Piscuri dialogale

 

Ovidiu Pecican

          Genul interviului, cu strămoşi iluştri – în dialogurile platoniciene, ale lui Lucian din Samosata etc. –, se bucură de mare preţuire datorită directeţii şi alegreţei sale. El a dobândit un plus de relief odată cu trecerea de la Galaxia Gutenberg la Galaxia Marconi şi de la aceasta din urmă la Noile Media. Dacă strălucirea lui mai veche au asigurat-o reporterii de excelenţă, fascinaţia deceniilor din urmă o aduce multiplicarea mediilor de comunicare şi accesibilitatea lor. Cu toată voga crescândă a interviurilor, de prea puţine ori ceea ce rezultă odată cu publicarea unei discuţii este literatură. De aceea, nu este de mirare că o editură publică asemenea culegeri de interviuri sub genericul unei colecţii specializate, „Paraliteraria“, asigurându-se, prudentă, că, şi dacă cel intervievat este un autor sau un comentator de literatură (când nu ambele deodată), textul pus la dispoziţia publicului nu va fi socotit mai mult – şi altceva – decât este.
          Chiar în această colecţie ce alătură texte paraliterare şi-a adunat şi Ion Pop, poet, istoric şi critic literar (mai ales al poeziei şi al avangardei din prima parte a sec. al XX-lea), un număr consistent de dialoguri de presă al căror protagonist a fost, de-a lungul anilor. Interviuri: Între biografie şi bibliografie (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2011, 456 p.) este o înmănunchere de anvergură, cuprinzând peste cincizeci de specimene care debutează în 1970 şi se încheie în 2010, nu pentru că de atunci încoace literatul şi universitarul şi-ar fi epuizat disponibilitatea pentru conversaţie, ci, probabil, pentru a da un sens cronologic „rotund“ tentativei. În conformitate cu această ipoteză, volumul s-ar fi putut numi şi Patru decenii de interviuri/dialoguri, dincolo de orice posibilă prezumţie de exhaustivitate pe care o asemenea titulatură ar putea-o isca, el rămânând o antologie, semnificativă, dar nu şi cu ambiţii totalizante.
          Un talent genuin, ca şi îndelungatul exerciţiu la catedră au făcut din profesorul Ion Pop un causeur de clasă şi de forţă, ca şi un conferenţiar cu un stil inconfundabil de abordare a subiectelor care i se oferă. Culegerea de faţă evidenţiază însă trăsături ale personalităţii lui care, în prestaţiile la scenă deschisă, orale, nu sunt întotdeauna suficient de vizibile. Marea descoperire pe care socotesc că am făcut-o parcurgându-i prezentul volum este aceea că, în pofida expunerilor cu aspect, uneori, didactic, remarcabile prin strădania de a lumina direcţia către care îl conduce întrebarea, stilul este unul marcat de prezenţa metaforei şi de calităţi literare neîndoielnice.
          Dar portretul desfăşurat în timp care rezultă din însumarea paginilor aduce nişte evidenţe importante pentru mai buna înţelegere a factorului energetic şi catalizator care a fost – şi mai este – Ion Pop în viaţa literară şi culturală a provinciei transilvane. Întâi de toate frapează disponibilitatea plurală a Domniei Sale în a supune analizei un obiect oarecare, cunoscut, desigur, de Domnia Sa, dar adus sub jetul momentan de lumină al unei întrebări de către reporterul cu care se discută. Ion Pop arată cum lucrurile pot să se înfăţişeze privirii iscoditoare sub mai multe laturi, din mai multe unghiuri exploratorii, îndreptăţind nu numai abordări plurale, ci şi importante relativizări care menţin opera sau personalitatea artistică, ideea sau curentul cultural aflate în atenţie, după caz, iarăşi şi iarăşi, în perimetrul curiozităţii şi al cercetării. Acest lucru a fost şi rămâne de o importanţă capitală într-un mediu saturat, nu o dată, de o singură influenţă, de o unică metodologie, de verdicte ce s-ar dori definitive. Jocul inteligenţei şi al culturii pe orizontala unei disponibilităţi hermeneutice intens alimentate de lecturi şi de reflecţii în siajul acestora reprezintă, cred, una dintre regulile nescrise – dar intens exemplificate – a Echinox-ului, practicate de autorul avut aici în vedere, precum şi de ceilalţi doi corifei „clasici“ ai revistei: Marian Papahagi şi Ion Vartic. Intersecţia programatică şi ideatică la care cei trei se întâlneau presupunea avansul dinspre direcţii şi opţiuni ferme de natură personală (Pop: poezie şi critică de extracţie francofilă; Papahagi: critică şi traducere alimentată de italienistică; Vartic: critică şi eseu de filosofia culturii îmbogăţit de o cunoaştere teatrală de excepţie). Odată înţeles acest lucru, ancadramentul propus evoluţiei echinoxiştilor beneficiază de o mai adecvată descifrare.
         O altă trăsătură – observată şi cu alte prilejuri, de alţi comentatori –, nu mai puţin importantă în înţelegerea echinoxismului, prin aportul celor trei corifei deja menţionaţi, este efortul de senin echilibru şi de sinteză. Atribuibil, după unii, moştenirii Cercului Literar de la Sibiu-Cluj (şi, prin acesta, modului de situare poetico-filosofică în lume a lui Lucian Blaga), acest tip de raportare, calmă, informată până la erudiţie, şi metabolizant de cultură în termeni luminoşi, constructivi, a găsit în Ion Pop un exponent de real impact şi de decisă distincţie şi supleţe intelectuală. Ilustrativ pentru el este modul metodic, raţionalizant, analitic-critic şi valorizator în care a tratat, la nivel de sinteze, ediţii critice şi instrumente de lucru lexicografice, avangardele istorice dezvoltate în ambianţa culturală românească, poezia contemporană postbelică sau lirica echinoxiştilor. Îmblânzirea şi metamorfoza în sensul maleabilităţii a abordării savant-universitare de tradiţie transilvană, până la a face din ea un instrumentar capabil să dezghioace extrem de libera, versatila, exploziva disponibilitate avangardistă, a devenit şi, probabil, va rămâne un model procedural şi o reuşită de excepţie în tradiţia exegeticii literare româneşti.
          O altă opţiune importantă pe care, mai mult decât alte specii cultivate de Ion Pop, o reflectă răspunsurile sale din interviuri şi anchete jurnalistice este capacitatea de a aborda, într-un spirit de înaltă intelectualitate, dar şi puternic amprentat artistic – prin harul expresivităţii şi al plasticităţii –, cele mai abstracte şi aride noţiuni, dar şi cele mai perisabile actualităţi efemere. Fie că vorbeşte despre structuralism şi telquelism, fie că vine vorba despre poezia patriotică obsesiv speculată ideologic de atotputernicul regim comunist, Ion Pop vorbeşte fără să coboare cota, fără să facă jenante compromisuri, ba chiar apucând să spună destule lucruri pe care, să le fi formulat altfel, nu le-ar fi văzut, probabil, trecute nici măcar de prima cenzură, cea redacţională. Pentru cititorul atent, vorbirea lui Ion Pop despre literaţii clujeni ai tristului an 1986 ca despre „scriitorii din această vale“ care trăiesc în „atmosfera […] pe care ne-o facem, ni se face, o putem face“ (p. 73), îndemnul la neresemnare, chiar în condiţiile constatării opresiunii, nu poate scăpa neobservat.
          Despre toate acestea vine vorba, razant sau mai apăsat, într-un fel sau în altul, în volumul de Interviuri: Între biografie şi bibliografie, spunând, dar într-un context în care acest „spunând“ devine şi… făcând. Modul de a pune în ecuaţie argumentativă un subiect, indiferent care, maniera de articulare a discursului, eleganţa de menuet a anumitor dezvoltări şi, nu o dată, repetiţiile (care marchează nu lipsă de inventivitate, ci puncte nodale în articularea unei gândiri care nu îşi etalează, prin strategiile unei simplităţi brutale, subversiunea şi anvergura, ci preferă să şi le pună în scenă cu metodă, pe îndelete, profitând de orice prilej). Urmărind cu disponibilitatea cuvenită cele ce se petrec în spunerile universitarului poet şi a criticului – de ce nu? – de direcţie de la Cluj se va înţelege mult mai bine şi saltul pe care generaţia afirmată la sfârşitul anilor ’60 şi la începuturile următorului deceniu lăsa în urmă, decis, dar şi cu graţie, nu numai oroarea anilor jdanovismului cultural, ci şi periferizarea culturală dezlănţuită de politizarea opresivă a spaţiului public şi, desigur, literar. Alături de toţi protagoniştii momentului, pe care, nu o dată, îi enumeră, Ion Pop a dereticat, trebăluit şi, de fapt, edificat estuare, ecluze, arhitecturi şi ambianţe prin intermediul cărora cuvântul, ca expresie a frumuseţii libertăţii spiritului, să triumfe asupra dogmatismelor de orice fel.

Ovidiu Pecican

Piscuri dialogale (Ion Pop, Interviuri: Între biografie şi bibliografie. Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)