Monografie Norman Manea

 

Ion Pop

          Tînărul critic Claudiu Turcuş debutează cu un substanţial studiu monografic, publicat la Editura Cartea Românească, sub titlul Estetica lui Norman Manea, primul consacrat prozatorului care şi-a câştigat, mai ales în ultimele două decenii, o solidă reputaţie internaţională, fiind distins cu mai multe premii şi tradus în numeroase limbi, cu ecouri elogioase în presa internaţională. În grafia copertei se sugerează chiar o „est-etică“, după formula deja consacrată, şi ea s-ar potrivi perfect şi acestei abordări foarte atente la determinările socioculturale româneşti ce au marcat scrisul lui Norman Manea. Mediul literar de la noi n-a fost la fel de atent şi de generos cu scriitorul care alesese după 1984 exilul, dar a rămas fidel limbii române în care a începuse să scrie cu vreo douăzeci de ani înainte de a lua această decizie. Publicarea, în 1991, a eseulul Felix culpa, care punea în discuţie adeziunile politice de tinereţe ale lui Mircea Eliade, ca simpatizant al mişcării legionare, niciodată recunoscute autocritic de marele savant şi prozator, a declanşat, cum se ştie, o adevărată furtună de presă, fiind interpretată sumar şi abuziv ca o reacţie antiromânească inacceptabilă, cu insinuări grave şi în privinţa scopurilor urmărite de acest „scandal“, în sensul unei rapide promovări a operei contestatarului şi, pe deasupra, cu trimiteri antisemite abia mascate.
          Monografia lui Claudiu Turcuş a fost realizată, aşadar, într-un moment dificil şi delicat al întâmpinării publice a operei, în care susţinători şi adversari şi-au încrucişat argumentele adesea la modul pătimaş polemic, instalând, în orice caz, o atmosferă de suspiciune şi de scepticism în privinţa valorii ei, cu atât mai mult cu cât discuţia se purta şi în perspectiva accesului la un premiu Nobel mult râvnit de români, dar agitând cam steril spiritele de la noi de o bună bucată de vreme. Tânărul cercetător s-a încumetat să înfrunte aceste stări de lucruri, procedând la o cercetare foarte exigentă a ansamblului operei lui Norman Manea, i-a citit cu ochi proaspeţi toate cărţile, a parcurs întreaga bibliografie critică ce i-a înregistrat în timp ecourile, ba a petrecut chiar un stagiu de documentare în Statele Unite, unde, la invitaţia prozatorului, a putut dispune de arhiva sa personală. Am putea spune deci că a beneficiat de o documentare cvasiexhaustivă şi că, în consecinţă, şi-a asigurat o foarte solidă bază pentru lectura critică. E de spus neapărat şi că el are deja o semnificativă activitate de cititor specializat, fiind prezent de câţiva ani ca autor de cronici literare, eseuri şi comentarii critice în reviste culturale româneşti de referinţă, precum Vatra (la care a alcătuit recent şi un substanţial „dosar“ Norman Manea), Steaua, Tribuna, Cultura..., toate justificând situarea lui printre cei mai înzestraţi critici din ultima generaţie, remarcat nu o dată pentru acuitatea privirii analitice, exigenţa şi siguranţa opiniei, echilibrul evaluărilor.
          Rezultatele se văd mai ales acum, în această sinteză, despre care e de spus de la început că propune foarte incitante perspective de lectură, într-un stil ce nu trădează, cum se întâmplă adesea, stângăcii de începător într-ale lecturii critice. Se exprimă, aici, desigur, o atitudine empatică, comprehensivă, controlată însă cu o remarcabilă luciditate, polemică în substanţa ei, căci interpretul se luptă în chip mărturisit cu prejudecăţile întâmpinării, mai ales la noi, a scriitorului comentat – caută argumente şi replici la judecăţi pe care le crede contestabile, însă o face cu un calm analitic şi cu o seninătate de om convins că are dreptatea de partea sa şi că dispune de toate argumentele pentru a o susţine. Cum şi observă în Argumentul cărţii, Claudiu Turcuş este nevoit să procedeze în sensul unor „revizuiri“, de data asta, nu ale propriilor lecturi, ci ale opiniilor altora, pe fundalul agitat pe care l-am evocat mai înainte. Ca atare, procedeul cel mai corect şi productiv îi pare a fi, pe drept cuvânt, lectura atentă a textelor şi – cum spune într-un loc – „interpretarea unitară a literaturii lui Norman Manea“. Miza aceasta pe cuprinderea sintetică a operei se şi realizează, căci lectura are în vedere mereu punctele de articulare rezistente ale imaginarului, ocurenţele motivice, conturarea particulară a unor tipologii sau, mai exact, a unei problematici cu amprentă proprie, numită sugestiv „subversiune retractilă“, o anume unitate stilistică, detectabilă pe parcursul evoluţiei scrisului său, cu individualizări fireşti de etapă, cu atât mai mult cu cât a avut loc în biografia şi scrisul prozatorului fractura semnificativă, datorată exilului, dar şi schimbării de regim politic românesc şi de regim al libertăţilor de exprimare.
          Structura studiului indică, de la prima privire asupra sumarului, o organizare logică atentă a ansamblului. Descriind, în Introducere, „odiseea lui August Scepticul“, criticul oferă primele repere necesare situării contextuale a scriitorului, prin recursul la un număr de opinii autorizate despre prima etapă a scrisului său (Liviu Petrescu, Lucian Raicu, Paul Georgescu, M. Iorgulescu), reţinând caracteristici de atitudine (perspectiva celui slab, a celui nesigur şi incapabil de adecvare, cu consecinţe asupra epicului („dimensiunea nonnarativă“, despre care vorbeşte primul critic), accentul etic şi interesul pentru alteritate (L. Raicu), „problematizarea sceptică“ (M. Iorgulescu): sunt referinţe care motivează angajarea argumentării ce va urma în favoarea acestui autor „eretic faţă de canonul estetic şi comportamental din anii comunismului românesc“. Raportul osmotic dintre etică şi estetică, consideraţii privitoare la „realitatea non-epică“, motivată de încercarea de „înregistrare a pulsaţiilor cotidianului“, reflecţii asupra „morfologiei subversiunii“ – cu nimerite departajări între o „subversiune combatantă“, alta „pasivă“ şi, în fine, cea care ar defini atitudinea specifică lui Norman Manea, „subversiunea retractilă“, de inadaptat şi marginal vulnerabil, sunt elemente care se vor dovedi foarte utile la aprofundarea, pe parcurs, a analizelor. Câteva trimiteri la etapa exilului american anticipează glosele mai ample din cuprinsul cărţii, ridicând probleme ca aceea a afirmării scriitorului înainte şi după publicarea controversatului eseu despre Eliade, precum şi chestiunea, pusă deja în termeni nuanţaţi, a „evreităţii“ scriitorului care mărturiseşte „a nu avea o clară identitate sau a avea o identitate plurivalentă“.
          Această reflecţie aprofundată se şi realizează în a doua şi în a treia mare secvenţă a monografiei. Cea dintâi, pusă sub titlul generic Estetica, acoperă incursiuni în spaţiul prozei de ficţiune a lui Norman Manea, în vreme ce următoarea, Etica, supune unei analize penetrante eseistica sa, luările de poziţie de mare semnificaţie şi cu ecou larg în spaţiul naţional şi extern. Despre proză, de la primele povestiri din Noaptea pe latura lungă (1969), pînă la cele din Octombrie ora opt (1984), apoi la romanele care şi încheie etapa românească cu prima variantă, cenzurată, a Plicului negru (1986), Claudiu Turcuş lasă să vorbească, firesc, mai întâi bibliografia critică, pentru a-şi exprima apoi, într-o proprie „lectură lentă“, opiniile şi judecăţile de valoare. Sunt relevate aspectele cele mai definitorii ale universului uman-imaginar construit de prozator încă de la debut, evidenţiind „simptomatologii ale disfuncţiei sociale, scurtcircuite psihologice“ într-o atmosferă de suspiciune generalizată, generatoare de anxietate, cu atitudini de repliere ale personajelor, într-o proză de reliefuri estetice inegale. Glosele la cele dintâi romane – Captivi (1970), Atrium (1974) – insistă asupra datelor unui univers al recluziunii şi alienării fiinţei umane, particularizînd cazuri ale deja numitei „subversiuni retractile“ şi „ale aventurii eşecului“ ca „formă de rezistenţă“. Secvenţele analitice se încheie în popasuri concluzive şi concludente pentru capacitatea cercetătorului de a concentra în fraze sintetice expresive trăsăturile identificate pe aceste parcursuri, precum în următoarul pasaj ce opune categoriei „proştilor burleşti“ care se adaptează societăţii alienându-se fără a-şi problematzia înstrăinarea: „o adaptare subversivă care exclude convenţionalismul, în fapt, o subminare existenţială a realităţii prescriptiv-opresive printr-o fidelitate faţă de sine, o împotrivire discretă, mocnită, dar extrem de neconvenabilă pentru claustratorii captivităţii. Subiectul nu se opune controlului, însă nici nu i se supune“. În alte variante este excelent caracterizată aceeaşi atitudine definitorie: „ratarea asumată“, „eşecul, în raport cu succesul canonic al perioadei“, observându-se pertinent că „proiectul eşecului (subversiunea) nu conduce la eşecul proiectului (duplicitatea)“. Disocieri importante se fac în acest moment al exegezei, prin distanţare de alte opinii critice, angajând şi opţiunea prozatorului pentru formule mai dificile, datoare în parte „noului roman“ francez ori lui Faulkner, dar înscriindu-i demersul într-o direcţie a definirii de sine faţă de tradiţia literară: „Prozatorul se dezice, în schimb, de mecanismele tradiţionale ale literaturii, preferând o formă de explorare autentică, imersivă, contorsionată a interiorităţii/realităţii imediate, în căutarea unui canal de comunicare cu cititorul. Manea e un scriitor dialogic, reflexiv, abisal, şi tocmai de aceea uneori hipercodificat. Nu autoreferenţial, nu ludic, nu textualist, nu evaziv“.
           Unei asemenea „adaptări fără integrare“ i se asociază, pe parcurs, cum observă criticul, „subversiunea burlescului“, anunţată în Cartea fiului, romanul din 1976 şi întreruptă în „exerciţiul epic, din nefericire, deficitar în faza asamblării narative“, care este romanul Zilele şi jocul (1977); ea va cunoaşte în Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979), scriere compozită, eseistic-confesivă, de fapt indirect confesivă, o realizare de referinţă. Până să atingă acest punct din itinerarul prozatorului, lectura se opreşte, cronologic, la nuvelele din Octombrie ora opt, apreciat drept „cel mai valoros volum de proză al perioadei bucureştene“ a scriitorului. Este, de altfel, şi cartea care a deschis calea traducerilor din opera sa. Analiza universului problematic al acestor texte în strânsă relaţie cu cel al romanelor publicate până la acea dată, înclinaţia, prezentă şi aici, spre „înscenarea carnavalescă“ fac legătura cu ceea ce va fi tratat pe larg în capitolul II al acestei secvenţe, sub titlul Realitatea socialistă fără realismul socialist. Înfăţişat ca „roman sui generis [în care] se mixează câteva tipuri discursive complementare“ ce-l situează „în contrast cu reprezentările canonice (de pildă, romanul ‚obsedantului deceniu’)“, volumul din 1979 îşi asociază în chip original eseul, într-o reflecţie angajată pe tema „excentricului discret“, specifică scriitorului, dar şi variantă actualizată a unui tip uman vehiculat în cultura europeană carnavalescă, prelungită şi în poezia modernistă – s-ar fi putut adăuga – la simboliştii „fin de siècle“ din sfera de reverberaţie a unui Jules Laforgue, dar semnificativă chiar şi în manifestele dadaiste ale lui Tristan Tzara. O relaţie interesantă e stabilită şi cu romanul-eseu al lui Matei Călinescu Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, apărut în 1969. Tipul de „adaptat subversiv“ este analizat cu fineţe în aceste pagini.
          Interesant, chiar incitant este, pentru comentariu, cazul foarte cenzuratului roman Plicul negru (1986), căruia i se cunoaşte acum dosarul cu obiecţii ideologice, rescris în 1996 în condiţii de libertate totală a expresiei. Elocventă e şi reflecţia pe marginea „dimensiunii subversiv-eufemistice“ a receptării acestei cărţi. De acord cu autorul tezei că avem în Plicul negru o carte de referinţă pentru proza românească postbelică, putem exprima dubii în privinţa justificării acestei rescrieri: „N. M. devenise criptic pentru că nu i se permitea să fie tranzitiv“, astfel încât „rescrierea s-a dovedit o adevărată restaurare“. Personal, aş fi înclinat să-i dau dreptate mai curând lui Matei Călinescu, care-i reproşa scriitorului modul în care rescrie cartea, fiindcă mi se pare că autentica „restaurare“ ar fi fost aceea a refacerii manuscrisului originar, în forma redactată înainte de cenzurare, şi nu eliminarea unor elemente ce se înscriu în suita multiplelor medieri ale mesajului la care recurge, în general, prozatorul (personajul, Mynher, de sursă thomasmanniană, între altele). Fiindcă, dacă nu ţinem seama neapărat de procentul de cenzură interioară, ceea ce voia să spună scriitorul era prezent, fie şi în chip mai codificat, în manuscrisul predat editurii şi supus, ca atare, vizei cenzorilor. Analiza romanului, foarte pătrunzătoare şi cu o atentă situare în contextul socio-literar, se face cu precădere pe baza noii versiuni; or, ar fi fost, cred, foarte profitabil exerciţiul comparativ, care ar fi evidenţiat şi diferenţele de compoziţie, de structură şi schimbările la nivel stilistic ale volumului „restaurat“.
          Foarte pătrunzătoare şi fine sunt consideraţiile din capitolul III, unde procedează la lectura critică a romanului Întoarcerea huliganului (2003), apoi a Vizuinei (2010). Comentariul textului nu e lăsat singur, se recurge cu profit la datele biografiei, la confesiunile scriitorului ce trece printr-o nouă, mare experienţă de viaţă, la reacţii semnificative ale criticii. Statutul de huligan sui- generis, de outsider, modul specific de înţelegere a „identităţii ca devenire“, aflate la „şcoala dedublării şi şcoala sciziunii“, este foarte bine analizat, într-un ansamblu de referinţe contextuale semnificative, care-i individualizează „ficţiunea biografică“. O extindere a reflecţiilor legate de compoziţia cărţii ar fi fost totuşi bine-venită, tocmai pentru a marca mai apăsat metamorfozele scriiturii romancierului în această a doua parte a vieţii sale ca „exilat“ şi, pe de altă parte, prozator liber, în sfârşit, să se exprime plenar. Poate că o asemenea aprofundare a analizei şi-ar găsi punctul de pornire în ceea ce critica a numit „convenţia discursivă hibridă“ ori „structură transprozastică şi metaromanescă“, amintind, de fapt, procentul de (auto)comentariu eseistic identificabil în unele cărţi precedente, scrise încă în ţară.
           Că un asemenea demers analitic e foarte important o dovedeşte şi abordarea romanului Vizuina, unde raportul dintre biografic şi fictiv se pune cu o nouă acuitate, ca şi cel dintre eseistic şi epic. Formula „biografizarea ficţiunii“, introdusă de critic cu această ocazie, antrenând şi cealaltă relaţie, dintre epic şi eseistic, e chemată să concilieze cumva aceste complexe relaţii într-un roman pe care îl acceptă ca „roman total“ (cum îl numise Paul Cernat), însă parcă ceva rămâne oarecum în suspensie, cerând un plus de analiză tocmai a acestor ecuaţii. Spre finalul secvenţei, criticul îşi şi recunoaşte singur graba cu care a trecut, până la omisiune, peste prezenţe cu o anume pondere în economia naraţiunii, care „întregesc acest substanţial tablou al exilului“...
          Trecem şi noi ceva mai rapid peste altminteri substanţialul capitol dedicat lecturilor critice pe care Norman Manea le-a făcut unui număr de scriitori şi opere în cărţi precum Pe contur (1984), apoi în secţiunea Racord din Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979), în Plicuri şi portrete din 2005, în fine, în Laptele negru (2009). Importantă e aici, dincolo de reactualizarea reflecţiilor despre tipologia specifică a eroilor prozatorului, căutaţi printre „rezistenţii retractili“, ori de regăsirea reflecţiilor privitoare la comunicarea dintre etic şi estetic, evidenţierea unor afinităţi elective, raportarea, prin lecturi adesea incitante, la un număr de scriitori români şi străini.
          Însă o menţiune specială cere excelenta parte a doua a cărţii, care supune, sub titlul Etica, unei analize aprofundate ceea ce autorul numeşte potrivit Arhiva inoportună, punând în dezbatere foarte disputatul moment al publicării eseului despre trecutul pătat al lui Mircea Eliade, Felix culpa, publicat în 1991, apoi consideraţiile pe marginea Jurnalului lui Mihail Sebastian. Pentru întregirea tabloului, este evocat şi episodul ilustrat de interviul nonconformist acordat în 1981 revistei Familia, cu suita de replici care oferă prilejul unui larg popas analitic privind contextul social-politic-cultural al acelor ani. Un mic dar elocvent tablou de epocă este conturat aici, şi el va fi mult lărgit la trecerea analitică în revistă a abundentelor reacţii la eseul despre Mircea Eliade. Contextul politic e radical schimbat, nu însă şi destule prejudecăţi, idiosincrazii, caracteristice tradiţiilor intelectuale locale. Pe scurt, e de apreciat aici efortul lui Claudiu Turcuş de a înregistra toate datele semnificative ale aprinselor dispute ale momentului, cu o remarcabilă luciditate şi ascuţime de spirit şi de pe poziţii larg comprehensive, neezitând să amendeze opinii emise de personalităţi de prim-plan al vieţii culturale româneşti. Sunt, astfel, foarte nuanţat puse în relief atitudinea echilibrată manifestată de prozatorul atacat din toate părţile, acuzat de intenţii obscure şi de urmărirea unor interese amendabile, de ordinul afirmării proprii şi al popularităţii, dată fiind importanţa personalităţii lui Eliade şi a rezonanţei aşteptate a acestui text. Asupra acestor chestiuni a adus, de altfel, ultime lămuriri culegerea de interviuri publicate în 2010 sub titlul Curierul de Est, în care scriitorului trebuie să i se dea dreptate, căci are argumente valabile, exprimate încă o dată cu mare grijă pentru nuanţe. Nu e de trecut însă cu vederea că înverşunarea amintitelor atacuri contra sa şi insinuările legate de originea sa etnică, expresii ale unor inerţii şi clişee de gândire reziduale, au şi ele explicaţia lor (nu şi scuze, desigur), în atmosfera tensionată generată de însăşi complexitatea momentului istoric, cu dezlănţuiri partizane, polemici excesive, cu nevoia de a propune nişte repere de ţinută intelectuală, scriitoricească şi morală a căror punere sub semne de întrebare, fie şi parţiale, era dificil de acceptat, după ce regimul comunist făcuse totul – ca să preluăm formula cunoscută – pentru compromiterea lor. Întru totul remarcabil e şi capitolul II al acestei secţiuni, Despre clovni – separarea de totalitarism, unde perspectiva burlesc-carnavalescă deschisă spre lumea dictaturii este rediscutată şi aşezată într-un context care-o face să comunice organic cu întregul operei.
          La capătul remarcabilei sale cercetări, criticul poate trage concluzii pe deplin creditabile privind valoarea şi semnificaţia operei lui Norman Manea în literatura română contemporană şi nu numai în cadrele ei, oferind chiar un fel de figură în chiasm a succesiunii de titluri desfăşurată în timp, precum şi o expresivă sinteză concluzivă a analizelor şi judecăţilor de valoare emise pe parcurs.
          Cartea se îmbogăţeşte, în final, şi cu o detaliată cronologie a activităţii şi scrisului lui Norman Manea, urmată de menţionarea „volumelor traduse“, în cele două Anexe. Bibliografia operei, ca şi cea teoretică şi critică, dă seama despre foarte bogata documentare care a alimentat cercetarea. O cercetare de excelentă calitate, cu meritul pionieratului, dar impunându-se mai ales prin nivelul demersului analitic şi reuşita cuprinderii sintetice a acestei opere citite cu un particular spirit de pătrundere şi comentate într-un limbaj critic de cea mai bună ţinută.

Ion Pop

Monografie Norman Manea (Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea. Editura Cartea Românească, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)