Vîntul potrivit bate tot mai tare... espre „poezia germană din România“

 

Ion Bogdan Lefter

Vînt potrivit pînă la tare: Tineri poeţi germani din România. Antologie de Peter Motzan. Traducerea poemelor: Ioan Muşlea. Ediţia a II-a, îngrijită şi cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2012.

          1982: Anul apariţiei Vîntului potrivit pînă la tare, o antologie alcătuită de criticul Peter Motzan şi subintitulată Zece tineri poeţi germani din România. În sumar: Anemone Latzina, Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Hellmut Seiler, Horst Samson, Helmut Britz.
          2012: anul ediţiei a II-a, apărute cu un subtitlu mai scurt, doar Tineri poeţi germani din România, fără „zece“. Mica modificare se datorează faptului că i-am reintrodus, într-o addenda, pe Klaus Hensel şi Werner Söllner, iniţial incluşi, apoi eliminaţi din sumar întrucît, asemeni altor colegi ai lor emigraţi mai demult, se exilaseră în Germania de Vest în perioada de pregătire a antologiei pentru publicare. Or, se ştie că în ţările aflate sub regimuri comuniste scriitorii „fugiţi în Occident“ nu mai erau publicaţi şi „dispăreau“ cu totul: numele nu le mai erau pomenite public, referinţele la ei erau eliminate din articolele sau din cărţile noi, propriile lor cărţi apărute înainte de exil erau scoase din librării şi din biblioteci (e-adevărat, cu din ce în ce mai multe „scăpări“ pe măsură ce istoria comunistă se apropia de sfîrşit, din ce în ce mai departe de aplicarea riguroasă şi ultraseveră, feroce-represivă, a regulilor sale de funcţionare din anii 1950...).
          Vasăzică, o reeditare după 30 de ani. Reintră astfel în circuitul lecturii o carte foarte specială, cu o poveste specială şi cu un impact special asupra mediului literar românesc.

          Intenţia de a alcătui o antologie a „noii poezii germane din România“ e consemnată într-un poem-jurnal al Anemonei Latzina din 1974. În epocă, la finele deceniului 7 şi la începutul celui de-al 8-lea, se înregistraseră evoluţii spectaculoase. Mijlocul anilor ’60 adusese liberalizarea post- stalinistă a regimului comunist. Într-o atmosferă dintr-odată schimbată, cu considerabile libertăţi acordate populaţiei şi deci şi elitelor intelectuale, cultura autohtonă se reface, reluînd firul modernităţii întrerupte de proletcultism. Poezia de limbă română redevine intens metaforică şi simbolică, „neomodernistă“, mai întîi în forme ingenue şi excesiv de patetice, avansînd apoi grăbit către hipersofisticarea manieristă a finalului de mare ciclu creativ. Între timp, la periferia experimentală a sistemului se consumă primele tatonări pre-postmoderne (dacă le putem spune aşa): literatura grupului „oniric“, cea a „Şcolii de la Tîrgovişte“, alte experienţe. Domină – însă – metaforismele „generaţiei Nicolae Labiş“.
          Cu o conştiinţă politică aparte, intelectual-civică înainte de a avea consecinţe literare, încep să apară şi autori noi de limbă germană, în special în principalele centre academice, în Bucureşti (unde studiază – fireşte, la germanistică – Anemone Latzina şi Rolf Frieder Marmont, ambii braşoveni de loc), ca şi la Timişoara şi Cluj, poli culturali ai zonelor de concentrare şvăbească (Banatul) şi săsească (Transilvania; la Braşov nu există în epocă o universitate, iar cea din Sibiu avea pe-atunci mică anvergură).
          Un rol special l-a jucat Clujul, cu tradiţia sa multiculturală, resuscitată în diverse forme şi cu diverse motivaţii, inclusiv pe linia ideologiei oficiale a regimului comunist, care punea un accent apăsat pe emanciparea „naţionalităţilor conlocuitoare“ (cum li se spunea minorităţilor etnice). Principala universitate ardelenească, din „capitala“ provinciei, avea oricum, pe lîngă direcţia solidă de studii de „românistică“, departamente puternice de limbi străine, inclusiv de germanistică. Iar la finele lui 1968 apare, ca revistă studenţească, Echinoxul, cu ulterioare contribuţii meritorii la evoluţia literaturii naţionale şi – în ordinea de idei a poveştii de faţă, a Vîntului potrivit pînă la tare – cu pagini speciale de limbă maghiară şi germană, recunoaştere a amintitului multiculturalism regional. Primele nume care se impun aici: poeţii Franz Hodjak şi Bernd Kolf şi criticul Peter Motzan, apoi poetul Werner Söllner şi alţii. Şi se înfiripă relaţii între studenţii şi tinerii scriitori români şi cei germani, acum colegi de redacţie şi în spaţiul revistei, unde încep să se şi traducă reciproc.

          La Cluj, în atmosfera de seriozitate academică şi de echilibru multicultural pe care am descris-o, cu Echinoxul trilingv ca mirabil creuzet, relaţiile „interetnice“ din redacţie şi din jurul revistei vor conduce către interesante interferenţe româno-maghiare şi româno-germane, care-şi vor găsi fără întîrziere misionarii.
          L-am numit deja pe cel dinspre partea nemţească: remarcabilul Peter Motzan, junele student cu înclinaţii exegetice devenit repede un mare profesor universitar, critic şi istoric al „literaturii germane din România“, cu o cuprinzătoare perspectivă socio-culturală, unul dintre cei doi „papi“ exegetici pe care domeniul i-a avut pînă în 1989 (celălalt, mai direct implicat în cercurile boemei creative şi mai jurnalistic în abordări, fără carieră la catedră, redactor la Neue Literatur, în Bucureşti, a fost Gerhardt Csejka, stabilit în Germania de Vest în 1986, în continuare promotor şi exeget al colegilor săi, ca şi al unor autori români, redactor timp de cîţiva ani al unei noi serii NL; Motzan a emigrat abia în 1990, după căderea regimului comunist, şi şi-a continuat la München cariera academică şi de cercetare).
          Dinspre partea românească a redacţiei Echinoxului, germanofon şi „germanofil“ era Virgil Mihai (pe-atunci încă nu-şi adăugase „u“-ul mut la finele patronimului), mediator eficace între unii şi alţii, traducător şi – mai ales – el însuşi poet român de notaţie directă, „cotidienist“, foarte diferit de sofisticaţii manierişti ai „primului val“ echinoxist, faţă de care era doar cu cîţiva ani mai tînăr, în schimb anticipator al „realiştilor“ postmoderni din anii ’80. Cu o sensibilitate bine reglată pentru a percepe ce se întîmpla în poezia „nemţilor noştri“, Virgil Mihai îl pune în contact pe Franz Hodjak cu Ioan Muşlea, pasionat cititor de literatură germană, care, conform mărturisirilor din Cuvîntul-înainte la ediţia a II-a a Vîntului potrivit..., îl descoperise entuziasmat pe Hodjak într-o antologie, „pe la mijlocul anilor ’70“. Urmează întîlnirea cu Motzan şi cu proiectul acestuia, despre care ştim din poemul-jurnal al Anemonei Latzina: „ieri a fost Peter cel blond pe la tine şi ţi-a spus că vrea să facă o antologie“. Titlul/data: 13 iulie 1974.
          Muşlea povesteşte la rîndul său cum a început să traducă poeme ale „nemţilor“ pentru diverse reviste literare româneşti, apoi despre oferta venită din partea lui Motzan: „să punem de-o antologie în care să intre toţi nemţii care mai rămăseseră în ţară“. Selecţia, echivalările, scrierea micilor prezentări ale autorilor şi a textelor de escortă au durat ani buni, cu pierderi pe parcurs – de pildă Gerhard Ortinau, emigrat în 1980. Despre Hensel şi Söllner am spus la început că au „fugit“ chiar în perioada de dinaintea publicării Vîntului potrivit..., după ce Muşlea îi tradusese, iar Motzan le alcătuise notele biobibliografice. În sfîrşit, cartea, citită şi pusă la punct în redacţia Kriterion (editura pentru „literatura naţionalităţilor conlocuitoare“) de către Gabriel Gafiţa, prozator, anglist şi germanist, primeşte „Bun de tipar“ pe 14 IX 1982 şi e probabil imprimată foarte curînd după aceea...
         

Decupaje:
• Bossert: „cum să se lase/ tradus în nemţeşte/ mirosul de gogoaşă“!
• Söllner: „aproape bilingv, cu conştiinţa/ crăpată, nedumerit“...
• Într-un poem al lui Wagner: „Che. Angela. Mai./ August. Jan. Deceniul/ obsedant, mistificat“. Che e „Che“ Guevara; „Angela“ e Angela Davis, celebra activistă americană de culoare, militantă pentru drepturi şi libertăţi ale omului; „mai“ şi „august“ sînt aluzii la calendarul ’68-ului studenţesc; iar „Jan“ – spusese un vers, ceva mai înainte – e „Jan cel care şi-a dat foc“, deci tînărul ceh Jan Palach, care s-a autoincendiat în centrul Pragăi, în semn de protest faţă de regimul comunist, în ianuarie 1969...
• Muşlea despre Motzan, în Cuvîntul-înainte al ediţiei a II-a: „directorul de conştiinţă al tinerilor scriitori nemţi de pe la noi“.

Fragmente din prefaţa la Vînt potrivit pînă la tare:
Tineri poeţi germani din România
, ediţia a II-a, 2012

Ion Bogdan Lefter

Vîntul potrivit bate tot mai tare... Despre „poezia germană din România“ (Vînt potrivit pînă la tare: Tineri poeţi germani din România. Antologie de Peter Motzan. Traducerea poemelor: Ioan Muşlea)

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)