Epistolar I. Negoiţescu – Gelu Ionescu 

 

Gelu Ionescu

          Schimbul de scrisori cu I. Negoiţescu (decembrie 1982 – ianuarie 1984) – mai bine zis monologul său pe care îl întrerup de cîteva ori – datează din lunile în care, amîndoi, luam hotărîrea de a nu ne mai întoarce în ţară. Mie norocul mi-a zîmbit, pentru că Vlad Georgescu, un vechi prieten, mi-a oferit postul de redactor la Europa Liberă. Nego a trecut prin momente dificile şi din punct de vedere material, mai ales după încetarea colaborării sale cu Deutsche Welle şi bbc, adică după mutarea sa la München. Într-o situaţie similară era (aşa cum reiese din aceste scrisori şi din cîte îmi amintesc) şi Emil Hurezeanu, care „alegea – şi el – libertatea“. Cu toţii îi aşteptam, în vizită, pe Doinaş şi Irinel... Şi dialogam cu Parisul „Ieruncilor“ – dar mai ales ne erau aproape, foarte aproape, Ion Vianu şi Matei Călinescu.
          Dacă în acest mic epistolar intervine atît de des tema singurătăţii este pentru că acesta era sentimentul nostru dominant, căci – deşi eu aveam familia care venea către Germania – singurătatea intelectuală, izolarea şi lipsa prietenilor, a dialogului şi ambianţei lumii literare bucureştene ne erau comune. Şi foarte apăsătoare. Textele sînt concludente – recitindu-le pentru această publicare (ele ţin de „arhiva desţărării“ scriitorilor, atît de bogată în mărturii aproape identice ca „stare“, nelinişte – chiar desperare, din cînd în cînd), recitindu-le deci, îmi dau seama că ele au o încărcătură de document şi nu sînt simple comunicări, chiar grave, între buni prieteni. (Poate că cineva, cîndva, va aduna toate aceste semne de nedespărţită-despărţire a celor care, scriitori fiind, au revenit cu „textul“ lor acolo de unde plecaseră-fără-să plece.)
          Pentru amîndoi, acel „acolo“ reprezintă locul unde există, „se face“ literatura română, aşa cum se putea face şi cît se putea face. Româna lui „î din a“ nu ne atrăgea: nu despre gramatică era vorba, ci despre numărul mare de veleitari şi nechemaţi care credeau că numai literatura (sau pseudoliteratura) exilului e cea reprezentativă, cea „adevărată“; în consecinţă, erau destui care credeau că Nego, eu, Matei Călinescu şi toţi ceilalţi eram „pseudocomunişti“ şi deci nepublicabili în puţinele şi slăbănoagele reviste mai mult-sau-mai-puţin literare din emigraţie – excepţiile sînt cu atît mai onorabile; ele sînt bine consemnate şi analizate de Florin Manolescu în Enciclopedia sa. Unde „vocile“ din exil aveau, în parte, dreptate, era în punctul de vedere al libertăţii de exprimare. Pe asta am învăţat-o, toţi cei plecaţi, mai repede sau mai încet – dar am învăţat-o, mult înainte de 1989.
          Ce şi cît a fost valoros în literatura emigraţiei române din anii ’40-’90 a fost sau e pe cale de a fi recuperat, din cîte ştiu. Trebuie recuperat, nu numai pentru întregirea hărţii unei literaturi, ci mai ales pentru istoria felului cum se gîndeşte şi s-a gîndit în mediile elitare româneşti.
          În ceea ce-l priveşte pe Nego, el face referiri la cîteva proiecte literare: mai întîi la o carte despre Dostoievski – la care lucra de mult. Din păcate, a abandonat proiectul – ceea ce a rămas a fost numai un proiect publicat în revista Secolul 20, nu mai ştiu în ce număr şi în ce an; cred că ar merita retipărit – îmi amintesc că l-am citit la apariţie cu foarte mare interes.
          Mai este vorba despre o revistă literară pe care ar fi proiectat-o Paul Miron şi S. Damian, o revistă care i-ar fi fost încredinţată. (Cred că se căutau sponsori, cum se spune acum, şi nu prea se găseau.) Nu mai ţin bine minte amănuntele – ceea ce a reuşit, pînă la urmă, Negoiţescu au fost cele cîteva suplimente literare ale revistei Dialog, publicaţia lui Ion Solacolu (sfîrşitul anilor ’80, începutul anilor ’90).
          În sfîrşit, opţiunea sa definitivă pentru redactarea unei istorii a literaturii române la care el s-a oprit şi căreia i-a consacrat ultimii săi ani. Un mare efort – şi, din păcate, ajungînd la un rezultat inegal. De fapt, cred că atît de originala sa vocaţie de critic literar nu era la largul ei în istoria literaturii. Era pariul său, eu nu l-am sfătuit să-l facă. Dar asta e o altă problemă. Şi ideea sa, conform căreia această istorie ar trebui citită la microfonul Europei Libere, era discutabilă: nimic mai antiradiofonic decît lectura unor astfel de texte prea subtile şi adresate, cel mult, cîtorva sute de ascultători răbdători; dar lecturile chiar s-au făcut şi Nego a putut fi ascultat citindu-şi fragmente din cartea sa.
          În fine, consider că publicarea acestor scrisori este un omagiu adus acelui extraordinar simţ al prieteniei pe care Nego l-a avut – aşa cum ştiu (din ce în ce mai) puţinii care s-au bucurat de el.                   

mai 2012


                                                                                                            

Gelu Ionescu

Epistolar I. Negoiţescu – Gelu Ionescu

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)