Poeme în oglindă



Ştefan Borbély


          Întrebându-se metodic, în De tranquillitate animi, care sunt căile principale care duc la fericire în viaţa unui om, Seneca enumeră, pe rând, grija pentru soarta celorlaţi, opusă individualismului egocentric, simplitatea în gând şi în purtări, capacitatea de a întâmpina netulburaţi provocările destinului şi mai presus decât toate acestea – înaintea tuturor, chiar – înţelepciunea de a înţelege că viaţa este doar un „dar“ pe care l-ai primit nu pentru a-l consuma, ci pentru a-l da mai departe, rostul tău în economia universului fiind în ultimă instanţă acela al picăturii umile dintr-un ocean imens, peste care valurile trec, dar nu o pot distruge, indiferent ce-ar face. Sunt multe poeme convulsive în jurul nostru, şi multă lume scrie o poezie atroce, provocatoare, unii reprezentanţi ai generaţiei ’80 excelând în nelinişte nu numai pentru a infirma o biografie în ultimă instanţă rectilinie, lipsită de traume cu excepţia acelora construite, ci şi pentru a prelungi în fantasmă modernismul negativ care ne-a creat, dominat de absurdul lui Camus, de neantul lui Sartre şi de existenţialismul lui Jaspers, toate luate împreună în doctoratul cu funcţie modelatoare al lui Nicolae Balotă. Când uită de sine, Mircea Petean scrie la fel, încrâncenat în grotesc, măcinat de durere şi sfâşiat de coşmaruri pe care nu le poate exprima, simbolul generaţional al sentimentului existenţial negativ care-i încearcă pe mulţi optzecişti fiind „fluturele cap-de-mort“, despre a cărui ocurenţă se poate scrie o monografie, într-atât de pregnantă îi este pregnanţa, asociată tuturor fatalismelor pe care ni le putem imagina, de la cel istoric, general, la apocalipsa scrisului ca atare, despre care, din nou, s-ar putea articula o lucrare de sinteză, optzeciştii fiind cu atât mai apocaliptici, cu cât scriu sau trăiesc mai mult.
          Numai că vine o vârstă a sedimentărilor înţelepte – 60 în cazul lui Mircea Petean –, când multe dintre aceste convulsii dispar, resorbite fiind într-o apocalipsă de hârtie, al cărei mentor este Bradbury şi actant orice erou al contraculturii anilor ’60, în care se cuvenea să lupţi cu leviathanul numit stat, să te-mbraci în haine stridente de hippies şi să murmuri tibetan psihedelisme, convins fiind că lumea nu e decât o coşmelie care se prăbuşeşte vertiginos şi inexorabil, luându-ne şi pe noi cu ea, în străfunduri pe care nu le mai poţi calcula. La 60 de ani Mircea Petean s-a sărbătorit editându-şi o carte de poeme, Catedrala din auz: Poeme ligure (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2012), a cărei copertă – la care face referiri un poem pe care-l vom cita – nu are deloc oameni, ci doar un copac înalt şi melancolic, îngemănat cu promontoriul unui peisaj marin cu valuri liniştite, pregătit să întâmpine noaptea în cuminţenie şi împăcare. În interiorul volumului se află trei cicluri de versuri frumoase şi sigure pe ele însele, primele două fiind construite contrapunctic, Poemele Anei – al treilea – stingând în cele din urmă toate prăpăstiile, pentru a sugera oarecum ceea ce Mircea Petean tot spune de nu ştiu câţi ani în versurile sale, şi anume că secretul echilibrului vieţii stă, în cele din urmă, în şansa de a-ţi găsi un suflet-pereche, mulţi neajungând aici sau refuzând privilegiul, dintr-un individualism excesiv care poate da şi clipe excelente de viaţă, dar niciodată comuniune.
          Altfel spus, Catedrala din auz are, în mod premeditat, o construcţie simfonică, muzicală, pentru a sugera că la vârsta pe care a atins-o poetul, ritmul lăuntric este mai important decât contactul auditiv sau vizual cu exteriorul, imaginile din volum – câte sunt... – fiind fie onirice, fie preponderent statice, ca şi cum cel care le consemnează e suspendat mereu în contemplaţie, surprinzând fiecare linie sau contur pe care îl vede ca pe o evanescenţă aflată la marginea fragilă dintre existenţă şi moarte. O moarte liniştită, abia întrezărită, resimţită ca o epifanie imperceptibilă a eternităţii; să nu uităm, când spunem toate acestea, că Mircea Petean este şi unul dintre maeştrii haikuului autohton, scriind odinioară multe instantanee în care viaţa e suspendată cu un fir de aur deasupra neantului, netemându-se însă de acesta, ci stabilind cu el un dialog esenţializat, prin care fiinţa vieţii se întrepătrunde cu fiinţa nimicului cosmic, împrumutându-se reciproc, definindu-se prin oglindire.
          Poemele ligure trimit la Genova, unde fiica poetului s-a stabilit, întemeindu-şi o familie. De atunci – spune Petean – viaţa lui se-mparte între preaplinul unui trecut familial perfect şi dorinţa ca acesta să fie regăsit în prezentul unor alte dimensiuni, cea a dorului şi nostalgiei: „mi se întâmplă tot mai des/ să mă duc în bucătărie/ în dreptul geamului să mă postez// mi se întâmplă tot mai des – după ce Ştefana/ a schimbat Carpaţii pe Apenini/ şi Marea Neagră pe cea Ligură –/ să stau şi să mă uit pe cerul gol/ un pin crescut direct din stâncă/ îşi flutură flamura neagră deasupra/ apelor încremenite“. „Bătrân răsfăţat de copii“, într-o geografie molcomă şi aşezată, în care marea scrie pe pietre caligrafii numai de Dumnezeu ştiute, poetul se descoperă „împăcat cu sine,/ împăcat cu celălalt,/ împăcat cu întreaga lume“, ca un „Buddha transilvan“, cum se autosurprinde într-un alt loc, şi-n momentul în care – prieten de-o viaţă – mă las cuprins de invidie pentru o linişte pe care nu prea o văd la ceilalţi colegi de-ai mei (Pantea continuă să scrie „negru pe negru“...), mă simt obligat să recunosc că Petean a avut curajul de a trăi altfel decât noi, adică neînregimentat vreunei instituţii şi eliberat de toate servituţile: şi-a făcut editură, a tot scos cărţi şi le-a dus de la un capăt al ţării la celălalt cu maşina proprie pentru a le vinde, având şi şansa de a încropi o formaţie de lucru neverosimilă prin feţe zâmbitoare şi serenitate, designerul editurii, Cristian Cheşuţ, fiind, sub acest aspect, una dintre fiinţele cele mai incredibile pe care le-am întâlnit în viaţa mea.
          În consecinţă, primul ciclu al Catedralei din auz sugerează un epicureism aproape transmundan, se vorbeşte în el de „sfârşitul drumului sordid“ al vieţii şi de „transfigurare“ prin vorbă, efectul contrastiv al pierderii voluptăţii scrisului în favoarea voluptăţii rostirii fiind asociat, din loc în loc, regresiilor în organicismul rural al anilor de copilărie, viselor nostalgice care întrerup mici nelinişti trăite pe malul Mării Ligure şi, nu în ultimul rând, prietenilor – Ion Pop, de pildă –, spre care Petean ştie să revină ca la un liman fericit. Viaţa e o tehnică de dobândire a serenităţii – spune direct primul ciclu al volumului –, însă aceasta nu vine de la sine, ci se cuvine a fi construită, aşa cum clădeşti carte lângă carte sau cărămidă lângă cărămidă, pentru a dura în ultimă instanţă o casă pentru un cămin, aşa cum poetul face în chiar clipa scrierii acestei cronici.
          Ciclul al doilea, intitulat Seara bună, reprezintă reflexul negru, spasmodic al primului ciclu, cronologia celor două nefiindu-mi cunoscută, deşi este aproape sigur că marasmul de aici reprezintă un plan iniţial, de pornire, pe care serenitatea primelor versuri îl surmontează. Oricum, de la pagina 39 încolo atmosfera volumului se schimbă radical: domină grotescul, terifianţa, neliniştea, apar, foarte pregnant şi aproape insuportabil dacă porneşti de la liniştea aproape suprafirească a ciclului inaugural, accente acute de durere şi de coşmar, imaginile fiind, pe alocuri, chiar mai şocante decât cele clasice din Hieronymus Bosch: paricid („fiul îşi izbeşte tatăl/ cu tractorul// apoi calcă peste trupul inert/ cu roata din spate/ înainte şi înapoi/ înainte şi înapoi“), crime abominabile („tata şi mama se opintesc/ să-şi taie în bucăţi fiul/ cu fierăstrăul“), versuri atroce, thanatice: „sunt poeme scrise la morgă/ în camere de tortură/ în locuri destinate execuţiilor publice/ în cotloane şi unghere de spitale/.../ smoala nopţii se scurge în jgheaburile/ pătate cu sânge“. Imagismul predilect este acela al trupurilor dislocate, descărnate: cuiva îi creşte „guşa ca la pelicani“, un om doreşte ca dinţii să-i crească la spate, ca-ntr-un coşmar kafkian, poetul vorbind de „convieţuirea ca nelinişte“ şi de servituţile sale întunecate, întreg ciclul dând la iveală atât un univers nocturn schinguitor, insuportabil, cât şi incapacitatea poeziei de a-l exorciza.
          Acesta e, de altfel, mesajul concluziv al volumului aniversar cu care s-a sărbătorit Petean, ca „ultim expert în nostalgie“, cum se autodenumeşte: poemul sau literatura nu „salvează“ nimic, nu pot „mântui“; doar viaţa (unora...) o poate face. Acum 40 de ani, când bovarizam pe băncile facultăţii, o asemenea apostazie ne-ar fi făcut să-l căsăpim pe cel care o mărturiseşte. Acum, nu facem decât să zâmbim, mai mult sau mai puţin oriental, fiecare după cum îi e puterea. Însă, majoritatea dintre noi au trăit o viaţă de hârtie, a cărei nelinişte s-a metastaziat în fiinţa noastră, de-realizându-ne. Se vede treaba că Petean a trăit altfel, mai calm, mai senin şi mai împlinit decât mulţi dintre cei cărora le editează azi cărţile, spunându-le sfătos că esenţial e de fapt drumul invers, care duce de la carte la viaţă, barieră pe care unii n-au curajul s-o depăşească.

Ştefan Borbély

Poeme în oglindă (Mircea Petean, Catedrala din auz: Poeme ligure. Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)