Corespondenţă Perpessicius – Pervain



          Corespondenţa dintre acad. Perpessicius (1891-1971), poet, critic şi istoric literar erudit, virtuoz al stilului „artist“, şi prof. univ. dr. Iosif Pervain (1915-1982), istoric literar pozitivist, specializat în epoca Luminilor, asistent al lui D. Popovici, a fost generată de necesitatea elucidării unui „litigiu“ de istorie literară: existenţa unor numere necunoscute din revista lui Camil Petrescu, Săptămâna muncii intelectuale şi artistice (1924), „care a însemnat unul din cele mai frumoase momente din biografia lui Camil Petrescu“, cum aprecia Perpessicius în suşi. Cum am fost implicat în aceste avataruri publicistice (am avut bucuria de a înregistra diagrama revistelor conduse de Camil Petrescu în lucrarea de licenţă coordonată de prof. univ. dr. Mircea Zaciu), voi relua aici doar esenţialul. Când evoca iluzia unui colocviu cu prietenul său Camil, mereu amânat în viaţă, acad. Perpessicius oferea un tur de orizont din care nu lipsea „tăpşanul acela frâmântat al Săptămânii muncii intelectuale şi artistice, efemera publicaţie care a durat mai puţin decât o crizantemă de iarnă, exact: doar prima lună a anului 1924...“ (Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, 1957-1960, vol. I, Bucureşti, 1961). Aserţiunea se întemeia pe consultarea fondurilor din Biblioteca Academiei. Mai mult, revenea asupra faptului într-o Reamintire (Gazeta literară, nr. 17, 1962; vezi şi idem, Lecturi intermitente, Cluj: Ed. Dacia, 1971). Fost colaborator al revistei lui Camil, Perpessicius indică cu rară comprehensiune „toată risipa de energie, toată nevoia intensă de comuniune, toată îndârjirea, toată credinţa şi tot devotamentul pe care Camil Petrescu le-a pus în slujba unui ideal dintre cele mai nobile şi de-a dreptul utopice pentru timpul acela“. Risipirea publicistică a lui Camil se înscria în istoricul dezrobirii muncii intelectuale din România, pionieratul scriitorului, adept al doctrinei noocratice, fiind incontestabil. În revista Tribuna (Valentin Chifor, Săptămâna muncii intelectuale şi artistice, în Tribuna, nr. 33, 18 august 1966; idem, Alte (inevitabile) completări, în Tribuna, nr. 29, 17 iul. 1969; vezi şi idem, Caleidoscop critic, Oradea: Ed. Cogito, 1996, p. 157-164), noi am semnalat existenţa a şapte numere necunoscute din revista Săptămâna... Demersul investigativ pornea de la „două aserţiuni contrarii“ (Perpessicius), doar aparent. Alte reviste ale vremii (Cetatea literară, cealaltă revistă girată de scriitor, Mişcarea literară a lui Rebreanu, Ţara noastră a lui O. Goga) semnalau de fapt existenţa a 11 numere ale revistei scoase de Camil în Bucureşti, după revenirea sa din Banat. Prof. Pervain, unul dintre magiştrii Literelor clujene ai studenţiei noastre (alături de Liviu Rusu, Mircea Zaciu, D. D. Draşoveanu), spirit oral, convivial, de rară truculenţă verbală, rector al instituţiei de învăţământ superior de la Oradea în anii ’60, mi-a înlesnit deschiderea unei corespondenţe cu reputatul eminescolog şi critic Perpessicius. Cei doi se întâlneau desigur la Biblioteca Academiei, la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, au conlucrat, angrenaţi, alături de G. Călinescu, Al. Rosetti, T. Vianu, Al. Dima, Al. Piru etc., în coordonarea tratatului de Istoria literaturii române (ediţia a ii-a apare în 1970), tipărit sub egida Academiei (I. Pervain ca specialist în secolul al xviii-lea). Preocupat să afle cauzele posibilei erori de informare, acad. Perpessicius răspunde colegului său cu această epistolă, deşi, sceptic precum Toma necredinciosul, pune la îndoială veracitatea faptelor: „( în treacăt: se pare că şi Constant Ionescu a cunoscut, ca şi noi, numai cele patru numere ale Săptămânii..., din biblioteca Academiei în timp ce profesorul clujan I. Pervain ne vestea existenţa unei colecţii mult mai numeroase)“ (Perpessicius, Lecturi intermitente, 1971, p. 288).
          Scrisoarea lui Perpessicius are netăgăduită căldură, închide aburul prieteniei dintre cei doi, venind din pana celui care a practicat o viaţă un voluptuos cărturărism, „cavaler al ideii pure“, generos, luptând în „marea cruciadă a bunului-gust şi a poeziei“, posesor al „secretului de a mânui biciul criticii cu dezmierdare“ (calificări ale lui F. Aderca, cel care i-a oferit în 1923, în revista sa Spre ziuă, „tinda unei registraturi“ critice). Condus de un geniu de comprehensiune larg, detectabil în activitatea sa foiletonistică, Perpessicius semnala prof. Pervain, în registru colegial, odată cu diagrama stării sale de sănătate (aştepta miracole ale opticienilor), imposibilitatea de a efectua personal o anchetă, dar scrisoarea certifică exemplar şi trezirea spiritului său preocupat de aflarea adevărului istorico-literar („adevărul se cuvine instaurat, spre folosul tuturor“). Luând urma cercetărilor (la Biblioteca Universitară din Cluj, la Biblioteca Academiei din Bucureşti), ele n-au întârziat să dea roade, deşi alături de Perpessicius şi alţii, istorici literari, exegeţi, memorialişti, bibliografi – Marin Bucur, Camil Baltazar, Constant Ionescu, Aurel Petrescu, Ion Hangiu – pariau doar pe existenţa a patru numere ale revistei lui Camil. Cauza erorii provenea din consultarea exclusiv a fondului incomplet al periodicelor, inclusiv într-o mare bibliotecă precum aceea a Academiei. Confirmarea existenţei numerelor necunoscute ale revistei lui Camil ne-a venit prin exegeza lui Ion Sârbu (Camil Petrescu, Iaşi: Ed. Junimea, 1973, p. 29), fie şi într-o notă de subsol a istoriei literare. Revista lui Camil n-a durat „mai puţin decît o crizantemă de iarnă“ (Perpessicius), adică patru numere (ianuarie 1924), ci a apărut în 11 numere săptămânale, între ianuarie şi martie acelaşi an. Faptul nu a coincis cu o „bombă“ publicistică, cum spera prof. Mircea Zaciu, dar am avut satisfacţia de a-l scoate pe acad. Perpessicius de sub tutelajul biblicului Toma, deşi n-am avut certitudinea, confirmarea că reputatul critic şi istoric literar a luat act de existenţa celor şapte numere necunoscute din revista confratelui, prietenului său Camil Petrescu (Biblioteca Academiei şi-a completat colecţia în cursul anului 1965; eu însumi posed setul celor şapte numere necunoscute, obţinute la un anticariat din Timişoara).
          Am păstrat, fără nicio intervenţie, ortografia epistolierului. Scrisoarea lui Perpessicius adresată colegului clujean e perfect lizibilă (conţine un singur cuvânt indescifrabil), ductul celui care scria doar cu mâna stângă (urmare a pierderii unui braţ pe front) oferă o caligrafie elegantă, solemnă, aproape ornamentală, gotică.  

                                                                                                                                                 Valentin Chifor

 


Bucureşti, 23 Decembrie 1964

Scumpe domnule Pervain,

          Sînt vreo două zile de cînd am primit într-un plic al Academiei (pe unde n-am mai fost trei luni, nici la bibliotecă, nici la şedinţe, din pricina sănătaţii, şi, îndeosebi, a ochilor) scrisoarea d.tale, căreia mă grăbesc a-i răspunde. Dar mai întîi permite-mi să exprim plăcerea de a mai fi stat, după atîţia ani, un pic de vorbă, împreună. Cestiunea pe care o ridică tînărul d.tale discipol merită să fie elucidată, în lumina celor două aserţiuni contrarii, una a lui Camil (Cetatea literară), şi alta din Mişcarea literară. Colecţia de la Academie e numai de 4 numere şi dela ea am pornit şi eu.1
          Întrebarea dintîi e dacă nu cumva în numărul 4 al Săptămînii nu se află vreu indiciu despre inerentul ei amurg. Apoi dacă „Blocul opoziţiei“ nu figurează cumva în cele 4 numere. Ce spui d.ta despre greşelile de tipar ale Săptămînii e mai mult decît adevărat. Îmi amintesc de un reportaj al meu, despre periodicele franceze, unde toate titlurile erau pocite. (Cezar Petrescu2 făcuse un haz enorm la timpul acela). Apoi: se cuvin consultate şi celelalte periodice de epocă. Şi mai cu seamă, catalogul periodicelor de la Academie.
          Precît ştiu, George Baiculescu3, deşi pensionat de an-vară, mai lucrează la o continuare a Bibliografiei periodicelor, începută de I. Bianu şi Al. Sadi Ionescu. El poate să dea o referinţă valabilă. Din nefericire pînă la noi miracole ale opticienilor şi oftalmologilor sunt în imposibilitate să fac o anchetă personală. Dar tînărul d.tale discipol le poate lua urma. Personal aş fi încîntat să aflu că m-am înşelat. Atunci voiu încerca să cercetez cauzele acestei erori. În orice caz, scrisoarea d.tale e mai mult ca binevenită şi adevărul se cuvine instaurat, spre folosul tuturor. Nu mi-ar displăcea să pot să citesc încă 7 numere din „Săptămîna“, deşi, pînă nu le voi pipăi, ca un alt Toma, refuz să cred.
          Precum vezi n-am adus nici o clarificare litigiului, chiar dimpotrivă – ceea ce nu mă opreşte însă să-ţi mulţumesc din nou, şi d.tale şi discipolului d.tale, pentru investigaţiile întreprinse, ca şi pentru bucuria de a ne fi întîlnit, ca pe vremuri, în sala... [cuvînt indescifrabil, n.n.,V. C].
          Cu urări de sănătate şi cu cele mai prieteneşti salutări,
                          al d.tale
                                 Perpessicius

1.  Indic aici sumar punctul de plecare al investigaţiei noastre: într-un editorial al lui Camil Petrescu publicat în revista sa Cetatea literară (nr. 7-8, 1926) este pomenit un articol, Blocul opoziţiei, al aceluiaşi, care a apărut în  nr. 7 al revistei Săptămâna muncii…, din martie 1924. Revista lui L. Rebreanu, Mişcarea literară (nr. 8, 1925), consemna existenţa a 11 numere ale revistei Săptămâna muncii… La  rândul ei, revista Ţara  noastră a lui O. Goga (nr. 11 şi 12, martie 1924) recenza numerele 10 şi 11 ale revistei lui Camil.
2.  Cezar Petrescu (1892-1961), prozator  prolific, citadin, preocupat de radiografia societăţii româneşti din secolul al XX-lea, oferind o tipologie diversă, dar reductibilă  la figura „dezrădăcinatului“, „inadaptabilului“, „învinsului“.
3.  George Baiculescu (1900-1972), bibliograf, istoric literar, editor care a  continuat, în buna tradiţie a lui Ion Bianu, marile repertorii bibliografice: Publicaţiile periodice româneşti (Ziare, gazete, reviste), tomul II Catalog alfabetic: 1907-1918. Supliment: 1790-1906 (în colaborare), Bucureşti: 1969.

Valentin Chifor

Corespondenţă Perpessicius – Pervain

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)