In memoriam Marco Cugno

Ana Blandiana


          Am vrut să scriu în Apostrof despre dispariţia bruscă şi greu de crezut (îl văzusem în urmă cu mai puţin de o săptămână la Târgul de Carte de la Torino) a profesorului Marco Cugno, pentru că în Apostrof am citit în urmă cu vreun an un text semnat de ilustrul profesor („Din umbra cuvintelor în umbra realităţii: povestirile fantastice ale Anei Blandiana“), care m-a impresionat profund nu doar prin fineţea analizei literare şi savanta incursiune în definiţia şi istoria prozei fantastice, ci şi, mai ales, prin gravitatea interesului său pentru realitatea pe care această proză o transfigura. Nu era pentru prima oară când eram obligată să meditez cu emoţie asupra neobişnuitei empatii cu care marii profesori de românistică din universităţile italiene se dedicau literaturii române. Marco Cugno, Lorenzo Renzi, Bruno Mazzoni, Roberto Scagno, Angela Tarantino au legat Facultăţile de Litere din Torino, Padova, Pisa, Florenţa cu mii de fire, împletite din pasiune şi profesionalism, de limba română şi de istoria literaturii noastre, de la Mioriţa şi clasicii secolului 19, până la generaţiiile ’60, ’80 şi ultimele descoperiri de după anul 2000. Marco Cugno era decanul de vârstă şi de prestigiu al unei impresionante pleiade de specialişti, organizaţi chiar într-o Asociaţie a Româniştilor din Italia (primul ei preşedinte a fost importantul lingvist de la Universitatea din Udine, Alexandru Niculescu) şi al căror ataşament şi respect pentru valorile româneşti devenea, în momentele grele, punctul de sprijin pentru propriul nostru respect de noi înşine.
          A tradus din Eminescu, Arghezi, Blaga, Marin Sorescu, Paul Goma, Constantin Noica, Adrian Marino, Norman Manea. Este autorul unor opere de referinţă: Antologia poetica dell’avanguardia romena, La poesia romena del Novecento, Nuovi poeti romeni, Folclore letterario romeno, Letteratura moldava – ritrato di gruppo – poeti di Bessarabia, iar o pagină îndurerată ca aceasta nu are cum să cuprindă zecile de studii dedicate literaturii noastre şi reprezentanţilor ei.
          S-a îndrăgostit de România în tinereţe, când, împreună cu Marisa, soţia lui care vorbeşte şi ea perfect româneşte, şi-a început cariera la Universitatea din Bucureşti, iar de-a lungul deceniilor, nici dragostea, nici interesul lui pentru tot ce era românesc nu au obosit o clipă. E destul să-i citeşti bibliografia pentru ca să fii copleşit de recunoştinţă faţă de enormul volum de muncă, talent, sensibilitate şi ştiinţă pe care acest profesor italian l-a închinat ţării noastre şi culturii ei, făcând tot ce i-a stat în putinţă ca s-o naturalizeze într-o Europă astronomic depărtată de-a lungul deceniilor trecute.
          În ceea ce mă priveşte, trebuie să-i mulţumesc pentru versiunea italiană a Proiectelor de trecut şi pentru cele câteva zeci de pagini publicate prin care începuse traducerea romanului Sertarul cu aplauze. Ultima oară, când l-am văzut la Torino, se bucura ca un copil pentru că găsise o importantă editură pentru care urma să termine traducerea. De altfel, s-ar putea scrie poeme despre felul în care – împreună cu Bruno Mazzoni, Lorenzo Renzi şi foştii lor studenţi, deveniţi la rându-le profesori şi traducători – s-a implicat în construirea succesului de la târgul de carte unde, invitată de onoare, România, prin Institutul Cultural Român, a fost o covârşitoare prezenţă.
          Adevăratul omagiu pe care, români şi italieni, îl putem aduce Profesorului Cugno în posteritate este să nu lăsăm să îi fie întreruptă opera.

Ana Blandiana

In memoriam Marco Cugno

» anul XXIII, 2012, nr. 6 (265)