Scara lui Horia Gârbea

Irina Petraş


          Poemele cele noi (Trecutul e o sărbătoare, ilustraţii de Vlad Ciobanu, text-escortă de Nicolae Manolescu, Bucureşti: Ed. Tracus Arte, 2012, 70 de pagini) ale lui Horia Gârbea acceptă şi ele portretul pe care i l-am schiţat în vreo două rânduri prozatorului: dezinvoltură, expresivitate, încălcare de reguli şi canoane cu o delicateţe inteligentă a gesturilor iconoclaste, care le transformă în legitime şi chiar elegante licenţe. Se mai adaugă o privire atentă şi prietenoasă asupra lumii, căci îngăduinţa ironică şi usturătoare se lansează de pe poziţia unui relativism de bună calitate, asumând slăbiciuni şi îngustimi ale lumii cu sentimentul aparţinătorului. Nu se amăgeşte nicio clipă, dar se joacă molipsitor de-a amăgirea. E un realist fantast (sau fantasque, ca Respighi, ziceam). De o vreme, îmi pare mai obsedat de limite şi limitări decât altădată. În textul scris pentru Colocviul romanului din acest an, acest lucru se vede cu ochiul liber. Jocul nu e altceva decât voioasă derogare de la real, dar se supune şi el unor reguli, are limite şi îngrădiri. Ca viaţa însăşi. Desigur, „numărul de combinaţii aleatorii este enorm“, însă „fiecare detaliu în fixarea cadrului acţiunii şi a personajelor limitează drastic libertatea, doar aparent nemăsurată, a autorului […] Nu numai că jocul autorului are strategii foarte limitate, dar el este şi de sumă nulă… Tertium non datur“. Dacă lumea reală e finită şi duce inevitabil spre moarte, lumea ficţională e altă lume, aparent liberă şi fără limite. Accesul la combinări şi permutări mereu reluate, în variante care sustrag insul de sub dictatura lui „o dată pentru totdeauna“, face din spaţiul scriptural o zonă oarecum eliberată de blestemul existenţial al monodromului, o zonă între în care terţul poate fi inclus chiar şi numai prin experimente în eprubetă. Neastâmpărul poetului – din nou „vioi ca un semafor“ – imaginează tablouri vivante, le trece prin mai multe rânduri de oglinzi deformatoare, dar şi, oarecum, re-formatoare, exersează variaţiuni pe aceeaşi temă. Instrumentarul de dramaturg secretă şi aici decoruri şi scenarii şi se adaptează din mers la „nevoia de înnoire“ a vervei sale teatrale. Deşi tot ce are legătură cu rostul omului (deopotrivă, sens şi rostire) e încă in progress, pe cale de a se face şi re-face la nesfârşit, strofa e acum adulmecată de înfiorările amurgului (pe rîul acela ciudat – „în fiecare seară / mă gândesc că / am trăit prea puţin / şi că aş mai vrea să trăiesc […] / şi niciodată nu aştept / să vină seara / pentru că vine“). Viaţa e totuşi alegere tragică, iar întoarcerea în trecut – amăgire. Conştient şi exasperat de adevărul unui enunţ precum acesta, să zicem: „Prin unica mea alegere eu am remis neantului restul refuzat al posibilităţilor. Înaintarea noastră prin existenţă generează fără încetare neant“ (Liiceanu, în jurnal), se dezlănţuie aproape cu furie în contra direcţiei unice a existenţei: „nu putem şti / ce se întâmplă alături / semnele sînt prea puţine / ca să bănuim“; uneori, nici nu vrem să ştim: „am fost pe un lac / şi mi s-a părut / că aş fi singur / vâslaşul învârtea încet / o singură vâslă prinsă / ca o lingură din lemn / la capătul bărcii / şi barca înainta […] şi m-am bucurat / că nu ştiu limba / vâslaşului şi nu pot / să-l întreb unde mergem“.
          Volumul e alcătuit din două cicluri: cum se anunţă o victorie şi amintiri din închisoare. Tonul îl dau poemele în trepte, fie suitoare, fie coborâtoare. O scară închipuită de mici scene care răsfoiesc tablouri domestice pentru a le proiecta apoi în (aproape) metafizic sau de scene de o rarefiată înălţime care conduc pe neaşteptate în cel mai banal cotidian. E ca şi cum ar încerca să împace universul cu mărunta viaţă omenească prin identificare de asemănări care să facă posibilă trecerea de la unul la cealaltă. Vezi turnul: „cad dintr-un turn înalt / e atât de înalt turnul / că am timp să / retrăiesc viaţa mea / în cele mai mici amănunte / nici nu văd pământul / spre care cad / poate cad spre o apă / ori poate nici nu există nimic / acolo jos […] / uneori cred că nici nu cad / ci mă ridic / spre înaltul unui turn / nimic nu-mi arată / dacă zidăria aceea / curge pe lângă mine / în jos sau în sus / poate că stau pe loc / şi turnul e cel care / urcă la nesfârşit“.
          Poemul care dă titlul volumului introduce deja tema variaţiunilor: în câte feluri se moare printre oameni. Personajele din satul uitat, evocate cu meseria lor, nu cu numele, putând aparţine oricărei generaţii de oameni trecători – aşadar, tâmplarul, groparul, bietul popă, toţi legaţi de ritualul oricărei înmormântări –, au punct de fugă (la propriu şi la figurat) în crâşma lui Vasile, singurul legat de viaţă, nu de moarte. Dar şi acesta zboară, adică trece, ieşind din tablou. Amintirea, oricât de vie, nu recuperează un loc şi nişte vieţi, ci scoate la iveală trecerea însăşi: „tâmplarul îl ştii / ţii minte cum bătea el / cuiele în coşciuge din / două lovituri cu dosul teslei / intra tot cuiul nu-l / mai scotea nici dumnezeu / îl ştii pe tâmplar / ei a îmbătrânit / de nu-l mai cunoşti / abia se mai târăşte / până la cârciuma lui vasile / abia mai ridică paharul / albăstrui cu fundul gros / până bea cinzeci trece ora / şi aprinsul unei ţigări / durează până mâine…“ Aici, pe ochiul de geam al crâşmei, iscodesc, în treacăt, şi alcoolurile lui Ion Mureşan.
          Istoria cea mare, capricioasă şi crudă, e citită în versuri de poem pentru copii, cu pitici sau negri mititei, „mesajul“ strecurându-se nebăgat în seamă. În cum se anunţă o victorie, primii şase mesageri se pierd unul câte unul pe drum, în variante ale rătăcirii destinale: „numai al şaptelea mesager / a ajuns în oraşul cel mare / capitala unei ţări mici / şi a strigat: am învins / şi-a închipuit o adunare imensă / cu steaguri fluturând cu el purtat / pe braţe curierul victoriei // dar cei care s-au adunat / i-au cerut să arate dovezi / cum numai tu ai ajuns / cum de eşti singurul care ştie / nu eşti cumva un duşman un spion […] oameni buni / credeţi-mă că am învins iar dacă mint / să mă prefacă dumnezeu / într-o bucată de stâncă // iar dumnezeu / – cine ştie de ce – / l-a prefăcut într-o stâncă / o statuie de piatră uriaşă / care luminează noaptea până departe / de parcă ar fi acoperită cu foc“. Tot astfel, jocul de societate amnezic şi parşiv, cu oferta aleatorie a şanselor, în degetul între filele cărţii: „iar a venit la mine / bătrânul acela şters / iar m-am ridicat oferindu-i / locul cel mai bun / şi am rămas în picioare […] iar a venit la mine / acea femeie frumoasă / cu aerul ei triumfător / şi m-am ridicat / şi i-am dat locul cel mai bun / am rămas în picioare […] de aceea am venit azi la voi / ca să vă ridicaţi / să-mi daţi cel mai bun loc…“
          Excelentă autoanamneza din infirmitate, exerciţiu de admiraţie şi elogiu discret al vieţii printre cărţi: „când merg la o femeie / nu mă gândesc la femei / ci la ce a scris nichita stănescu / despre femei // când am mers / cu un tramvai obişnuit / prin praga / nu prea m-am gândit / la franz kafka şi la zâmbetul lui / obosit pictat pe tricourile / vândute în stradă / nici la sufletul lui care / atingea vag pietrele cubice / ale pavajului / ci la rândurile lui / virgil mazilescu despre / copilăria lui franz kafka // asemenea infirmitate / pe care unii / o numesc postmodernism / este de neocolit / nu poţi scăpa de ea / cum nu poţi scăpa de moarte“.
          Amintiri din închisoare compune, în 13 episoade cu încărcătură absurd-suprarealistă, parabola captivităţii. Interpretabilă în fel şi chip, „povestea“ exersează variante ale recluziunii, fie ea carcerală ori destinală. Celula e „chiar deasupra mării“, sau „săpată în zidul gros al clădirii“, sau „săpată în pământ“, are zăbrele, inutile, căci scăparea e posibilă doar prin moarte: „Comandantul mi-a dat dreptate… La urma urmei, zicea, în orice încăpere sînt şi lucruri inutile“. Singur, cu încă un prizonier (în celulă şi în ficţiunea evadării) ori cu doi şobolani, captivul se adaptează, „priveliştea e minunată“, iar descifrarea semnelor cu tâlc amânată: „Într-o zi, în rotocolul de pâine am găsit un bileţel pe care erau scrise trei rânduri scurte. Nu le-am putut citi [..] Am păstrat totuşi bileţelul. Cine ştie ce mesaj vital conţine?“. Eliberarea de zăbrele, cătuşe şi mască nu mai poate fi gustată deplin: „Când m-au scos, nu pot să zic că a fost mai rău, dar viermuiala aia de oameni şi de voci m-a ameţit. Cel puţin o dată pe oră mă duceam la budă, mă închideam într-o cabină şi răsuflam uşurat câteva minute“. Destinul, hazardul, istoria sunt hărţuite de poemele lui Horia Gârbea într-un spectacol grav-mucalit cu incitante culise.

 

Irina Petraş

Scara lui Horia Gârbea (Horia Gârbea, Trecutul e o sărbătoare. Bucureşti: Ed. Tracus Arte, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)