Gelu Ionescu – portret la 75 de ani


Iulian Boldea


          Intelectual de reală deschidere conceptuală, comparatist cu viziune amplă şi eseist subtil, Gelu Ionescu este un „critic de idei, spirit analitic şi speculativ, eseist subtil, interpret ingenios al unor capodopere“ (Mircea Zaciu). În Romanul lecturii (1976), Gelu Ionescu explorează modelul epic proteic al romanului, dar şi impactul masiv pe care acesta l-a avut asupra sensibilităţii contemporane, sugerând existenţa unei viziuni romaneşti, a unei tentaţii a romanului, mai mult sau mai puţin revelatoare, şi chiar a unei „mitologii“ sugestive ce a influenţat profund literatura modernă. Faptul că lectura modernităţii este determinată de un adevărat cult al narativităţii, de „imperative epice“ conduce la concluzia, exprimată ferm de Gelu Ionescu, potrivit căreia „lectorul modern poate fi socotit [...] un lector de romane“. În măsura în care e interesat în mod aproape exclusiv de tramă, de subiect, de avatarurile actanţilor, cititorul de romane „epicizează orice lectură“, alterând, în procesul receptării, „însăşi substanţa şi structura“ unor texte de diferite genuri. Cazuri dramatice sunt contaminările unor opere dramatice de acest limbaj al romanului, după cum cazuri şi mai deprimante sunt contaminările exerciţiilor critice, atrase frecvent de „romanul operei sau vieţii autorului ei“. Aşezarea în penumbră a operei are ca element corelativ expunerea în prim-plan a avatarurilor biografiei autorului, biografie „dependentă de valoarea sau prestigiul operei“, cea care „oferă o materie epică deseori spectaculoasă, ce are o valoare în sine“. Mecanismul critic, „tehnica de atac, interpretare şi stratificare a valorilor, motivelor, obsesiilor şi temelor“ se desfăşoară, astfel, în conformitate cu un set de strategii narative, care conturează o amprentă „romanescă“ a receptării: „Lectura [...] îşi concepe un fel de roman al ei, sustras din text, sprijinit pe el“. Aserţiunile criticului impun prin fermitate şi precizie:

suntem fiii romanului […] şi destinul exegezei nu poate să nu recunoască în el o puternică, cea mai puternică înrudire – atât prin forma comună a prozei, prin spiritul şi preocupările pentru istorie şi epic, pentru psihologie, comportamentul şi adâncurile umane, prin pasiunea pentru analiză şi interpretare, curiozitatea ştiinţifică artistică, pentru aplicarea structurală către exerciţiul intelectului asupra realităţii.

În preliminariile cărţii sale, Gelu Ionescu trasează o distincţie netă între lectură şi înţelegere. Viziunea critică a autorului e articulată din predispoziţie raţionalistă, din erudiţie, dar şi din sensibilitatea acută la inefabilul textului: „Lectorul modern poate fi socotit, în genere şi în datele lui generale, ca un lector de romane. Cartea pe care o citeşte – carte ce presupune prin însuşi domeniul abordat şi o ambiţie sau o tratare literară – tinde, prin obişnuinţa receptării, să devină sub ochii săi un roman“. Teoretizările lui Gelu Ionescu abandonează, de multe ori, spaţiul arid al conceptualizării, anvergura pur speculativă, în beneficiul unor modele şi exemple pregnante, al unor ilustrări pertinente, din necesitate a rigorii şi din vocaţie analitică. Receptarea valorilor şi operelor literare reiese din simţul particularului şi din spirit sintetic, ambele pliate pe o pregnantă capacitate de a decupa esenţialul şi semnificativul dintr-un text sau context. Un portret al lui Tudor Vianu, trasat în culori estompate de asceza unei admiraţii subînţelese, trimite la un posibil autoportret, prin care se conturează liniile propriului temperament:

Cred că Tudor Vianu are şi va avea discipoli nu pe cei care preiau ca pe nişte clişee tehnicile sale de demonstraţie, pe cei ce-i aud fraza şi abordează o viziune formal-umanistă, ci pe cei care pot să se supună pe sine şi ştiinţa lor acestei necesităţi dramatice a solidarităţii, a mai măruntei sau mai amplei lor voinţe de întemeiere, crezând în aceleaşi criterii şi înţelegând prin impersonalitate un stil înalt, necesar şi obligatoriu (fără a fi unicul) al unei adevărate culturi moderne. Într-o „literatură de poeţi“ – cu mirifice inspiraţii şi zone de valoare netăgăduită – Tudor Vianu reprezintă cazul fericit şi atât de demn de a fi repetat al unui filosof al literaturii.


Impersonalitatea textelor critice ale lui Gelu Ionescu nu e rodul unei uscăciuni conceptuale sau al unei scriituri ostentativ detaşate; e vorba, mai degrabă, de o impersonalitate de viziune şi de temperament, născută, nu construită din artificii de metodă. Interpretările aplicate pe text din această carte sunt interesate de scriitorii „problematici“ (Urmuz, Vinea, Voiculescu, Marin Preda, Márquez etc.).
          A doua carte a lui Gelu Ionescu, Orizontul traducerii (1981, ed. a doua, 2004), circumscrie domeniul lecturii prin grila traducerii. Într-o amplă introducere (Câteva repere), criticul se referă la „locul şi rolul traducerilor într-o literatură“, vorbind „despre valoarea şi funcţia lor literară în cadrul unei literaturi“. Dincolo de clarificările teoretice necesare, realizate mai ales prin grila teoriei receptării a lui Jauss, criticul insistă asupra funcţiei şi finalităţilor traducerii. Nu lipsesc din carte accentele polemice, cu atât mai bine-venite cu cât statutul traducerii e perceput îndeobşte ca fiind unul ingrat:

Ideea unui protecţionism al literaturii originale prin limitarea sau ilimitarea traducerilor este falsă, şi prin premise, şi prin consecinţe. Niciun autor contemporan nu e „protejat“ dacă literatura română sau oricare alta e privată de existenţa unei versiuni în româneşte a lui Cervantes, de pildă. Şi, dimpotrivă, valoarea operei literare devine mai certă într-o literatură ce cunoaşte şi „şi-a însuşit“ prin traduceri valorile lumii. Protejarea e un argument administrativ care poate deveni anticultural şi, deci, antiprotector.

Ideea fundamentală a criticului e că „nicio istorie a literaturii române contemporane [...] nu va putea ignora locul şi rolul traducerilor“, care determină chiar „modul cum literatura română [...] se concepe pe sine atât în acest dialog, cât şi în structurile cele mai adânci ale originalităţii sale“. Gelu Ionescu realizează, în fapt, conexiunea între „istoria operelor şi curentelor“ şi „istoria lecturii“, subliniind rolul traducerilor (alături de operele originale) în configurarea orizontului de aşteptare. O idee pertinentă este aceea conform căreia „concurenţa traducerilor potenţează valorile literaturii naţionale, chiar dacă sileşte la anumite revizuiri de înţelegere“. În viziunea lui Gelu Ionescu, percepţia traducerilor nu trebuie să se reducă la stadiul dezbaterilor asupra influenţelor, dimpotrivă, trebuie să le circumscrie ca „act de creativitate“, în măsura în care ele „împământenesc“ modalităţi noi de expresie, forme inedite de frazare a trăirilor. Bine-venită este şi incursiunea, temeinic documentată, în istoria traducerilor româneşti, accentul fiind plasat mai ales asupra perioadei contemporane. Comentariile care ilustrează preambulul teoretic (40 de titluri) sunt interpretări „modernizatoare“, cum scrie autorul, ale unor opere traduse în limba română, din Antichitate până în contemporaneitate.
          În Anatomia unei negaţii (1991), criticul investighează aspecte ale activităţii literare a lui Eugen Ionescu dintre anii 1926 şi 1940. Investigaţia e meticuloasă, minuţios documentată, inconturnabilă. Criticul subliniază faptul că opera lui Eugen Ionescu are „un profund [...] caracter autobiografic şi confesiv“, astfel încât „critica, poezia, proza, pamfletul, eseul nu erau altceva decât oglindiri, fragmente ale unui jurnal“. Ipoteza lui Gelu Ionescu, aceea că „scrierile româneşti“ nu sunt decât „dilatări ale unui jurnal“, este ferm şi minuţios demonstrată. Substanţa autobiografică a operei eugenionesciene este grefată pe o concepţie autenticistă, din care rezultă ideea că literatura nu e decât „o tehnică, o convenţie, ceva acceptat, general, uniformizant“. Pentru că jurnalul este „punctul (sau genul) cel mai apropiat de sinceritate“, criticul presupune că „Eugen Ionescu a dorit, a sperat [...] să scrie un roman-jurnal“, astfel că, „la nivelul strict literar, Eugen Ionescu este... un romancier ratat“. Sunt explorate constantele tematice şi expresive ale acestui segment al operei lui Eugen Ionescu, subliniindu-se însă şi acele trăsături, direcţii, teme ce se vor regăsi, dezvoltate, duse la desăvârşire, în creaţiile de maturitate. Criticul reînvie, în paginile sale dense, substanţiale sub raportul informaţiei, sobre şi echilibrate, contextul literar al epocii, circumscriind, cu intuiţie şi rigoare, operele ionesciene în cadrul curentului de idei care a marcat tinereţea scriitorului. Mizând pe ideea continuităţii de atitudine şi stil, criticul semnalează constantele personalităţii lui Eugen Ionescu („obstinaţia perpetuă de a fi un disident, incapacitatea structurală de a adera la o mişcare, la un curent sau la orice altă formă de constrângere, liber acceptată sau impusă“), considerând literatura de început a viitorului mare dramaturg mai ales din perspectiva dimensiunii sale de document al unui temperament artistic:

Toată „literatura“ tinereţii lui Eugen Ionescu este un document – nu numai pentru că el a voit-o astfel, dar pentru că prin ea autorul nu a reuşit să se sublimeze, să-şi ascundă imperfecţiile şi obsesiile, să-şi mascheze un fond ultragiat şi torturat, în care regăsim ceva din destinul crizei unei generaţii. Tangenţele dintre viaţa şi ideile sale şi ale altora sunt multiple […]. Căci pentru orice curios al literaturii care a citit câteva dintre operele şi a aflat câte ceva despre viaţa şi cariera lui Eugen Ionescu, faptul că atât opera cât şi autorul au avut un destin paradoxal constituie aproape o banalitate.

Atitudinea de frondă, de negare a tradiţiei anchilozate sau a tiparelor convenţionale reprezintă argumentul cel mai elocvent al legăturilor dintre literatura începuturilor şi cea a maturităţii creatoare. Desigur, Gelu Ionescu nu supradimensionează producţia de tinereţe, subliniind că „anticipări strict literare nu sunt foarte multe“, chiar dacă cele care există „nu sunt neimportante“. Edificând „biografia unei deveniri“ (Laurenţiu Ulici), Gelu Ionescu investighează dialectica actului de creaţie al autorului lui Nu, scriitor pentru care cuvântul e intolerabil prin convenţionalitatea lui, iar literatura, ca sistem de convenţii, e negată în numele libertăţii totale de creaţie şi de reacţie estetică şi etică a scriitorului:

oroarea faţă de fixare – gândul că fixarea înseamnă moarte (temperamental omul pare a oscila violent între luciditate şi patimă, între blândeţe şi delir) ne descifrează în bună parte evoluţia acestui scriitor. Chiar creaţiile sale dramatice sunt nişte istorii ale disoluţiei. Până şi limbajul a intrat în acest mecanism care a fost declanşat mereu de neputinţa de a se consola cu ceea ce este, în limitele condiţiei umane. Ceea ce domină şi a dominat literatura lui Eugen Ionescu este o extraordinară capacitate de a naşte surpriza, de a fi detaşat de previzibil, o tehnică a iscării ei, structurală de fapt conştiinţei omului.

Excursurile de aspect conceptual, de mai accentuată generalitate, sunt urmate cu consecvenţă de numeroase incursiuni analitice. Criticul conturează un portret viabil al „tânărului“ Eugen Ionescu, reliefând ideea continuităţii, chiar paradoxale, ce va fi o constantă a scrisului eugenionescian, împreună cu o fertilă tradiţie a rupturii.
          Cărţile de aspect autobiografic ale lui Gelu Ionescu (Copacul din câmpie, reluată, cu modificări şi adăugiri, în Covorul cu scorpioni) sunt revelatoare pentru însuşirile sale de memorialist sensibil atras de freamătul timpului revolut, de reculul memoriei în trecut, de abstragerea conştiinţei în faţa adevărului propriului destin. Demn de toată atenţia este, cum observă Matei Călinescu,

sensul permanentului efort al lui Gelu Ionescu de a-şi menţine mărturia în marginile adevărului, aşa cum l-a perceput eul lui, fără pretenţii şi (în măsura posibilului) fără iluzii, controlându-se mereu şi relativizându-şi punctul de vedere, recunoscând posibilitatea unor ipoteze sau opinii diferite, fără a renunţa însă nicio clipă la convingerile lui cele mai profunde. E admirabilă etica abţinerii de la generalizări (totdeauna facile), modestia metodică a discursului – cu atât mai mult cu cât bănuiesc, la acest autor, o alternanţă între un mare orgoliu şi o mare îndoială de sine.

Cu toată încărcătura afectivă ce se ghiceşte în spatele cuvintelor şi imaginilor, autorul îşi asumă o frazare directă, un ton al evidenţei nemediate şi al sugestivităţii adevărului spus dintr-odată, fără ocol sau nuanţă falsificatoare. E vorba, cum s-a observat, de o „miză a exactităţii, urmărită cu orice risc“ (Daniel Cristea-Enache), care pune între paranteze orice exces de afectivitate. Mircea Iorgulescu observă, de altfel, că

memorialistul nu stă să se-ncurce în subtilităţi şi nuanţări suspecte de bizantinism, detestă ocolurile, merge direct la ţintă. Atitudine nu lipsită de unele riscuri. Foarte sever cu provincialismul, ruralismul, duplicitatea culturii române şi, în genere, cu defectele reale sau imaginare ale românilor înşişi, Gelu Ionescu este astfel de părere că, involuntar, geniul lui Caragiale ar fi „sugerat unui întreg popor acomodarea cu prostia, viciul şi mişelia“.

Saturat de informaţie, „îmbătat de esenţe […], cărturar ultrasensibil“ (Gh. Grigurcu), posesor al unei scriituri ce refuză cu fermitate emfaza sau imprecizia, cultivând totuşi mobilitatea privirii şi deschiderea ideatică, Gelu Ionescu e un critic literar care fascinează prin subtilitatea notaţiilor şi prin performanţele speculative, prin sistematica unei gândiri care, fără a abuza de taxonomii, de încadrări categoriale, reuşeşte să construiască o viziune sistematică, unitară, coerentă cu privire la operele sau autorii comentaţi.



Iulian Boldea

Gelu Ionescu – portret la 75 de ani

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)