In memoriam Marco Cugno

 

 Marta Petreu

          L-am cunoscut la un tîrg de carte, la Cluj, în 1997. Un domn elegant, impecabil elegant, care m-a uluit şi atunci, şi mai tîrziu, prin cît ştie. În cultura românească era pur şi simplu un erudit. Cînd l-am cunoscut eu, tocmai îi apăruse La poesia romena del Novecento, în care îmi tradusese şi mie cîteva poeme, singura traducere, de altfel, pe care a făcut-o vreodată din textele mele şi singura pe care o am pînă astăzi în italiană. Ne-am împrietenit pe bază de admiraţie, a mea faţă de el, şi de recunoştinţă, tot a mea faţă de el: şi anume, îi eram şi îi sînt recunoscătoare că traduce scriitori români în italiană şi că ţine în viaţă, la un nivel superlativ, catedra de românistică de la Torino. Lui Marco Cugno îi păsa de România şi de cultura românească mai mult decît ne pasă multora dintre noi. El a avut respect pentru această ţară şi pentru această cultură, care erau obiectul muncii lui, şi nu cred că exagerez cînd spun că pentru el România a fost o patrie. Nu România l-a adoptat pe el, ci el a adoptat România drept patrie şi şi-a făcut din cultura română patria pe care a iubit-o şi a slujit-o. Scriu aceste lucruri cu un soi de jenă, pentru că noi sîntem colectiv educaţi (şi constrînşi) să ocolim cuvinte precum ţară, patrie etc. şi învăţaţi că despre patria proprie se vorbeşte numai de rău. Şi stăm aşa, cufundaţi într-un autodispreţ şi o autodenigrare nu lipsite de voluptate, deşi nici de o straşnică doză de durere. Dar eu am văzut cît de mult iubea Marco Cugno România şi ce sensibil era la prestigiul ei în Italia. Şi
l-am văzut o dată, o singură dată, şi pe strălucitul istoriograf Keith Hitchins, şi anume  vorbind despre România ca despre o ţară fără noroc, şi izbucnind la propriu în lacrimi. Şi-atunci am luat aminte de la ei că am putea şi noi să vorbim despre ţara noastră şi cu dragoste sau de bine.
          Cu Marco am avut cîteva proiecte împreună. Sînt bucuroasă că a fost invitat la Neptun, unde Nicolae Manolescu l-a premiat. Şi sînt bucuroasă că Andrei Marga, rectorul de atunci al universităţii, şi Senatul Universităţii „Babeş-Bolyai“ au acceptat propunerea mea şi Marco Cugno a fost făcut doctor honoris causa al nostru, pentru meritele lui extraordinare, mai mari ca ale oricui altcuiva, faţă de cultura română. Ştiam că e bolnav, de ani de zile se lupta cu o boală tot mai perfidă – dar el avea de partea lui sistemul medical italian, mult mai bine organizat decît al nostru. Şi mă bucuram ori de cîte ori mă suna şi îmi spunea că a mai trecut prin cutare sau cutare control şi că e bine.
          În 1 iunie, cînd am ajuns în mare grabă, dusă de doamna şi domnul Florica şi Jean-Louis Courriol, la Festivalul Primului Roman de la Chambéry, la întîlnirea cu publicul, şi am dat în sală de studenţii veniţi împreună cu profesorul lor, Roberto Merlo, de la Torino, m-am gîndit stupefiată că Marco Cugno îmi face, de la distanţă, un cadou. Căci pe Roberto Merlo el îl adusese, de mai mulţi ani, la catedra de română, cu intenţia clară de a avea în el un urmaş. Iar studenţii de la Torino au fost, pe tot parcursul festivalului, publicul meu cel mai fidel. Că asta i se datorează lui Marco sau lui Roberto nu ştiu de fapt – iar acum nici nu mai vreau să ştiu. La Chambéry am vorbit cu Roberto Merlo şi despre Marco, şi mi-a spus că e bine. Toţi îl socoteam, cu bucurie, un învingător. Şi toţi mai aveam împreună cu el proiecte de viitor.
          Marco a murit în dimineaţa zilei de 5 iunie. Mă rog pentru el folosind dinadins o formulă a culturii noastre, cultură pe care el neasemuit de mult a iubit-o: Fie-i ţărîna uşoară

Marta Petreu

In memoriam Marco Cugno

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)