Focul mărunt al confesiunii

 

Iulian Boldea


          Notaţiile autobiografice ale lui Livius Ciocârlie nu au trecut deloc neobservate, fiind receptate mai mult decât favorabil. Gelu Ionescu remarca, de exemplu, într-un comentariu din revista Apostrof, calităţile unei astfel de scriituri:

Şi alţii şi-au scris cărţile folosind armele jurnalului şi ale memorialisticii de toate felurile, ale dialogului eului lor cel mai intim cu lumea. Nimeni însă n-a întins coarda vieţii intime (foarte discretă totuşi – paradoxal!) şi a autoanalizei atât de departe (cel puţin în literele de limbă română); de fapt, „suprafaţa“ vieţii intime, „coaja“ ei, din care se presimte miezul – deloc calm şi împăcat; ar fi foarte „deştept“ să spun că, prin memorialistica atât de împlântată în viaţa sa, Ciocârlie a creat un fel de „ficţiune“, că el este „romancierul“ vieţii sale, al „personajului“ pe care l-a construit din materialul existenţei de zi cu zi. Se poate spune asta – cred că e o evidenţă şi, ca tot ce este evident, poate fi şi fals (iarăşi o „idee“ de mult pierdută în câmpia banalităţii).

Paradisul derizoriu: Jurnal despre indiferenţă, Cap şi pajură, Viaţa în paranteză, Trei într-o galeră, De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri, Cu dinţii de lână sunt cărţi construite în funcţie de principiul fragmentarităţii, în care pactul autobiografic e asumat într-o proiecţie a eului în module dispersate ale ficţionalităţii, în care suspendarea referenţialităţii amorsează incursiunea lentă, dar temeinică, în universul volatil al eului.
          Însemnările lui Livius Ciocârlie din recentul volum La foc mărunt (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2012) au, dincolo de timbrul ludic, o amprentă reflexivă de necontestat. Ironia şi autoironia, stupoarea – calculată – în faţa spectacolului mundan, luciditatea cu care sunt observate avatarurile propriului eu, sinceritatea netrucată şi decriptarea atentă a semnelor şi sensurilor lumii, înregistrarea fără patetism a imaginii propriei senectuţi,  înscenările rafinate ale impresiilor de lectură – acestea ar fi dominantele acestei cărţi în care protocolul autobiografic se vede convertit într-o scriitură ce reuneşte senzaţia trăitului şi fulguranţa livrescului („Aş mai putea fi întrebat: dumneata nu trăieşti, doar citeşti? Răspunsul ar fi: nici măcar nu citesc; doar culeg. Culeg fraze din cărţi, aşa cum culeg afine în grădina de la Braşov“). Cititorul presimte că toate gesturile şi cuvintele de autocompasiune ale diaristului au un substrat ironic şi parodic, detenta confesivă şi febrilitatea reflexivităţii fiind convocate la alcătuirea unui discurs descentrat, a unui scenariu dezarticulat precum însăşi existenţa, scenariu din care, în ciuda aparenţelor, orice intenţie de regizare, de premeditare pare să fie absentă. Multiplicitatea, fragmentarismul, detenta centrifugă a scriiturii sunt, am spune, regula de asamblare a discursului, un discurs cu conţinut eterogen, dispersat, în interiorul căruia diaristul îşi arogă o mare libertate a reacţiilor scripturale. De altfel, nu de puţine ori, jurnalul îşi asumă o clară ţinută autoreflexivă, ce relativizează, oarecum, „riscurile“ pulverizării discursive, conferind, totodată, textului, profunzimea şi raţionalitatea specularităţii de sine: „Fraza încheiată cu punct, spune Musil, împiedică pătrunderea în text a potenţialităţii inepuizabile, nedeterminate, a realului. Ale mele, fragmentele cel puţin, se mai şi termină pe accent. Mă tem că la potenţialitatea inepuizabilă a realului trebuie să renunţ“; „«... pălăvrăgeală dezorganizată şi febrilă, care neagă orice ierarhie a discursului.» Ia mai taci!“; „Observ, «scrutându-mă», contrastul dintre întregul dispersat, lipsit de finalitate şi clasicitatea fragmentului, cu vorbele lui Beccaria (citate de Magris): «strâns, laconic, închis». Aflu că acest fel de a scrie «nu mimează, într-un fel expresionist, dezordinea, ci exprimă [...] tensiunea spre o ordine pe care trebuie s-o captezi». Încerc uneori s-o captez în cameră, ba şi pe birou. Nu mă ţine mult. Nu până la scris“.
          Jurnalul lui Livius Ciocârlie se detaşează şi print-o atenţie minuţioasă acordată lucrurilor în aparenţă neînsemnate, elementelor cotidianităţii, gesturilor anodine, acelea din care se alcătuieşte, în fond, orice existenţă, conglomerat de goluri şi plinuri, de avânturi şi resemnări. Din această tentaţie a anonimităţii provine, poate, atracţia spre indiferenţă („Surzenia mea devine mentală. Mă înfund în indiferenţă ca în vată. În afară de cine şi ce mă interesează, nu mă mai interesează nimeni şi nimic“). Evitând cu premeditare cuvintele mari, temele cu majusculă, diaristul pune în pagină, alături de consemnarea trăirilor cotidiene, şi propriile sale lecturi, comentariile, atente, concentrate, subtile asupra cărţilor citite. Citatele din diverşi autori, urmate de analize succinte, de inserturi critice esenţializate, puse în scenă cu abilitate şi tact, mărturisesc preferinţe de lectură, libertate de alegere, disponibilitate a gândirii şi scriiturii, dar şi o atenţie fermă acordată temei condiţiei scriitorului. Demnă de interes e prezentarea „parcursului”, a scenariului lecturii, care dezvăluie stări de spirit contradictorii, revelaţii, mutaţii ale interesului, exigenţe şi capricii ale percepţiei semantice. Ilustrativ este itinerarul de lectură ce priveşte o carte de Susan Sontag; scepticismul iniţial este urmat de interesul crescând al lectorului şi apoi de entuziasm: „Apuc, ca să mă uit peste ea, nu neapărat să citesc, o carte – de Susan Sontag – cu titlu incitant: Împotriva interpretării. Aflu din prefaţă că, după ce a apărut, în anul următor a fost reeditată în paperback. Mi se pare suspect. Cam prea rapid succes“; „Cartea lui Susan Sontag chiar merită citită. Ba, mai rău! Sunt tot timpul de acord cu ea. Şi atunci ce să scriu? Cum să mai cârtesc? Îmi plac numai cărţile de idei cu care pot să mă războiesc, sau care mă fac să aflu ceva ce nu mi-ar fi dat prin gând. Nu, ca la Susan Sontag, să tot dau, că aşa e, din cap“ şi, în fine, adeziunea admirativă: „Obstinaţia de a atribui semnificaţii e un «refuz de a lăsa lumea în pace». O iubesc pe femeia asta! Culmea e că Sartre, care-i inspiră ideea, o şi confirmă: «... răul este substituirea sistematică a concretului de către abstract». Sau Mircea Ivănescu, mai blând: «... ar trebui poate alese/ tocmai cuvintele care să nu spună prea mult»“.
          Tema explorării adevărului propriului destin, a negocierii ipostazelor eului prin recursul la anamneza ce recuperează un trecut revolut nu e fără legătură cu cea a iluziilor şi instanţelor identitare consemnate cu umor la un moment dat („La cincisprezece, şaisprezece ani, fiindcă reuşeam să scriu versuri cu rimă şi măsură, ca Eminescu şi Coşbuc, m-am crezut poet. Ca atare, am scris versuri cât timp a durat această iluzie naivă... După aceea, înţelegând ce-i cu poezia, am renunţat. Au început să-mi vină idei. Am construit un sistem. M-am crezut filosof... Acum, dacă mai scriu, este ca să-mi umplu timpul, să zic că fac şi eu ceva“).
          Dispreţuind armonia cu orice preţ sau echilibrul iluzoriu, mizând mai degrabă pe luciditate şi sinceritate, pe implicare, dar şi pe resursele unei disponibilităţi a scriiturii ce reuşeşte să adune laolaltă observaţii caracterologice, portrete succinte, crochiuri descriptive, citate, reflecţii despre scriitori preferaţi (Pascal, Nietzsche, Proust, Cioran, Paul Ricoeur, Susan Sontag etc.), Livius Ciocârlie reuşeşte, cum mărturiseşte pe coperta a patra a cărţii, să pună „unul lângă altul“ pe toţi inşii care îl compun: „cel care se îngrijorează, cel căruia puţin îi pasă, cel care se târâie prin viaţă, cel care se amuză, cel nătâng, cel cât de cât isteţ. Alţii, vreo doi, trei…“ Etalarea vulnerabilităţilor organice, a avatarurilor senectuţii e realizată în absenţa oricărei retorici a deplorării, într-un stil direct, lipsit de emfază, în care scepticismul, luciditatea şi retranşarea în sine ilustrează un scenariu al căutării/găsirii propriei identităţi, într-o partitură autobiografică dialogică, dotată cu un registru tematic amplu şi divers.

Iulian Boldea

Focul mărunt al confesiunii (Livius Ciocârlie, La foc mărunt. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)