Dumnezeu joacă zaruri

 

Mirel Anghel

          Fizician strălucit, autor de bestselleruri în domeniu, care a reuşit, în ciuda handicapului său major, să se impună, luptând cu necruţătoarea boală. Este o introducere comună atunci când trebuie să scrii despre opera lui Stephen Hawking. Simţim mai întâi nevoia de a-l descrie pe omul din spatele autorului şi de a-i arăta defectele. Eu sunt mai degrabă intrigat de contrastul dintre neputinţa sa fizică si notorietatea ştiinţifică pe care a câştigat-o. Nu îmi pot smulge din minte imaginea acestui om cu vocea robotizată, condamnat de boala lui într-un scaun cu rotile, dar totuşi fericit, „mai fericit ca niciodată“, aşa cum singur declara. L-am văzut pentru prima dată în serialul Star Trek, în anii ’90, şi, trebuie să recunosc, nu am crezut că există cu adevărat.
          Căutând o scriere autobiografică, nu am găsit-o, însă am dat peste Visul lui Einstein şi alte eseuri (Humanitas, 2010), scriere parţial autobiografică, în care sunt adunate amintiri ale propriei vieţi, istoria familiei şi a devenirii lui, precum şi crâmpeie din reflecţiile ştiinţifice ale autorului. Varianta în limba engleză, apărută în 1993, are un titlu diferit (Black Holes and Baby Universes and Other Essays). Eseurile din această carte au fost scrise ocazional, între anii 1976 şi 1992, multe dintre ele având aerul unor speech-uri motivaţionale.
          Autorul nu şi-a aşternut niciodată viaţa pe hârtie, însă recunoaşte că este tentat să o facă într-o bună zi, după ce va afla răspunsuri la întrebările care-l frământă. Primele trei capitole ale cărţii (Copilăria, Oxford şi Cambridge, Bolnav de scleroză laterală amiotrofică) satisfac indiscreţia biografică a cititorului, dornic de amănunte din viaţa autorului. Istoria propriei familii este un amestec de inteligenţă şi excentricitate în contextul conservatorismului britanic în care a trăit cu părintii şi fraţii săi. A moştenit interesul pentru cercetare şi ştiinţă de la tatăl lui, el însuşi cercetător în medicină, fiind preocupat de domeniul maladiilor tropicale şi de găsirea unor leacuri. Poreclit Einstein în şcoală, manifestându-şi încă din studenţie preferinţa pentru originea universului şi macrocosmos şi neputându-şi reţine întrebarea perpetuă dacă Dumnezeu a pus întregul „mecanism“ în mişcare, Hawking pare a-şi fi tras energia şi chiar a-şi fi lungit viaţa tocmai din dorinţa de a duce la bun sfârşit proiectele care-i erau ameninţate înainte de a le începe. A infirmat, din fericire, toate estimările medicilor, făcute pe când era în timpul primului an de studenţie la Oxford, atunci când a constatat că avea o stângăcie ciudată în mişcări. Acela avea să fie începutul sclerozei laterale amiotrofice (maladia neuronilor motori sau boala Lou Gehrig), afecţiune care l-a pus, în cele din urmă, în imposibilitatea de a-şi mişca muşchii şi l-a condamnat la o viaţă în căruciorul cu rotile. Paradoxal, deşi este mult spus, handicapul fizic l-a înnobilat cumva, creându-i o aură de autoritate în domeniu şi declanşând în el o mai mare dorinţă de a lucra. La cei 21 de ani pe care îi împlinise atunci, nici teza de doctorat nu părea uşor de realizat, cu atât mai puţin ceea ce avea să scrie şi să descopere.
          Între 1970 şi 1974, a lucrat cu precădere în domeniul găurilor negre, lansând, în 1974, teoria denumită radiaţia Hawking, confirmată ulterior de numeroase experimente ştiinţifice. Conform teoriei sale, orice ar cădea într-o gaură neagră s-ar recicla sub formă de radiaţie, inclusiv un astronaut, care, mai întâi, ar fi transformat în spaghete. Ceea ce nu afirmă el cu siguranţă este dacă aceste structuri bizare şi încă prea exotice pentru ştiinţă, găurile negre, ar oferi o poartă spre călătoria în timp. Aşa cum nu tăgăduieşte nici existenţa lui Dumnezeu şi intervenţia lui în explozia creatoare a începutului. Tema găurilor negre revine constant în atenţie pe parcursul întregii cărţi, aceasta fiind preocuparea care l-a obsedat pe teoretician de-a lungul întregii cariere. Şi care au puterea de a-i face plecarea de pe această planetă şi mai plăcută, căci speră să nu părăsească lumea fără să afle ce se întâmplă cu găurile negre atunci când se evaporă (p. 170).  
          Capitolele sunt discursuri ţinute de Stephen Hawking cu diverse ocazii, ceea ce ştirbeşte din coeziunea tematică a scrierii, îi diluează conţinutul ştiinţific şi aduce o inevitabilă repetabilitate a ideilor. Este şi cazul unei erori pe care autorul o face. În capitolul Visul lui Einstein (care redă discursul ţinut la Tokio, în 1991), el scrie că Galileo a formulat legile mişcării planetelor. După cum remarcă traducătorul ediţiei, Gheorghe Stratan (p. 77), cel care a formulat respectivele legi a fost de fapt Johannes Kepler. În Scurtă istorie a timpului, Hawking oferă această informaţie în mod corect, dar nu o păstrează şi în Visul lui Einstein.
          El nu mai este o persoană, ci a devenit mai mult un personaj desprins parcă din teoriile ştiinţifico-fantastice care-i aparţin. Una priveşte chiar soarta omenirii într-un viitor îndepărtat, atunci când resursele planetei noastre nu ar mai face posibilă supravieţuirea. Dacă nu colonizăm spaţiul şi nu ajungem pe una dintre numeroasele planete locuibile, susţine Stephen Hawking, nu avem nicio şansă să perpetuăm rasa umană. Din păcate, nu vom ajunge prea curând pe o astfel de exoplanetă, limitaţi de propria noastră neputinţă. Reproşul pe care el îl face lumii moderne, printre rânduri, este că nu poate ţine pasul, prin experimente, cu avansul teoretic înregistrat până acum. „Dumnezeu joacă zaruri“, crede Hawking, contrazicându-l pe Einstein, care credea ca universul nu este lăsat la întâmplare, ci guvernat de anumite legi.
          Cu adevărat savuros este interviul acordat de astrofizician în 1992 postului de radio BBC pentru emisiunea Discuri pe o insulă pustie. Aici mărturiseşte cum, într-o noapte londoneză fără iluminat public, a văzut cerul nopţii în toată splendoarea lui, cu Calea-Lactee trecând de-a curmezişul. Aflăm că pe la sfârşitul anilor ’50 îi plăcea berea, iubea canotajul şi era dezordonat, fără a se osteni prea mult să înveţe. În medie, mărturiseşte el în interviu, şi-a rupt doar o oră din viaţă zilnic pentru a studia. A compensat prin înzestrare, la Oxford reuşind să rezolve în câteva ore probleme pe care alţi colegi le rezolvau în câteva săptămâni. Cât priveşte insula pustie pe care s-ar trezi izolat într-o bună zi, Hawking ar vrea să ia cu el Requiem-ul lui Mozart şi Middlemarch de George Eliot.
          Ştiinţa şi arta se combină pentru el într-o suită de neegalat. Mărturiseşte că a trăit momente de graţie când, aflat la Aspen (Colorado), asculta repetiţiile muzicienilor care îi delectau în fiecare seară pe fizicienii aflaţi la conferinţă: „În timp ce calculezi ce se întâmplă atunci când o gaură neagră se evaporă, poţi auzi repetiţiile. Este ideal; se combină cele două plăceri, fizica şi muzica. Dacă le-aş putea avea pe amândouă pe insula pustie, n-aş mai dori să fiu salvat“ (p. 156).
          Stephen Hawking este omul de ştiinţă căruia îi place să se zvârcolească în supa cosmică a propriilor nedumeriri şi teorii. Cea mai mare delectare care îi rămâne este capacitatea de a se mira. El este încă o dovadă că mintea unui om nu poate fi înfrântă, chiar dacă fizicul cedează sub apăsarea unei maladii teribile. Avem în faţă scrieri în care evoluţionismul se împleteşte fericit cu fizica teoretică şi umorul britanic al autorului. Numai astfel am putut afla că prezenţa Madonnei pe coperta revistei Cosmopolitan se datorează în primul rând conjuncţiei unor factori cosmici bine definiţi, printre care expansiunea universului în stadiile iniţiale, dar şi principiului incertitudinii şi posibilităţii unor istorii multiple ale lumii noastre. În concluzie, Dumnezeu nu numai că joacă zaruri, dar le aruncă în locuri unde nu pot fi văzute.

Mirel Anghel

Dumnezeu joacă zaruri (Stephen Hawking, Visul lui Einstein şi alte eseuri. Humanitas, 2010)

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)