Despre scris, scriitori, viaţa cărţilor şi istoria lor secretă, câteodată...

 

Constantina Raveca Buleu

          „Ne închipuim că umblăm prin oraşe cu o carte în mână, dar poate că oraşele nu mai sunt decât referinţe în sprijin. Călătorim prin text.“ Cu aceste cuvinte ale lui Ernst Jünger începe şi călătoria hermeneutică, metatextuală şi memorialistică a lui Adrian Grănescu prin propriul său univers livresc, compus din cărţi exemplare şi inspiratoare, din destine marcate inexorabil de scris, din întâlniri cu figuri accentuate ale culturii române şi din experienţe revelatoare petrecute timp de decenii în laboratoarele po(i)etice ale Clujului intelectual, adunate într-un volum apărut în 2011 la Editura Limes – Deasupra şi dedesubtul cărţilor – feţe nevăzute (publicistică – amintiri – eseuri).
          Profund reflexiv şi onest, Adrian Grănescu disecă în eseul prim al volumului, Cartea: O poveste despre scriitori, avatarurile scrisului, rememorează şi investighează specificitatea infinit subiectivizată a procesului creator, întregul său discurs de exoterizare mediind subtil între scriitori şi restul lumii. „Scrisul, de orice fel, este o muncă foarte grea“, repetă ritualic şi conştient de implicaţiile ludice ale afirmaţiei autorul, trecut prin istoria tragicomică a ierarhiilor profesionale de tot felul. Însă, concentrându-se asupra „greutăţii“ scrisului, Adrian Grănescu recuperează fascinat secvenţe dintr-un cult intelectual dinamic şi acut personalizat, marcat simultan de istoricitate şi de virtuala eternitate a cărţii. Din el fac parte instrumentele de scris, de la peniţă la calculator, superstiţiile născute şi exacerbate în perioade „sterpe“, refugiul în lectura soteriologică a altor cărţi, dar şi anxietăţile generate de primul contact cu pagina albă sau de refuzul muzelor.

Când nu poţi „scrie“ – mărturiseşte cu o sinceritate dezarmantă autorul – , încerci o stare de disconfort apăsătoare... O sarcină redacţională – un articol „efemer“ – se pasează astfel cu scârbă şi senzaţia dominantă se ameliorează, dar când vrei să scrii ceva „serios“, neputinţa aceasta este, cu adevărat, stânjenitoare, obsedantă. Ajungi să fii exasperat de toţi cei din jur, de cei apropiaţi de tine... Am încercat-o nu o dată pe propria piele, ea se împleteşte adesea cu invidia în faţa realizărilor altora...

Comentând ironic pozele scriitoriceşti ale unor veleitari şi aneantizarea lor destinală, Adrian Grănescu tulbură critic domeniul aparenţelor. În el intră fotografiile care fixează iconic momentul scrierii şi în care scriitorii autentici sunt atent puşi în scenă. Abţinându-se de la comentarii (auto)ironice, autorul cedează obsesiei şi imaginaţiei, elaborând pe marginea fotografiilor lui Alexandr Soljeniţân şi Robert Musil adevărate legende concentrate.
          În rafinata anatomie po(i)etică a lui Adrian Grănescu, dincolo însă de orgolii şi aparenţe, de ratări şi revanşe mai mult sau puţin imaginare, de presiunea termenelor-limită şi a raţiunilor economice, contează seriozitatea aproape fanatică a scriitorilor autentici, fie ei nume mari, precum Liviu Rebreanu şi Ernest Hemingway, sau spirite frumoase precum Ioan Radin Peianov, „colegul de facultate şi de Echinox“, dar şi existenţa unor condiţii minimale de creaţie, subliniate fără idealizări inutile în paginile cărţii. [Echinoxului îi sunt dedicate câteva pagini extrem de interesante în O parte (însemnată) a literaturii române.] Cu aceeaşi francheţe este tratată doza de real a inspiraţiei, tentativele multor scriitori de a oculta prezenţa masivă a realităţii în ficţiune sau, dimpotrivă, cazurile în care sursa de inspiraţie este recunoscută din start. Oferit de realitatea personală sau de cea prinsă în istorisirile altora, subiectul nu echivalează cu o operă, materializarea sa dovedindu-se selectivă şi dificilă, experienţa autorului ilustrând perfect acest lucru. Grănescu povesteşte cum, pe vremea când era redactor de carte la Editura Dacia (a cărei atmosferă este cu aplomb şi cu fler dramatic reconstituită în Telefoanele Editurii Dacia), a văzut în aventurile unui coleg maghiar posibile surse de inspiraţie, rămase însă la faza de intenţie. Discutabile la nivelul veridicităţii lor, de altfel ironic comentate în paginile cărţii („Cum se spune, printre istorici, când cercetezi documente, trebuie să ştii şi să le citeşti... Să citeşti printre rânduri, sau să le interpretezi... Altfel, nu eşti istoric...“), aceste poveşti sunt recuperate în Deasupra şi dedesubtul cărţilor, sfidând memorialistic aneantizarea. Urmărit ludic de teoriile naratologice din facultate, Adrian Grănescu oferă o savuroasă lecţie aplicată despre cum se scrie istoria, graţie unei istorii din 1966, relatată de Gheorghe I. Bodea, unde eroizarea ideologică a participării unui ţăran din Maramureş la Revoluţia Rusă intră în coliziune cu versiunea frustă şi sinceră a acestuia, în care întreaga sa acţiune apare motivată de supravieţuire şi de dorul de casă. Tonalitatea devine infinit mai gravă atunci când aceleaşi raţiuni ideologice comuniste cenzurează texte şi ameninţă vieţi, manuscrisele supravieţuind numai graţie inventivităţii unor scriitori precum Steinhardt, Blaga şi Soljeniţân.
          Umorul marchează şi incursiunea în culisele editurilor, iar partenerul literar al lui Adrian Grănescu este, pentru început, scriitorul şi fostul coleg de redacţie de la Editura Dacia, Mircea Opriţă. Din bucătăria aceleiaşi edituri se desprind de altfel pagini ale unei adevărate istorii secrete a literaturii române, una dintre ele având în centru o carte care n-a apărut niciodată şi care ar fi trebuit „să strângă între coperţi prefeţele la traducerile în străinătate ale operelor tov. N. C.“ (în Viaţa şi piaţa cărţii). Pe măsură ce procesul editorial îşi dezvăluie secretele, acesta din urmă este înlocuit de Mihail Sebastian, G. Călinescu, Mihail Bulgakov, Camil Petrescu, Paul Celan. Volumul face un gest de reverenţă faţă de librari şi anticari, reconstruind fragmentar o istorie culturală locală în care aceştia au jucat un rol important. Destinul cărţilor este urmărit în construirea obsesivă a bibliotecilor personale, în drumurile poştale, în procesele şi rapoartele privind furtul de carte, în monomania bibliofililor sau în persecuţia cenzorilor.
          Autografe, dedicaţii, lansări de carte, aniversări... începe prin a reconstitui o sensibilă istorie personală, ce debutează cu o anecdotă despre o spirituală dedicaţie a lui Arghezi pentru Al. Căprariu (povestită de Dinu Flămând în adolescenţă) şi continuă cu prima dedicaţie primită de Adrian Grănescu, în 1966, de la poetul Eugeniu Sperantia, într-un timp în care adolescentul de atunci nu întrezărea faptul că destinul său se va scrie sub zodia cărţilor. Dar propensiunea teoretică şi amplitudinea culturală a autorului scurtcircuitează reveriile memoriei şi plonjează într-o incitantă istorie literară a dedicaţiilor, autografelor şi notelor marginale care au însoţit cărţile unor mari scriitori, pentru a reveni mai apoi anecdotic la atmosfera lansărilor de carte şi minuţios la propria sa colecţie de „autografe (cu dedicaţii)“, revelator perfect al relaţiilor culturale care l-au marcat de-a lungul vremii.
          O imagine de ansamblu asupra valorii operei literare se impune şi la Moartea scriitorilor, „poate cel mai important moment“ al acestora, pretext suficient pentru o istorie literară alternativă, în care moartea unor mari scriitori ai lumii şi ecourile ei lasă treptat locul unei lentile mai subiective, paginile inventariind scrupulos şi afectiv trecerea în nefiinţă a scriitorilor pe care autorul i-a cunoscut, a prietenilor şi a colegilor de generaţie. În aria aceluiaşi spectru thanatic, autorul rezervă un capitol aparte lui Lucian Blaga (Blaga a murit o singură dată), deschis de amintirea mai puţin relevantei morţi a poetului pentru copilul Adrian Grănescu şi dezvoltat ulterior în regimul unei fascinaţii exponenţiale a intelectualului Adrian Grănescu pentru creaţia şi personalitatea scriitorului din Lancrăm.
          Ponderea traducerilor în viaţa culturală a unei ţări constituie fundamentul unor analize în oglindă – Traduceri şi traducători – muncă şi meserie de sine stătătoare şi Traduceri şi traducători – note de lectură – însemnări de cititor –, fine întrepătrunderi de istorie literară, reflecţie socioculturală şi introspecţie condiţionată profesional.
          „«Scrisul» a fost alegerea pe care am făcut-o încă din timpul studenţiei [...], convins fiind că «trăiesc/trăim» o epocă istorică [...], că-mi port un destin“ – mărturiseşte autorul în răspunsul său la o anchetă din 2008 a revistei Discobolul, Adrian Grănescu: „făcusem o alegere, visam totuşi că ne vom putea «fofila» cumva şi vom merge «mai departe»“... Captiv fericit al acestei convingeri, Adrian Grănescu scrie cărţi cu instinctul cultivat al omului de spirit menit să vegheze biblioteci, amintiri legate de scriitori, anecdote relevante din lumea literară. Cu alte cuvinte, chiar savoarea lumii care ne înconjoară...

Constantina Raveca Buleu

Despre scris, scriitori, viaţa cărţilor şi istoria lor secretă, câteodată... (Adrian Grănescu, Deasupra şi dedesubtul cărţilor – feţe nevăzute (publicistică – amintiri – eseuri. Editura Limes, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)