Educaţia care nu educă
Învăţământ contra cultură

Ovidiu Pecican

          Ne îndreptăm astăzi cu paşi grăbiţi către educaţia care nu educă. S-ar spune că printre scopurile principale ale acesteia se numără grija de a-i ţine ocupaţi pe copii cât timp se presupune că părinţii lor sunt la muncă, nevoia de a fi formaţi pentru nevoile statului sau ale companiilor private de pe piaţa naţională, dorinţa venită de sus de a alinia formal învăţământul românesc la exigenţe exterioare (nu întotdeauna în acord cu dezvoltarea şi nevoile ţării noastre şi în acord cu idealul individual de viaţă). Faţă de idealul helladic al paideei înţelese ca împlinire a spiritului, a sufletului şi a corpului, astăzi, în România, suntem tot mai departe. Am ajuns deja atât de departe, încât, aşa cum arată ea astăzi, educaţia practicată în sistemul şcolar şi universitar de la noi pare îndreptată împotriva dezvoltării aptitudinilor individului şi a aspiraţiilor către care acestea îl îndreptăţesc, împotriva dezvoltării culturii naţionale şi spre a-l transforma într-un ins mai mult sau mai puţin pregătit pentru sistemul economic şi de cunoaştere internaţional, chiar dacă integrarea în acesta se face cu mai mare dificultate decât în cel naţional, expune alte exigenţe, este, de multe ori, discriminatorie faţă de absolvenţii din ţara noastră şi reduce şansele României de a face faţă cu inteligenţă adaptativă, dar şi cu o identitate bine profilată, competiţiei cu giganţii scenei universale.
          În rândurile care urmează îmi voi lua libertatea de a formula explicit şi de a explica unele dintre miturile educaţiei actuale româneşti prin care subiecţii procesului educativ, copiii şi tinerii, se deprind să dispreţuiască naţiunea şi tradiţiile noastre, să neglijeze şi să minimizeze importanţa aporturilor originale româneşti, să se pregătească de mercenariatul sau imigrarea definitivă în străinătate şi să perpetueze complexele culturale româneşti, amplificându-le şi dându-le conţinuturi nemaiatinse în trecut. Toate acestea se petrec tocmai într-o perioadă istorică în care România beneficiază de condiţii favorabile fără precedent: beneficiem de o securitate colectivă asigurată (suntem membri ai ue şi nato; avem un parteneriat strategic cu sua); de un regim politic democratic; de libertate de expresie artistică şi ştiinţifică neîngrădită; de posibilităţi de a călători, studia şi participa la cunoaştere prin achiziţii profesionale la faţa locului în cele mai multe ţări ale lumii; de existenţa unui sistem educativ de stat şi a unuia alternativ, privat propriu, cu cursuri în principalele limbi vorbite în România, dar şi în unele limbi de mare circulaţie; de burse, de programe şi de facilităţi europene, americane, mondiale în diverse domenii.
          Există, desigur, o mulţime de neajunsuri, de la cele logistice – cifra din buget alocată educaţiei, tăieri de salarii şi de finanţări, impunerea de taxe pentru studenţi etc. – la cele ţinând de organizarea educaţiei, de condiţiile de funcţionare ale sistemului şi de etica profesorului şi a elevului; imixtiunea politicului şi a administraţiei asupra libertăţii exercitării actului educativ, alterarea din exterior a calităţii acestuia. Cu toate acestea, asemenea defecţiuni, reglabile pe parcurs, nu trebuie să impieteze asupra direcţiei de dezvoltare a educaţiei. Căci niciodată, nicăieri lucrurile nu au mers perfect şi întotdeauna anumite lucruri trebuie rezolvate ţinând seama de împrejurări, de conjuncturi; fără a afecta însă esenţialul.
          Iată deci câteva dintre clişeele care au dobândit – prin sprijin guvernamental şi ministerial – o recunoaştere greu de pus în discuţie astăzi, chiar dacă multe dintre ele contrazic tradiţia de acasă, ideea de respect de sine şi, nu în ultimul rând, bunul- simţ.
          E bine să fim ca şi ceilalţi. Nevoia reală de a face, în plan politic şi administrativ, joncţiunea cu UE după căderea comunismului şi a URSS s-a transformat, în ultimii ani, în clamarea impertinentă a unei „clonări“ a exigenţelor formulate de modelul avut în vedere, chiar şi acolo unde nu este cazul. Oricât am dori să avem o economie, un sistem de asigurări sociale, o mentalitate identice cu ale Occidentului, nimeni nu are pretenţia de la noi de a deveni clone ale occidentalilor în atitudini şi comportamente. Ceea ce se aşteaptă este un parteneriat onest, o tablă de valori şi criterii de competenţă compatibile. Dacă noi abandonăm propria specificitate ca popor, cu ce ne prezentăm ca zestre la masa comună?
          Un autor e bun dacă zic alţi doi autori (anonimi). Poliţia calităţii şi a originalităţii înţeleasă astfel este un implant occidental în ţara noastră. Ea este cunoscută drept sistem peer-reviewing (evaluare împerecheată; de fapt, încrucişată). La drept vorbind, într-un mediu atent să respecte moralitatea şi să dobândească – spre a o păstra – onorabilitate, acest mod de a evalua, anterior publicării, ar funcţiona corect. Nu e mai puţin adevărat că într-un mediu moral şi onorabil nu ar fi nevoie de aşa ceva, propria semnătură de autor fiind garantul onestităţii şi al unui anumit nivel calitativ al textului propus spre publicare. Din nefericire, lucrurile nu merg astfel şi se caută tot mai multe garanţii în faţa valului de plagiate care sunt depistate la noi, dar, nu mai puţin, şi în restul lumii civilizate. Dacă sistemul receptării curente a produselor scrise cu caracter ştiinţific ar fi suficient de activ, de exigent şi pe mai multe niveluri (critică de întâmpinare, evaluări de etapă, sinteze, retrospective etc.), sistemul adoptat acum nu ar fi necesar. Imposturile ar ieşi la iveală, greşelile sau glisările s-ar evidenţia în timpul discuţiei critice la cel puţin unul dintre nivelurile diverse ale receptării specializate. Cum însă piaţa noastră ştiinţifică nu oferă în mod sistematic şansa acestor evaluări multiple, făcând-o sporadic sau lăsând populaţia unui domeniu ştiinţific mai degrabă în letargie în raport cu noile produse, nu există temeiuri pentru a crede că moralitatea şi onorabilitatea mediilor ştiinţifice ar ieşi în prim-plan altfel decât sporadic prin acest mecanism de evaluare-supraveghere occidental. Dimpotrivă, anonimatul permite revanşe şi răutăţi într-un climat în care omul se încruntă şi dacă îndrăzneşti numai să frecventezi aceeaşi problematică cu el, căci se socoteşte, nu o dată, unic stăpân pe pajiştile respective…
          Străinii sunt mai buni ca noi. Pentru că îşi cunosc mai bine propriile ritualuri, metode, angulaţii şi abordări, dar şi pentru că aparţin unor culturi mai generoase cu resursele ştiinţifice şi mai pline de respect faţă de savanţi, cei din afară sunt socotiţi, tacit, dar fără temei, aprioric, superiori. Ştim sigur că vrem să privim lumea numai prin paradigmele şi prin ticurile Vestului?
          Tot ce e românesc e minor. Complex cioranian, ionescian agravat prin transpunerea la scara întregii noastre culturi. Ceea ce poate fi adevărat în ştiinţele „tari“, unde fără laboratoare puse la punct şi investiţii peste măsură pierzi constant teren, nu este necesarmente la fel acolo unde creativitatea, intuiţia, spiritul de observaţie, gândirea originală nu sunt silite să se sprijine pe o logistică sofisticată. Dar până şi aici: exportăm anual atâţia tineri experţi în computere şi în ştiinţele tari, încât îmi vine să cred că nu aici sunt de căutat slăbiciunile noastre, ci în organizarea ştiinţei naţionale, în valorizarea ei, în managementul tehnologic şi ştiinţific.
          Competenţă didactică înseamnă să faci bani prin granturi. Nu subestimez nevoile educaţiei de a obţine resurse, dar nu acesta ar trebui să fie scopul său esenţial, ci să educe. Astăzi, la noi, profesorii sunt cotaţi – pragmatic – după câţi bani atrag în departamente şi şcoli, fiind obligaţi să se califice ca administratori, rupând timp şi energie din cele rezervate, în principiu, perfecţionării în meseria aleasă. Birocratizarea educaţiei se întrevede în toate cusăturile sistemului şi îndepărtează de unicul, preţiosul scop al educaţiei: împlinirea umană (adică arte, ştiinţe, sport, caracter). Statul, programele educative ale ue, finanţările survenite din mediul privat ar trebui mediate de manageri şi de un personal specializat în resurse logistice, lăsându-le dascălilor lupta pentru îmbunătăţirea rezultatelor în educaţie.
          Scrie în limbi de circulaţie şi publică la alţii, recunoaşterea lor te califică acasă. Foarte jenantă pentru orgoliul naţional, patriotic şi chiar pentru bunul-simţ individual al intelectualului este viziunea decidenţilor şi a multor snobi din toate categoriile sociale conform căreia numai ce vine „din pachet“, de „dincolo“, din „străinătate“ merită recunoaştere. De înţeles de ce teama de părtinire şi încuscriri, de nepotisme şi aranjamente dă credit absolut străinătăţii, de parcă acolo patimile şi păcatele omeneşti nu găsesc debuşee. De fapt, se neagă toate eforturile oamenilor de cultură români moderni de a construi, cu preţul a numeroase şi anevoioase eforturi, o cultură naţională de calitate, un mediu propriu manifestării creativităţii artistice, ştiinţifice, intelectuale şi receptării rezultatelor obţinute de aceasta.
          Editurile bune sunt cele calificate ca atare de câţiva inşi fără experienţă de editori (CNCS). Cărţile bune apar acolo unde un editor pariază pe un autor. Blaga debuta la o obscură editură arădeană. A concentra şi a centraliza în mod artificial prestigiul editorial în mâna câtorva firme este regretabil şi contraproductiv. Oricine publică o carte valoroasă este un autor valoros, iar cel care l-a publicat merită admiraţie, indiferent dacă se află în capitală sau în provincie, dacă are un emporiu editorial sau numai o firmă de nişă, cu prezenţe timide. Cine se poate erija în organismul care să centralizeze şi să claseze calitativ puzderia de mici şi de mari edituri care acoperă nevoia românească de carte actuală, ignorând statutul multicentric al culturii noastre? În loc să ordoneze, cel ce procedează astfel castrează şi împiedică mersul firesc al lucrurilor. Educaţia este păgubită, nu câştigă din asemenea operaţiuni, iar cultura, cu dinamica ei reglată de cerere şi de ofertă, se vede confruntată cu o obtuzitate cenzorială arogantă. Poţi fi şi Kant, dacă publici la o editură nevalidată de CNCS – nu contezi în universitate.
          Publică oricâte cărţi vrei, nu contează decât articolele cotate internaţional. Culmea ridicolului este că s-a ajuns deja până acolo încât un articol de revistă a ajuns să conteze mai mult decât o monografie critică de mai multe sute de pagini în estimările birocratice ale distribuitorilor de punctaje în educaţie. Faptul că alte ţări procedează, eventual, astfel nu ar trebui să fie o scuză. Nu poţi aplica mecanic criteriile din fizică unei reviste editate de filologii de la Litere preocupaţi de studiul literaturii. Literatura este nepreţuită în efectele ei asupra unei naţiuni, producând identitate, modelând conştiinţe, creând solidarităţi, instituind sau reanimând tradiţii, menţinând viu un etos comunitar. A face din ea o Cenuşăreasă, când alţii se impun în plan universal tocmai prin asemenea creaţii, este semn de inconştienţă şi dezorientare.
          Nu cercetezi, nu poţi preda bine. Am avut profesori admirabili în arta predării şi stimulării la învăţătură, dar care nu au scris nicio carte. De ce ar trebui obligat un asemenea dascăl să scrie şi să exceleze într-o zonă care nu îl reprezintă, când dă rezultate excelente la clasă ori în faţa studenţilor? De ce trebuie obligaţi nişte studioşi talentaţi şi laborioşi, confirmaţi de calitatea cercetărilor lor, să devină, necesarmente, nişte buni pedagogi dacă o fire, să zicem, mai interiorizată sau abilitatea de a face din complexităţi nişte formule cuceritoare prin simplitate şi expresivitate îi împiedică să devină buni profesori? Cercetare, predare, studiu, consultaţii, management al resurselor şi participări la şedinţe şi ceremonii – toate acestea intră simultan şi obligatoriu în fişa actuală a postului unui cadru didactic. Neruşinat, excesiv, domnilor!
          Nu publici, nu avansezi. Închei, deocamdată, amintind şantajul care transformă activitatea intelectuală personală într-un prilej de şantaj şi într-un pretext de oportunism. Sunt oameni care scriu la o carte sau care cercetează o problemă timp îndelungat. Există, prin însuşi acest fapt, dovada incompetenţei lor? Merită ei, doar din această pricină, o descalificare pe treapta carierei şi a salarizării? Să nu ne mirăm atunci dacă printre multele cărţi bune, adevărate, se strecoară şi volume de echilibristică joasă, nevalidabile. Autorul nu le produce pentru a se face de râs, ci în speranţa de a obţine o stimă şi un nivel salarial care altminteri i se refuză. Încă o dată: cultura trebuie evaluată după criterii culturale, educaţia – după temeiuri de natură educativă, didactică.
          Dacă această confuzie de planuri va fi în continuare promovată, efectele în plan social, educativ şi cultural vor fi pe măsura premiselor.

Ovidiu Pecican

Educaţia care nu educă

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)