloace materiale, oricît de modeste. Din păcate emigraţia română e mult prea redusă numeric, fără tradiţii solide şi neînsemnată în sine, ca să ofere unui scriitor bătrîn picat în exil mijloace onorabile de a-şi cîştiga existenţa în cadrul ei sau al relaţiilor ei. Numai politica oferă ceva posibilităţi. Cu Emil Hurezeanu, care e provizoriu student la Viena, ca bursier al Blandianei – Herder, duc activă corespondenţă pe tema actuală şi tragică, fiindcă bineînţeles şi el ar vrea s-o prelungească, dar ca bursier, ca să se poată întoarce apoi „acasă“. Băiatul e realmente foarte dotat şi ca poet şi ca critic-eseist, extrem de inteligent şi de fin. Eu îl sfătuiesc cu vehemenţă, fiindcă e atît de tînăr şi merituos, să rămînă aici în orice condiţii. I-am atras atenţia că trebuie neapărat să renunţe la ideea de a continua a fi scriitor de limbă română (la nevoie, să renunţe pur şi simplu a fi scriitor), căci nu cunosc niciun caz încă de reuşită, în sensul continuităţii: toţi emigranţii se împalidează (dacă rămîn în limba română) sau pier pur şi simplu, dacă n-au mare chemare, ca cele cîteva excepţii faimoase, schimbînd limba. Chiar şi vechii emigranţi, care aici au continuat a face literatură română cînd, în stalinism, în România, nu se mai făcea deloc, au evoluat în cele din urmă spre acea limbă artificială, sterilă, anacronică, chiar cînd e corectă încă (şi vai, nu mai e totdeauna!) pe care eu o numesc limba română a lui î din a (dragă Gelu, te rog nu mă demasca în privinţa acestor idei, căci îmi atrag ura tuturor emigranţilor şi doar aproape sigur între ei voi trăi de acum înainte). Tragicul adevăr este că – şi sunt convins că eşti de acord cu mine, fiindcă mai cu seamă din cauza aceasta te declari „cu inima sfîşiată“ – tragic este faptul că literatura română adevărată şi vie, de bine de rău, tot numai acolo, în ţara leproasă şi pestilenţială se poate face. Fiindcă aceia sunt mulţi şi însăşi cantitatea le conferă calitatea esenţială şi elementară a vieţii. O viaţă insuficientă, mînjită, gîfîită, agonică, dar încă vie. Literatura română de aici, liberă, are ceva de seră: ea nici nu profită de libertate. Nenorociţii din ţară, sub catastrofala şi mutilanta opresiune, au mai mult contact cu libertatea, prin fisurile, găurile, mărunte şi penibile, ale opresiunii. Dar trebuie totuşi să fugi, să scapi de acolo, ca să-ţi păstrezi demnitatea de civilizat, care pentru indivizi de teapa noastră e echivalent cu demnitatea de om. La dracu cu literatura, chiar şi vie, autentică, dacă mi-e profund jignit omul din mine! Bineînţeles că eu tot cu literatura, în limba română, mă îndeletnicesc, în ciuda efortului inuman de a mă adapta mentalităţii culturale actuale de aici, nu în sensul de a-i aparţine, ci de a o înţelege perfect, de a o respira firesc. Dar mi se rupe inima de jind cînd mai primesc cîte o carte de versuri sau eseuri sau chiar o proză curată a vreunui tînăr autor din ţară. Aş putea spune chiar că încerc un sentiment de invidie. Şi chiar cînd bibliografia universală a tînărului e deficitară, lacunară, dintr-odată descopăr că poate fi şi brusc surprinzător de interesantă şi mai ales direct, corect şi creator de actuală!
          Te sărut, dragă Gelu, şi aştept rîndurile tale   nego

p.s. am primit veşti de la Ştefăniţă Regman, care s-a stabilit la Lisabona…




[5]

24 ian. 1983
    Dragă Nego,
Sigur, nu pot spune decît că ai perfectă dreptate căci gîndesc aidoma ţie pînă la amănunt! Şi în ceea ce priveşte pe Hurezeanu, şi în ceea ce te priveşte – îmi dau seama foarte bine de situaţia ta – şi, mai cu seamă în ceea ce scrii despre emigraţia românească. Evoluţia celor vechi e, aşa cum spui, palidă, marginalizată faţă de realitatea literară românească din ţară, dar şi faţă de cea a ţării în care trăiesc. Literatura şi limba lui î din a este minoră şi nesemnificativă; să nu ştie oare românul ce să facă cu libertatea? Atît de îngrozitor şi irecuperabilă să fie tragedia poporului nostru? Pe de altă parte îmi spun că mulţi mai mulţi oameni valoroşi au venit acum, în ultimii 10 ani şi că poate va fi altceva. Îmi pun şi problema mea – căci nu voi putea exista în afara acestei limbi şi literaturi, pînă la sfîrşit. Ce trebuie să fac? De ce să mă apuc? Ştii bine cîte îndoieli am cu privire la valoarea literaturii noastre – rareori am găsit un acord atît de exact cu un altul decît cu tine; să mă ocup în continuare de această lume literară mărginaşe, inegală, incapabilă să iasă din provincialismul ei? Dar oare pot face aci altceva – dacă n-ai vocaţia celor mari? Ce se va întîmpla cu Matei [Călinescu], Sorin [Alexandrescu], Nemo [Virgil Nemoianu], Toma [Pavel] şi alţii – cu tine, în varianta rămânerii aci şi despărţirii totale? Să iau o catedră de română sau să pornesc pe drumul Monicăi, desigur, foarte important, deşi am mari rezerve şi de gust şi de intransigenţă? Cum să exist ca scriitor român de calitate, cum cred că sînt, cum să rămîn în contact viu cu literatura de acasă? Jurnalul? – nu este decît un paleativ – Matei şi Nemo ţin; Ion este şi el frămîntat de aceleaşi probleme căci trebuie, în fond, să revii după o moarte – dacă mai poţi reveni şi dacă are un sens. Invidia ce o ai pentru atîtea cărţi de acasă e normală – şi eu o am tocmai citind cărţile ce le-am luat; cum să rămînem vii, să contăm – chiar dacă oficialitatea nu ne-o va permite. Iată la ce mă gîndesc nopţile – şi nu o dată îmi spun că trebuia să mă întorc pentru acea parte din mine care nu se ratase încă şi care nu ştiu dacă nu se va stinge aci. Pe de altă parte...
          Ce ştii de la Doinaş? Mă bucur pentru Ştefăniţă Regman – nu cred că va fi un literat însă – poate mai bine pentru el. Cred că şi Sami [Damian] e în situaţia noastră – cît despre Hurezeanu, şi eu cred că nu trebuie să se întoarcă, cu orice preţ literar. În fine, aştept să te aud din nou, te sărut, scrie-mi, iubite prieten – şi blestemat fie comunismul şi ticălosul ce ne-a alungat!
    Gelu


[6]

Köln, 7 febr. 1983. Dragă Gelu, tocmai primesc scrisoarea obişnuită de la Nemoianu, care între altele îmi comunică părerea despre ultimul număr din „Limite“ şi zice că „numărul e bun“. Sigur că e bun, fiindcă nu poate fi mai bun, fiindcă de fapt nu poate „fi“ – chiar dacă poezia Angelei Croitoru e normal de bună. Săptămîna trecută, la Münster, un audient al cursului meu, care e preot catolic (ciangău din Moldova) şi familia din ţară l-a abonat la R.[omânia] literară, Contemporanul şi Scînteia (vezi că există destui care nu pot rupe complet, care mai sunt sensibili la legătura ombilicală), m-a invitat la el să mă trateze cu „mămăliguţă“ şi vin de Tîrnave, procurat la München (de altfel foarte gustos şi fără a da dureri de cap…). Acolo am văzut ultimele numere din R.[omânia] literară (ce nu văd cu anii). Mi-a venit să vomez. Deci cum şi ce să alegi: între „Limite“, care e „bună“ şi R.[omânia]  lit.[erară] care te face să vomezi?
          Tu zici: deoarece emigraţia a sporit considerabil în deceniul din urmă, vor apare poate noi perspective. Dar ce te faci cînd eşti nevoit să constaţi că un tip aşa de strălucit ca Matei se împalidează pe româneşte? Dar cum sunt oare poeziile lui Caraion aici (şi de abia emigrat)? Dar cum este toată activitatea lui dezmăţată (în România i-a rămas o operă literară de mare poet, chiar dacă şi acolo omul a fost penibil)? Dar oare cum apar eu aici „pe româneşte“ – că altfel nici nu este de conceput? Am publicat de vreun an sau doi o poezie în Limite şi m-am speriat constatînd că m-am molipsit şi eu de icter de la ceilalţi!* N-am niciun chef să public în nenorocitele reviste din ţară, n-am nicio poftă să public în revistele româneşti din emigraţie. Problema întoarcerii sau neîntoarcerii mele în România nu mai are nimic de a face cu mine ca scriitor. E doar o problemă de supravieţuire fizică şi morală. Încă n-am văzut scriitor român în emigraţie care să nu apară ca o biată larvă. Excepţie face Mircea Eliade (care se continuă impasibil pe sine, fără consecinţe pentru destinul literaturii române) – ce-i lipseşte lui Eliade este patima ca suferinţă pentru Dumnezeu şi contra diavolului care tronează biruitor în Răsărit: talentul lui i-ar fi ajuns, dacă ar fi fost un combatant ca Léon Bloy. Excepţie fac de asemenea Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – aceştia din urmă din păcate prea mărunt politici (poate fiindcă măruntă e România), deşi le recunosc – numai lor cu adevărat din toată emigraţia de limbă română – importanţa de opozanţi. Ei sunt singurii adaptaţi în rolul de emigranţi literari activi – dar ce a cîştigat din asta literatura română? Cu tot talentul lor, cu tot condeiul lor care i-a împins spre publicistică – or, cultura mare nu se face cu publicistică! Vai, dragă Gelu, în ce nisipuri mişcătoare ne scufundăm!... Ultima ta scrisoare mi-a făcut o mare bucurie: îmi era teamă că cealaltă scrisoare a mea, atît de descurajatoare, te va fi decepţionat şi indispus. M-am bucurat – ce tristeţe! – că m-ai înţeles şi aprobat. Te-am simţit atît de aproape, în aceste probleme care pe mine mă chinuie de ani de zile, de cînd vieţuiesc aici… fără speranţă. Tu ştii, ca toată lumea,  că eu lucrez la „Dostoievski“. Dar poate nu ştii că sunt foarte ambiţios, că această carte trebuie să fie o operă foarte importantă despre mine şi lumea, epoca mea, ori să nu fie deloc. De aceea, treaba este grea şi enorm de plină de răspundere. Poate voi reuşi, poate nu. Trebuie să mă coc bine pe dinăuntru şi pe dinafară. Eu simt că încep să mă coc, dar asta încă nu ajunge: trebuie să devin incandescent!
          Deocamdată, aşa cum ţi-am raportat, tocmai mă încurc în tema: mi se aprobă bursa pe 1984 sau nu? căci mi s-au înaintat actele spre dezbatere. Cît de creatoare este starea asta de incertitudine şi provizorat, îţi închipui. La vîrsta mea. Şi ciudat, mă apucă dorinţa să intru într-o paranteză, să scriu un studiu complet despre Agârbiceanu… cel valabil. Valabilul Agârbiceanu şi valabilul C. Stere, cred eu, sunt singurii scriitori români care ar putea interesa Occidentul – dar nu lua prea în serios cuvintele „ar putea interesa Occidentul“.
          Te sărută cu dor  nego

* şi atunci Nemoianu a decis: „poezia ta din Limite e bună!“ [adaos marginal]


[7]

    Dragă Nego,
A trecut exact o lună de la ultima ta scrisoare – şi iarăşi am întîrziat cu răspunsul, prins de diverse treburi şi evenimentul trecerii prin Paris al Alexandrei şi fetiţei, acum în America: iată-ne pe toţi în cealaltă parte a lumii – să vedem mai departe ce se va alege din părinţi, pentru că pentru copil e foarte bine. Din nou despre scrisoarea ta, sînt de acord cu tot ce spui – probleme ce mi se par evidenţe tragice şi irezolvabile; cum să fac a evita capcanele – cea a jurnalismului, pe care voi fi obligat să-l fac, ca să trăiesc; cum să nu devin o larvă, cum să nu mă politizez excesiv etc. Înţeleg foarte bine ambiţiile tale în raport cu cartea despre Dostoievski – poate dă Dumnezeu şi o să ai tihna şi puterea de a o scrie.
Între timp am dat un interviu la Free Europe, Monicăi şi lui Virgil, va fi difuzat vineri 11 martie pe post; îmi voi face o copie să o am şi să o asculţi şi tu – sînt foarte curios de părerea ta. De altfel, cred că voi veni la München pînă la sfîrşitul lunii – şi intenţionez să trec pe la tine 2-3 zile, dacă se va putea. Cum nu ai telefon, cum să facem? Să-ţi trimit imediat o ilustrată, să-ţi dau telefonul unde voi sta? Suni tu la Sanda [Şora], care va fi în curent? Probabil că voi sta la ea sau la Vlad Georgescu. Vin pentru angajare şi ca să-mi caut casă. Ce să fac, dragul meu, e oricum o soluţie de trăit – poate că, plecînd din România am şi murit ca scriitor – voi încerca să desmint această tragică soartă – să vedem dacă voi reuşi, dacă se va îndura Domnul de bruma mea de talent. Am mai scris diverse cronici literare despre Vartic, Zaciu, Mircea Martin – şi o mare, dură înjurătură la Paul Georgescu, care se va difuza ulterior. În fond, toate scrisorile lui Matei şi Ion sînt la fel de preocupate de aceleaşi probleme cu ale noastre – şi cum ar putea fi altfel? Nu-mi scrii nimic despre Doinaş, nu ai veşti de la el? cînd vine? Ce e cu Hurezeanu? Dă-mi un semn repede, ca să putem pregăti detaliile venirii mele în Germania. Dacă ai posibilitatea, telefonează-mi la numărul 541 2330 unde stau, mai nou, dar adresa corespondenţei nu mi-am schimbat-o, e prea complicat. Scrie-mi, dragul meu, cu aceeaşi sinceritate – numai aşa merge comunicarea reală, adîncă. Te sărut şi aştept veştile tale Gelu
        
7/3/’83




[8]

Köln, 9 martie [1]983. Dragă Gelu, mă bucur enorm de perspectiva revederii, de aceea îţi şi răspund îndată după primirea scrisorii tale. Eu acum sunt în vacanţă lungă – semestrul de vară începe abia la sfîrşitul lui aprilie. Dar din 25 martie pînă în 15 aprilie voi fi la Derkum, unde voi păzi imensul căsoi al lui Pollak (ei pleacă pe 2 săptămîni în Israel). Dacă vii la Köln pînă în 24, mă prinzi aici (bineînţeles te găzduiesc), dar dacă vii după 25 martie, te pot găzdui în Derkum, şi în acest caz te pot aştepta în gară la Bonn (dacă vii de la München). Hurezeanu* a fost la München să vorbească cu Vlad Georgescu (l-a recomandat Ierunca şi l-am recomandat şi eu), şi cu această ocazie i-am plătit drumul să vină şi la mine, la Köln, căci mi-era mult dor să vorbesc cu el. M-am zbătut degeaba, în scrisori, să-l conving să rămână în Vest: debarcase la Viena deja ferm decis să nu se mai întoarcă „acasă“! În orice condiţii, la sfîrşitul bursei, adică în iunie, va cere azil politic. Mi-a citit un lung poem de „despărţirea de ţară“, scris la Viena, care m-a impresionat. Parcă iar mi-a revenit un pic de speranţă că totuşi, prin astfel de tineri, s-ar putea înviora emigraţia literară (teamă mi-e însă că totuşi îmi fac iluzii deşarte). Doinaşii vor veni abia prin mai sau iunie – din cauza problemelor de paşaport. Am vorbit cu el la telefon acum vreo lună: ei vor sta o lună la Köln, una la Freiburg şi una la Heidelberg; desigur vor merge apoi şi la Paris. Eu tremur de zor, căci prelungirea bursei pe 1984 e foarte problematică. Dacă n-o primesc, înseamnă că spre toamnă va trebui şi eu să cer azil politic. În ciuda fiorului care mă prinde gîndindu-mă la vîrsta mea înaintată, fireşte că altă soluţie n-am. Decît să mă sinucid în România, după întoarcerea acolo, mai bine mă arunc aici în gol. Dragă Gelu, te rog trimite-mi urgent dactilograma marelui tău interviu. Îţi închipui ce mult mă interesează! Şi ţine strîns legătura cu mine, ca să nu ratăm întîlnirea noastră atît de aşteptată! Telefonul la Derkum este 02251-54432 (zeroul se utilizează numai în interiorul Germaniei). Te sărut cu dor  nego

p.s. acum îmi pregătesc cursul din semestrul ce vine, „Aspecte ale romanului românesc“ – şi mă chinui cu „Istoria ieroglifică“ a lui Cantemir (bineînţeles că o fac numai de dragul meu!)**

p.s.2. Regmanii îşi îndeamnă copilul să rămînă în Portugalia şi se pare că lui îi e cam frică: m-au rugat şi pe mine să-l insist!

* mi-a spus el că ai fost angajat la Europa Liberă [notă marginală]
** la seminar mă ocup de prozatorul
Mircea Eliade [notă marginală]


[9]

Köln, 26 mai [1]983 Dragă Gelu, e adevărat că am întîrziat cu răspunsul la prima ta ilustrată, dar am tot aşteptat revista ce ai promis că mi-o trimiţi, ca să-ţi mulţumesc (i-am cerut-o şi cumnată-mi-i, însă ea mi-a răspuns că mi-o trimiţi tu: de unde a dedus asta, habar n-am! – probabil – gândesc totuşi eu – fiecare din voi şi-a zis că o trimite celălalt şi astfel am rămas păgubaş…). În orice caz, aşa cum ţi-am spus cînd ai fost aici, nu vreau să te pun la cheltuială, şi aştept să-mi fie expediată contra ramburs. Să ştii că nu e doar un capriciu, dar realmente am nevoie de material documentar pentru dosarul meu, în vederea azilului politic. Căci, iată, momentul acela sosi! Am fost acum cîteva zile la Bonn şi am vorbit cu avocatul, care zice că voi reuşi, dacă îmi organizez bine dosarul politic. De altfel, ca să înaintez toate formele, aştept mai întîi să sosească Doinaş (au trecut trei luni de cînd a solicitat paşaportul), ca nu cumva să-i fac vreun rău, dacă se află ceva înainte de plecarea lui din ţară: de aceea te rog şi pe tine să fii absolut discret – în afară de Ierunci să nu spui nimănui. Foarte curînd intenţionez să merg la München să mă sfătuiesc cu Vlad Georgescu şi Anneli Gabanyi, în vederea documentului de ruptură cu patria lui Ceauşescu (poate va fi un interviu cu Gabanyi, în Die Welt sau Die Zeit, cum mai făcurăm împreună în 1977, dar de astă dată violent politic, bineînţeles). Şi în această împrejurare, ce deschide un nou capitol în viaţa mea, mi-e încă o dată foarte penibilă singurătatea şi izolarea în care mă aflu în Köln, neavînd cu cine mă sfătui. M-am şi gândit ca în decursul lunei septembrie să încerc să mă mut la München, dacă primesc acolo o locuinţă. Inutil să-ţi spun că tu eşti punctul 1 de atracţie: aş învia! Nu are de fapt niciun rost să mai rămîn în Köln, căci la 1 sept. încasez ultima bursă – aproape sigur! (ceea ce înseamnă şi sfîrşitul „carierei universitare“ la Münster), iar locuinţa actuală trebuie s-o părăsesc la 1 oct. cel mai tîrziu. Avocatul mi-a spus că, îndată ce solicit oficial azilul, deci înainte de rezolvare, mi se plăteşte chiria la locuinţa pe care însă eu trebuie să mi-o găsesc şi care bineînţeles să nu fie ceva… somptuos! Te voi ruga deci, după ce te instalezi în München, să te interesezi şi tu de o locuinţă pentru mine, dacă bineînţeles ideea că vom locui în acelaşi oraş nu te oripilează. Voi ruga şi pe Mariana [Şora] şi Sanda [Şora] etc.
          Te-aş ruga apoi, să întrebi pe Ierunci dacă există vreo posibilitate de a obţine, pentru dosarul meu, conform cererii avocatului, date exacte despre referirile la mine în presa franceză (Le Monde etc.), cînd am protestat în cadrul Conferinţei Uniunii Scriitorilor (cea dinainte de 1977), cînd „m-am sinucis“ în 1974, cînd am fost arestat sau ameninţat, în 1977. Poate are cineva dintre români vreo arhivă generală în acest sens, unde o fi şi locşorul meu. În ce priveşte persoana mea, desigur că la Bucureşti am propria mea arhivă, dar Bucureştiul… e acolo! Şi eu sunt aici…
          Nemoianu n-a sosit la München, la data prevăzută, căci n-a primit viza germană. Probabil vine cu întîrziere. Despre Hurezeanu nu mai ştiu nici eu nimic: ultima veste, o ilustrată din Salzburg.
          Dragă Gelu, te sărut şi iartă-mă că am încărcat această epistolă cu atîtea din bietele mele probleme ordinare.
    nego


[10]

Köln, 30 mai 1983. Dragă Gelu, azi am primit revista şi îţi mulţumesc. Sper că şi tu ai primit scrisoarea mea, cu faptele esenţiale anunţate. Sunt într-o tulburare extremă, mai cu seamă că n-am putut să mă sfătuiesc, în privinţa procedurii, cu prieteni apropiaţi ca tine sau ca Ieruncii. Şi sunt dezorientat fiindcă am trăit atît de mulţi ani aici izolat, fără niciun fel de contact cu treburile din ţară: nu ajunge să ştii că e în general rău acolo... Va fi cu totul altfel însă, dacă o să-mi reuşească mutarea la München. Cred că nici ţie n-o să-ţi strice apropierea mea. Încă nu ştii ce greu o să-ţi fie într-un oraş ţie atît de străin. Totuşi, pe româneşte, Parisul e altfel... Mie îmi apare ca o minune, să mă aflu în acelaşi oraş cu tine. Cu cît mă gîndesc la anii de totală singurătate din Köln, cu atît mă trec fiori de groază. Bineînţeles, nu uit avantajul tău enorm, de a avea o familie!
    Te sărut  nego


[11]

Köln, 16 iulie 1983
Dragă Gelu, eşti desigur la curent că sosiră Doinaşii: dormiră mai întîi pe paturile tale, la mine, apoi se aranjară într-un apartament propriu nu departe de aici. Ei veniră la o zi după ce plecară soţii [Eta şi Nicolae] Boeriu. Dacă nu ţi-au scris încă, îţi vor scrie, căci le-am dat adresa ta. Sper că tu eşti acum împreună cu familia ta şi deci având toate motivele de a te simţi fericit. Eu, aici, chiar dacă prin absurd aş avea motive de a fi fericit, nu pot, căci bîntuie interminabil caniculă îngrozitoare, terfelind şi nopţile. Asta îngreunează şi viaţa şi lucrul (făcui totuşi deja două emisiuni literare pentru radio Londra).
          Bineînţeles că mai aştept veşti de la tine. Trebuie să întreţinem corespondenţa cît mai ne aflăm la distanţă, căci după ce mă voi muta la München, adio!... ne va înghiţi telefonul.
          Te pup şi urez cel mai înflăcărat bun venit copilelor tale!  nego

[12]

Köln, 12 aug. [1]983
Dragă Gelu, te rog să nu fii supărat pe mine că la telefon eram aşa de agitat, dar din cauza tuturor ghinioanelor ce mi s-au adunat (tărăgănarea Die Welt-ului, obligaţia de a părăsi actuala locuinţă la 1 oct.: curat ghinioane, căci în ambele cazuri putea prea uşor să fie invers) – şi în general a problemelor de viitor, am devenit cam nervos. Îţi mulţumesc pentru adeverinţa trimisă şi care am s-o utilizez cu spor. Mulţumeşte-i din partea mea şi dlui Stoenescu. Doinaşii au plecat ieri spre Paris (prin Freiburg) şi se întorc sîmbăta viitoare, cînd vor locui la mine. Am lucrat destul de bine patru cronici literare pentru B.B.C. Problema importantă de viitor este însă: unde ne vom publica producţiile literare, căci Limite apărînd rarissim nu poate încăpea decît infimă parte din ceea ce noi şi alţii ca noi (prin noi înţeleg tu, Emil şi ego) putem produce. Meditează şi tu, meditează dragă Gelu: să căutăm pe Mecena!
    Te sărut  nego
    


[13]

Köln, 26 sept. [1]983
Dragă Gelu, pentru că scrisoarea ta este o capodoperă de interpretări greşite, mă grăbesc să-ţi răspund chiar în ceasul în care am primit-o, deşi aş fi preferat ca ea să conţină veşti despre tine* (eu te iubesc şi persoana ta mă interesează): cum de atîta timp nu mi-ai mai scris, credeam că eşti ocupat în familia ta şi n-am vrut nici eu să te mai plictisesc pînă cînd te linişteşti. Să fiu supărat pe tine? dar de ce, Doamne? În afară de iubire şi prietenie (crezi că noi doi, aici mai cu seamă, am putea să ne permitem să ne jucăm de-a prietenia? ca şi cum dacă mă supăr pe tine, mă îndrept spre alţi prieteni, că e plin Bucureştiul, şi tu idem…) nu am pentru tine decît recunoştinţă că mi te arăţi permanent devotat şi săritor la bietele mele probleme. Iar ţîfnă, de ce? Crezi că am înnebunit? Sigur că i-am scris lui Vlad [Georgescu], doar că n-am considerat oportun să-i mulţumesc, că n-aveam de ce şi desigur el însuşi s-ar fi mirat şi s-ar fi întrebat că ce m-a apucat… L-am anunţat, fiindcă am crezut că-l interesează, că am cerut azilul, şi totodată i-am spus că sper ca spre primăvară, cînd voi putea să mă mut la München, să reluăm colaborarea. Nici nu l-am rugat nimic, cum nici pe tine nu te-am rugat nimic concret în legătură cu eventuala mea colaborare la Europa liberă. Deci şi în acest caz, nu aveam de ce să sugerez ceva Monichii. În scrisorile pe care le-am schimbat cu ea sau cu Ierunca n-a fost vorba niciodată şi sub nicio formă (aluzie) de colaborarea mea la voi sau cu ei. Poate s-o fi mirat că nu solicit colaborări şi că nu sugerez nimic. Adevărul e că deocamdată sunt prins pînă peste cap cu colaborările literare la BBC şi Deutsche Welle, la care m-am grăbit să fac faţă, căci îţi închipui ce importanţă are pentru mine venitul pe care mi-l oferă aceste două surse. În ce priveşte ispititoarea poveste cu Istoria literaturii române, vestea n-am discutat-o decît cu Doinaş şi Nemoianu, care au avut fericita idee, de mine primită cu entuziasm (de fapt, ca să restabilesc adevărul istoric, ideea au avut-o iniţial – şi independent unul de celălalt – Irinel şi Matei Călinescu). Asta ar presupune o emisiune lunară, confortabil retribuită, care să mă degajeze de o parte din celelalte colaborări actuale. Totul depinde de înţelegerea lui Vlad pentru importanţa în sine (nu numai în mine) a acestui fapt. Este el oare omul care să poată vedea clar aşa ceva? Este el în mod util conştient de rolul pe care trebuie să-l joace în emigraţie?
Dragă Gelu, de ce te ţii aşa de distanţat de mine? – acuma încep eu! De ce nu-mi mai scrii nimic despre problemele tale, despre preocupările tale? Ce e cu Emil? De ce e atît de necăjit? Sper să-l văd săptămîna viitoare, cînd va veni la mine, coborînd de la Hamburg. Mi-a scris Dinu Flămând din America (după cum ştii, a fost în două rînduri la mine) – iar eu am scris (vorbit) despre volumul lui de versuri Starea de asediu, care e excepţional de bun şi foarte curajos, la BBC.
    Te îmbrăţişez, te sărut nego


* scuză lipsa de logică formală [notă marginală]


[14]

Köln, 16 oct. [1]983 Dragă Gelu, îţi mulţumesc de preocuparea ce o ai cu mine. Propunerea ta este nu numai prietenească, dar şi extrem de ispititoare. Din păcate deocamdată nu pot să-mi permit nicio altă colaborare în afara celor de la bbc şi Deutsche Welle, care îmi iau tot timpul – ca să le fac faţă*. Am refuzat-o din acelaşi motiv şi pe Monica: îmi oferise tocmai colaborare permanentă la emisiunea ei „Teze şi antiteze“. După ce mă voi muta la München (probabil în februarie), voi căuta să mă degajez de Deutsche Welle (BBC mă interesează, căci se pare că e din ce în ce mai ascultat de intelectualii din ţară) şi voi fi deci mai liber – atunci vom mai discuta despre această problemă. De altfel sper să ne revedem mai curînd, căci pe 10 nov. sunt chemat la Zimdorf, pentru Azil şi voi hălădui cîteva zile în München. Te-am lăudat într-o emisiune – dar pe drept cuvînt! Te fericesc că eşti acum cu familia. Te îmbrăţişez  nego

p.s. de la ambasada română primesc mereu chemări să mă prezint pentru prelungirea vizei...

* acum chiar, în afara colaborărilor uzuale, mi-a cerut bbc-ul şi un mare interviu politico-cultural [notă marginală]


[15]

Köln, 17 nov. [1]983

Dragă Gelu,
povestea cu revista [Paul] Miron – Sami [Damian] e din păcate numai o veche poveste (o ştiu de vreo patru ani) şi Sami cu Ujică de fapt îşi puneau toată nădejdea în mine – deci trebuie să ne îndreptăm spre alte zări.
          Ziua petrecută la voi a fost minunată – ai o soţie grozavă şi o copiliţă delicioasă, dar desigur tu ai vrea să te invidiez pentru locuinţă...
          Îţi anexez fotocopia scrisorii ce o găsii aici la sosirea mea – expediată din München la 10 nov., cu adresa bătută la aceeaşi maşină. Mă aşteptam la atari ameninţări sau chiar puneri în practică. Drumul meu e însă neabătut.
    Vă îmbrăţişează nego
    


[16]

Köln, 3 ian. 1984
          Dragă Gelu, sper că ai primit pachetul cu textele mele pe care le făcui pentru bbc şi d.w. şi pe care tu le-ai dorit (cînd fui ultima oară la capitala bavareză), precum şi scrisoarea cu „va urma“. Ca să respect pe acel „va urma“, îţi anexez încă 2 texte proaspete. Despre Dobrogeanu-Gherea am scris după cartea împrumutată de la tine. Z. Ornea scrie mizerabil, dar am tăcut asupra stilului său, căci mă interesa prea mult tema şi în general evit a lovi în foştii tovarăşi de breaslă.
          Doinaş vine iar în primăvară – de la Paris la Heidelberg şi probabil şi în München. În ultima săptămînă a lui februarie voi fi şi eu desigur deja mutat în acest oraş.
        Cu drag   nego


[17]

Köln, 19 ian. 1984
          Dragă Gelu, de mult nu mai ştiu nimic despre voi, ceea ce înseamnă de fapt că vă merge bine – mă bucur din suflet, dar nu mă împiedică să-mi resimt acut propria mea singurătate. Lucrez pe rupte, totuşi, cum lucrul e pentru noi o banalitate, o neutralitate demoniacă, el nu suplineşte o privire, un cuvînt rostit, o strîngere de mînă. De la Matei şi Irinel primii un mesaj de la Paris, cu nostalgie. Dacă aveam deja paşaportul german (trebuie iminent să-l primesc, că doar fotografiile le-am predat!), poate mă repezeam şi eu pînă la Paris, deşi bătrîneţea mă apasă şi mă îndeamnă doar la nebunii din ce în ce mai lăuntrice... Şi acum iată, aşa cum ţi-ai manifestat dorinţa cînd fui la München, îţi trimit ce pînă acum lucrai pentru bbc şi dw. Te-aş ruga chiar să dai şi lui Hurezeanu aceste texte, să şi le fotocopieze, dacă îl interesează.
          Din păcate, nu ştim unul despre altul mai nimic, ce lucrăm, ce citim. Despre mine, dacă vrei cumva să ştii, află că citesc cu voluptate Dreptul roman (o veche pasiune a mea, dintre cele pe care le datorez tatălui meu) – cum exemplarul părintesc din Bucureşti acolo rămase, îmi procurai aici altul: cea mai bună metodă de limpezire (înviorare) a minţii, cînd suferi de acedia...
          Ultimele nopţi mi le-am petrecut cu poveştile şi nuvelele lui Oscar Wilde. Mi-am mai acordat (ca să rămîn gură cască, fiindcă nu le citisem în trecut: Stăpîn şi slugă şi Cît pămînt îi trebuie omului sau poate, mai bine pe româneşte, De cît pămînt are nevoie omul de Tolstoi – precum şi Lady Macbeth la Mzensk şi Îngerul sigilat de Leskov; mari ruşii, domle!)
    Vă îmbrăţişează cu drag  nego

I. Negoiţescu şi Gelu Ionescu

Corespondenţă

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)