Sub lupa biografiei

 

Irina Georgescu

          Volumul Apropieri al lui Ion Vianu (Iaşi: Polirom, 2011, 316 pagini) conţine doze mici de înţelepciune. Structura tripartită a volumului de faţă presupune diverse atitudini: pe de o parte, „Eseuri în libertate“ scot la iveală mici cozerii, libertăţi şi capricii ale unui observator atent, călător învederat printr-o lume prea ocupată să-şi observe calităţile sau prea obsedată să-şi îngroape panicile şi excesele, iar în „Psihanalitice“, nevoia de autoanaliză ne înfăţişează un individ laborios, cumpătat, ultralucid, care învaţă să-şi stăpânească idiosincraziile odată ce se confruntă cu altele noi. Pe de altă parte, în „Portrete interioare“, putem descoperi o atitudine similară cu discursul memorialistic din Amor intellectualis, subintitulat „roman al unei educaţii“, publicat tot la Editura Polirom. Memoria culturală funcţionează ca ecran pentru încercările eseistului de a sistematiza nenumărate idei, microanalize răzleţe. Deşi aparent nesistematic, demersul eseistului configurează portrete morale şi intelectuale ale unor inşi pe care cu greu îi putem recupera altfel decât din amintirile celor din preajmă. Curiozitatea eseistului devine pandantul tatonărilor sale.
          Periplul livresc vizează teme majore ale umanităţii – frumuseţea, contrastul dintre tinereţe şi bătrâneţe, moartea, supravieţuirea prin cultură – puse în relaţie cu necesitatea de a înregistra fiecare moment, de a-i da o însemnătate: „a concepe neantul nu semnalează îmbătrânirea, dimpotrivă... plin de vitalitate, strigi, de groază sau de regret. Frica de moarte a tânărului, descoperirea repetată a morţii e o temă recurentă, chiar obsesională a vieţii, la Beckett, la Ionescu, la mii de anonimi, un protest energic, expresia unei existenţe în expansiune“ (p. 7). Dacă literatura ne face mai frumoşi, mai îndrăzneţi sau doar mai curioşi, nu e decât un efect al faptului că suntem fiinţe culturale, că trăim sub ameninţarea propriei evanescenţe. Cum altfel ne-am demonstra utilitatea dacă nu am încerca să învingem timpul şi, astfel, moartea: „utopia tinereţii veşnice, dacă se va realiza, va fi monotonă“ (p. 10), în lipsa unei lumi „în relief, cu nuanţe, umbre şi lumini. O lume patetică, cu ataşamente, dispreţuri, cu înnodări şi rupturi. O lume în care fiecare învaţă de la fiecare. O lume a graniţelor vagi, a tranziţiilor şi instabilităţilor“ (ibidem). Reciprocitatea nu este răsplătită altfel decât prin diversitatea senzaţiilor, a atitudinilor în faţa morţii. Nu e lipsit de importanţă faptul că volumul debutează cu un larg excurs despre bătrâneţe şi despre utopia tinereţii veşnice. Concluziile parţiale ale eseistului converg spre ideea că bătrâneţea „este momentul când trebuie să laşi locul altora; dar pactul cu existenţa, care nu este altul decât acela cu propria ta dorinţă de-a trăi, rămâne valabil. În timp ce pentru omul tânăr, ca şi pentru navigator, orizontul se îndepărtează pe măsură ce înaintăm, pentru cel în vârstă se apropie“ (p. 15). Omul bătrân este martor al unei epoci, înţelepţit de trecerea timpului, care priveşte cu detaşare scena pe care evoluează ceilalţi, aşezat confortabil într-un fotoliu, „ca la teatru“. Bătrâneţea ar trebui să fie generoasă, îndrituită de cumpătare şi de protejarea valorilor descoperite de-a lungul vieţii, nu revanşardă, nu panicată. Exaltarea tinereţii se transformă în împăcarea cu lumea şi cu propriile nevoi.
          O altă parte importantă a volumului este reprezentată de definirea celor trei modele politice fundamentale pentru lumea contemporană, din perspectiva reabilitării lor într-un timp destul de scurt şi a modului de organizare – Spania, Franţa, Germania –, prezentate cu acurateţe de un observator atent. Pornind de la disocierea făcută de Donald Rumsfeld, fostul secretar american al apărării, între „vechea Europă“, a statelor occidentale, şi „noua Europă“, alcătuită din statele intrate recent în Uniune, în principal fostele state comuniste care au aderat după evenimentele din 1989, Ion Vianu propune o altă viziune asupra binomului „vechi-nou“: „mi se pare că lucrurile pot fi văzute şi altfel. Adevărata «veche Europă» nu este Europa Occidentală, ci Europa Răsăriteană. Aşa cum am arătat, după 1945, Spania, Franţa, Germania au încercat să-şi definească noi strategii de dezvoltare socială şi culturală. [...] Între timp, între partea apuseană şi cea răsăriteană a Europei cădea «cortina de fier» evocată de W. Churchill în discursul de la Fulton din 1946. Fără voia ei, Europa cădea sub dominaţia sovietică şi adopta un regim comunist“ (p. 55). Obiectivitatea cu care notează evenimentele şi abilitatea de a pune în oglindă fapte contradictorii fac din aceste notaţii o analiză veridică a preocupărilor actuale.
          Însemnările din „Memorialistica văzută de un memorialist“ au în vedere o posibilă definire a genului memorialistic, confruntat cu caracterul efemer al consemnărilor dintr-un articol de ziar sau chiar cu fragmentarismul dintr-un jurnal intim: „dacă denunţul, jurnalul intim sau corespondenţa transcriu vocea din miezul acţiunii, articolul de ziar prezintă, în mod tipic, vecinătatea cu fapta. Deja el nu mai este în miezul faptei, dar este lipit de faptă sau, pentru a folosi un cuvânt mai savant, se găseşte cu aceasta într-o relaţie de contiguitate“ (p. 62). Aspiraţia mai „lumească“ a memoriilor derivă din perpetuarea unei stări ostile faţă de propria persoană şi conectarea deplină la un timp şi spaţiu foarte precise, mai cu seamă pentru că memoriile „se vor capitole de istorie. Autorul se concepe ca un martor privilegiat“ (p. 64). Ion Vianu pledează pentru o regândire a literaturii, unde „adevărata literatură pură ar trebui să fie memorialistica“ (p. 67). Necesitatea de a descrie faptele aşa cum s-au petrecut e generată de impulsul penelopic de a depăna firul poveştii, de a scrie despre propria voinţă pusă faţă în faţă cu rememorarea: „născut în conflict, în Polemos, faptul trăit se răsfrânge mai întâi în amintire cu violenţa de care a fost generat. Timpul face ca trăirile noastre să sufere un proces de decantare“ (p. 72). Cristalizarea unui anumit tip de gândire şi de situare în lume face din memorialist o conştiinţă lucidă, dar lipsită de atitudini prospective. Poate să descrie, să compare, să clarifice, fiind un actor înzestrat cu acuitate şi curaj de a derula în sens invers filmul propriei existenţe.
          În cea de-a treia parte, prind relief chipuri diverse, laturi decelabile prin prisma amintirilor, a confesiunii, dar şi a analizelor livreşti. Primul eseu, intitulat chiar „Apropieri“, dă măsura unei forţe interioare domesticite prin cultură, îmblânzitoare, la rândul său, de demoni oţioşi: „câtă iluzie este, şi câtă terapie, în viziunea onirică a incredibilului fapt de-a fi român? O putem concepe ca pe o formă de aşteptare a morţii, o consolare filosofică fără finalizare în viaţa concretă“ (p. 172). Uneori, identitatea se camuflează în peisaje interioare, împrumutând măşti efemere. Eseistul găseşte la tot pasul resurse pentru a-şi dovedi că umanitatea poate fi recuperată din lecturile pe care le facem, din lumea pe care o cunoaştem şi din atitudinea în faţa morţii. De aceea, numele invocate de Ion Vianu în paginile Apropierilor scot în evidenţă o lume ce forfoteşte, al cărei glas hialin se aude secundă de secundă de la un capăt la celălalt al lumii; recuperăm epoci diverse privite în oglindă, mentalităţi ţesute cu migală de scriitori, regizori sau chiar de personaje, fără cronologie, fără alt criteriu în afara selecţiei personale a eseistului: Sanda Stolojan, Samuel Beckett, Constantin Noica, Cella Delavrancea, E. M. Cioran, Marcel Proust, J. M. Coetzee, Mihai Măniuţiu, Dominique Fernandez, Dostoievski, Memoriile unui antisemit de Gregor von Rezzori, Grigore Gafencu, Orhan Pamuk, Cehov, Mateiu Caragiale, Mineko Iwasaki, cea mai cunoscută gheişă, Martin Heidegger, Hannah Arendt, Lena Constante, Antichristul lui Lars von Trier, Vladimir Nabokov, arhiepiscopul catolic al Bucureştilor, între 1905 şi 1925, Raymund Netzhammer, Friedrich Nietzsche şi Rainer Maria Rilke, Henry Miller, Cornelia Pillat, Elias Canetti, Şerban Foarţă, Soljeniţân. Ion Vianu scrie cu seninătate despre oameni pe care i-a cunoscut sau pe care îi recuperează din cărţi. Cu fiecare „portret“ se conturează o suită de imagini care întregesc realitatea unei epoci sau o modalitate de a percepe lumea la un anumit moment. În nicio clipă însă nu încearcă să-şi schiţeze portretul. Îşi înfrânează avântul narativ în detrimentul unei discipline aproape spartane, pentru că majoritatea portretelor nu sunt mai mari de două-trei pagini.
          Într-un eseu, discutând despre cartea Sandei Stolojan, Maison pour un mirage (2003), Ion Vianu consideră că „visul e întotdeauna «egoist», visătorul face parte din ţesătura lui. Personajul e, la început, neidentificat, numai în desfăşurarea naraţiei visătorul descoperă adevărata lui identitate: el însuşi“ (p. 174). Întrezărim potenţiale câmpuri de luptă prezentate în raport cu timpul interior al eseistului, care priveşte melancolic şi împăciuitor în urmă: „memoria doare. Este una din cele mai puternice evidenţe, de îndată ce ieşim din vârsta copilăriei. Ne dor amintirile triste, pierderile, doliurile, eşecurile, rănile, bolile. [...] Memoria este marca timpului care curge şi, în egală măsură, a celui ce se împotmoleşte“ (p. 205). În egală măsură, stăruie în minte reminiscenţa întâmplărilor plăcute, îndrăgostirile şi dragostea, succesele, în contrast permanent cu caracterul precar al momentelor de fericire, a căror amintire „semnalează trecerea şi ireversibilitatea timpului“ (ibidem).
          Prin aceste eseuri, microanalize şi studii in nuce, Ion Vianu ilustrează diverse manifestări ale eseului – filosofic, politic, istoric, literar –, completând cu mare abilitate spaţiile lipsă din harta propriei subiectivităţi. Din lectura acestor pagini, aflăm angoasele eseistului, temele predilecte, scriitorii preferaţi, lecturile recente, impetuozitatea şi temperanţa unui spirit care îşi sondează, la fiecare pas, propriile repere.

Irina Georgescu

Sub lupa biografiei

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)