O istorie personalizată a sociologiei postbelice

 

Cristian Vasile

          În peisajul editorial autohton s-au înmulţit în ultimii ani autobiografiile intelectuale cu o valoare documentară semnificativă, care devin indispensabile pentru cercetătorul dornic de reconstituiri istoriografice şi având la dispoziţie documente de arhivă greu de descifrat. Dacă la acest capitol editorial istoricii sunt reprezentaţi de Florin Constantiniu şi Apostol Stan, mediul filosofilor se remarcă prin Mircea Flonta (Apropieri: Convorbiri cu Romulus Brâncoveanu, Paralela 45, 2005) şi Gheorghe Vlăduţescu (Filozofie şi politică, 1957-1962, Paideia, 2003). Un coleg de generaţie al celui din urmă, Cătălin Zamfir, şi-a ales cu timpul altă disciplină, iar la final de carieră a decis să recurgă la un captivant exerciţiu de retrăire a propriei vieţi. Rezultatul se vădeşte în volumul O istorie subiectivă în sociologia românească din 1944 până în prezent (Iaşi: Polirom, 2009) – tentativă de reabilitare a sociologilor profesionişti.
          Cătălin Zamfir a resimţit cu insatisfacţie modul în care este tratată sociologia în perioada comunistă (care ar fi fost prezentată într-o manieră simplificată, distorsionată, dominată de încrâncenări şi import de scheme ideologice – p. 9). Memorialistul consideră că sociologii supravieţuitori din generaţia lui Dimitrie Gusti aveau o libertate interioară pe care o practicau, deşi nu o puteau exprima; în acelaşi timp, „nici majoritatea tinerilor [sociologi] nu erau «îndoctrinaţi» de ideologia oficială“ (p. 9). Conţinutul cărţii întregeşte această perspectivă, sugerând că nechemaţii din renăscuta sociologie (cca 1965-1966) se pot număra pe degete, între ei fiind şi Miron Constantinescu. Se ignoră totuşi nenumărate compromisuri, precum şi bogata literatură a ateismului ştiinţific, în serviciul căreia s-au pus inclusiv filosofi şi sociologi (între ei chiar unii colegi de generaţie ai autorului).
          În schimb, Cătălin Zamfir se remarcă printr-o salutară lipsă de ipocrizie atunci când evocă anii adolescenţei care au marcat despărţirea de Dumnezeu (într-un context dominat de false adeziuni religioase): „Îi atribuiam [lui Dumnezeu] responsabilitatea pentru neregulile din jurul meu. Dacă există, El trebuie să fie responsabil. Şi, mai mult emoţional, am decis că Dumnezeu nu există. Poate că «ateismul» meu era şi un mod de explicare a lumii, lume care nu este aşa cum ar trebui să fie“ (p. 16). Iar, în prelungirea acestei atitudini, tânărul aflat în căutare de certitudini descoperă o nouă religie (una politică): „La 15 ani am adoptat ca acceptabilă viziunea comunistă despre istorie. Ce însemna pentru mine comunismul este mai greu de spus. Ceva foarte vag. Punct: îmi plăcea moral ideea de comunism“ (p. 22). A contribuit poate la această opţiune şi lectura – sugerată de tatăl său, fostul ministru al cultelor Stanciu Stoian – a broşurii Materialismul dialectic şi materialismul istoric, semnată de I.V. Stalin. Din doctrina comunistă – crede Cătălin Zamfir – i-au rămas pentru toată viaţa două principii (etice): activismul social şi morala muncii (p. 23). Este greu de spus câtă acoperire reală aveau cele două principii în ideologia comunistă.
          Tânărul urmează Facultatea de Filosofie şi se apropie mai întâi de etică (datorită profesorului Nicolae Bellu), pe care o va părăsi la puţin timp în favoarea cercetărilor sociologice. Dincolo de liberalizarea indiscutabilă de la mijlocul anilor 1960, oricând pot apărea evenimente violente generate de autorităţile ideologice: dacă profesorul său Niculae Bellu poate îmbrăţişa paradigma hegeliano-marxistă, un student precum Mihai Turcu sfârşeşte prin a fi demascat şi exmatriculat inclusiv pentru (presupuse) afirmaţii de genul „Hegel a fost foarte inteligent“. Cătălin Zamfir, devenit cadru didactic la Facultatea de Filosofie, este şi el martorul acestei demascări în octombrie 1965:

Primul şoc l-am avut prin 1965. Câţiva studenţi discutau la cămin despre „cine va veni“ [după moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej]. Se zvonea că a fost o luptă internă între Securitate şi Partid şi că pe fondul acestei lupte politice interne s-a creat un adevărat proces politic de o mizerie de neînchipuit. Au fost daţi afară din facultate câţiva studenţi. Unii au fost chiar băgaţi la închisoare. Studenţi eminenţi. Pentru mine a fost un semn foarte rău. Şedinţa de condamnare, care a durat de dimineaţă până noaptea, -a indignat. Eram tânăr şi eram pe punctul de a protesta. Profesorul Bellu a făcut, cu mult tact, un efort deosebit să mă potolească. [...] În 1965 Tudor Bugnariu s-a opus din răsputeri procesului iniţiat împotriva studenţilor. Nu a reuşit. (p. 47-48)

Alături de profesorul şi viitorul său îndrumător doctoral Tudor Bugnariu, care pierde în acel an funcţia de decan, împărtăşeşte aceeaşi reticenţă faţă de noul lider comunist. Cătălin Zamfir susţine că nicio clipă nu s-a lăsat înşelat la momentul august 1968, sesizând apariţia cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu odată cu condamnarea invaziei sovietice în Cehoslovacia (p. 47).
          Dincolo de meritele incontestabile ale cărţii, care devine aproape obligatorie pentru cel ce studiază istoria ştiinţelor sociale sub comunism, volumul îşi arată şi limitele. În primul rând, lucrarea nu clarifică rolul unor actori din spaţiul intelectual sau politic (Ştefan Costea, Ion Rebedeu, Olivia Clătici, Ilie Bădescu). Ultimul este doar un cercetător onorabil, fără niciun fel de poziţii şi asocieri discutabile (p. 52). Dacă faţă de consecventul protocronist Ilie Bădescu nu are niciun cuvânt de reproş, în schimb Cătălin Zamfir îl judecă aspru pe fostul marxist/comunist Alexandru Valentin, coleg de facultate (pentru adeziunea postdecembristă la doctrina naţional-ţărănistă), ca şi cum oamenii nu au dreptul la revizuiri ale propriilor opinii (deşi chiar memorialistul îşi mărturiseşte reconvertirile culturale şi ideologice şi se declară empatic cu schimbările din comportamentul uman).
          Chiar dacă istoria personală nu înseamnă întotdeauna o limpezire a imaginii de ansamblu, cartea profesorului Cătălin Zamfir îl ajută pe istoric să reconstituie atât structurile instituţionale din sistemul educaţional, cât şi parcursul unei discipline. Cu toate acestea, parafrazând o vorbă celebră, istoria sociologiei este mult prea importantă pentru a fi scrisă doar de sociologi.

Cristian Vasile

O istorie personalizată a sociologiei postbelice (Cătălin Zamfir, O istorie subiectivă în sociologia românească din 1944 până în prezent. Iaşi: Polirom, 2009)

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)