Femeile, „maeştrii“ şi episodicii

 

Marian Victor Buciu

 

Femeile

          Tânărul activist (anti)stalinist Calistrat B. Dumitrescu (din romanul lui N. Breban, Singura cale, Ed. Contemporanul, 2011), aparent arivist, dar avar, lacom, de putere ideală, şi nu reală, o curtează, în felul său histrionic şi rece, la început pe Adela Sempronia, fiica urâtă a directorului, fost ilegalist, Szighyarto. Nu este o alegere individuală, ci numai o acceptare a unei situaţii. Contrastul fizic nu-l deranjează, poate din contra. El nu caută femeia, caută femei, specia, şi nu individualitatea. Prin femei caută nu să înţeleagă istoria, sensul acesteia, ci înscenarea istoriei. Femeile deţin ştiinţa, inaccesibilă lui, a intrigilor. Îl ajută, îl previn sau îl scot din situaţii dificile. Fără femei s-ar pierde într-un „hăţiş de frici şi pânde“. Seducătoare, dar periculoase. Calistrat şi Adela se despart ca şi cum n-ar fi fost niciodată împreună, tânăra se mărită normal, deşi este şi lesbiană.
          El se logodeşte, nepotrivit, dar cu atât mai interesant, mai seduizant, în viaţa ca joc absolut, cu Grete, numită mai ales Ligia, Vidraşcu, studentă la Chimie, o fostă colegă de liceu, conformistă, tocilară, care avusese o idilă cu un alt coleg, şi el conformist şi tocilar, Pipi Bona. Ambii demni de dispreţul său. Ca şi el, fata, cu reale însuşiri (calităţi!) feminine, senzuale, are un tată arestat, proscris, de profesie profesor. Din logodnică, ironica Grete Vidraşcu îi devine în cap. II prietenă, parteneră de discuţii, cu riscul de a-l denunţa ca duşman ideologic. Ca un personaj feminin din romanul lui Musil, Grete îi propune înfiinţarea unei organizaţii, în care el nu vede mai mult decât o societate masculină la cheremul ei. Organizaţia eşuează. Pe Cali, cum îl alintă, Grete îl crede provocator, nu turnător mărunt (un nou clin d’oeil autobiografic?). Cu mult spirit critic, ca trimis sau mesager, îi spune ea, în definitiv gândind în consens cu el, „provocatorul vrea el însuşi să facă istorie“. Opuşi, crede el, în gândire şi spirit, cei doi se atrag sexual, fără iubire (e adoptată ideea variaţiei duble a iubirii: ca posesiune şi ca vanitate). Dispreţuitoarea, femeiuşca, nonconformista, snoaba, dar misterioasa (asemănată cu seducătorul Trempfli) Grete-Ligia se mărită cu logodnicul ei, studentul eminent „rămas la catedră ca şef de lucrări, apoi ca asistent“ (invers funcţionează titlurile universitare, dacă n-o fi şi aici aceeaşi libertate deformatoare ca aceea cu Aron bâlbâitul).
          Urmează, în cap. II, „aventura cu văduva Şimon“. Noua femeie, Elvira-Luiza, fusese numită de procurorul alcoolic Davidescu o „femeie născută pentru legendă“. Nici ea nu-l atrage, nici măcar erotic, deşi are calităţi fizice recunoscute. E însă departe de genul său: molateca, femeia-pisică. Cu ea practică un soi de eros pedagogic şi literar, citindu-i de-a valma din poeţii N. Davidescu, Ion Pillat, Ion Minulescu, Lamartine, Baudelaire şi proză erotică de Damian Stănoiu şi T. Arghezi. Aplecarea literară a personajului, repetată, e aici şi mai îngroşată. El o transformă, îmbolnăveşte suav, cum spune, de propria realitate. O scenă de amor parodiază,  ca-n romanul Bunavestire, un episod evanghelic. Amanţii sunt goi. Diformul bărbat îşi dezveleşte picioarele lungi, unica parte organică de care e mândru. Ea îl unge ca Maria Magdalena pe Isus. Amorul este, verbal şi gestual, coborât în obscen. Femeia îi face silă, „silă şi de propria mea idee“. Dar, „fanatizată de o idee prostească“, ea îl omoară, ritualic, mistic, pe un tânăr violonist, Andrei, plângându-şi iubirea pentru maestrul care îi devenise ei, un, iată, profesionist al dreptului. El e acuzat că a manipulat-o, ademenind-o cu cărţi nepotrivite. Dar nu prea se simte vinovat, justificându-se că asemenea „vini“, „vagi“, ajung chiar profitabile, dacă ideea învinge. Este un punct-cheie al romanului. Explică „morala“ în istoria mare ori mică. Istoria produce „cataclisme pe care nu le mai înţelegem“. Faptele nu pot fi înţelese, istoria da, ea este subiectul, agentul acestora. Rolul de provocator este instrumentat istoric: „realitatea pe care eu am provocat-o“, constată micul agent, femeia a împlinit-o. El descoperă puterea sufletului, superioară celei a banilor şi a ideologiei, crezută de unii puterea însăşi. Continuă să-şi facă rolul de misionar fără misiune cunoscută. „Mă simţeam un ales pentru motive pe care le ignoram…“
          Previzibil, ciclic, protagonistul se întoarce la femei, la plural, nu la o femeie. E un cuplu antagonic acesta, din cap. III, nu număr aici al câtelea pe date identice în romanele lui Breban, un „cuplu“ primit de el ca apropiat. Cel puţin „fizic opuse“ sunt aceste două tinere femei, citim în clar, dar nici în spirit nu se apropie. Medeea (Puşa) Lăzărescu este o „Iunona de cartier“, o „uriaşă“, „une géante“, „capodopera naturii“, „perfect amorală“, „nu putea avea sentimente umane“, asexuată, dar „se oferea gratuit“, „Pentru un plus de estetică…“ (aici se ratează un posibil „concept“: sextetică, şi e păcat, o spun pe jumătate în glumă), e, în fine,  nălucă, o fantomă. Ivona Silbermann este umană, cu asimetrii fizice, are un trup fusiform, picioare grăsuţe, gât gros, talie fantastică, un cap de păpuşă, „evreică plină de sex-appeal“. Nu era i- sau a-morală, ea „voia să se mărite“, „nu era ipocrită“. Singuratică şi realistă (el e singuratic şi nerealist), ea  nu minte pentru că nu are imaginaţie. Echilibrată, fiică de ministru adjunct, „extrem de cultă“, studenta la Politehnică, urmând şi cursuri de artă, sportivă, alergătoare de demifond, ascunde o pasională, devine uşor amanta junelui activist pătruns în partid şi sistem pe post, am zice, de cal troian.
          Tinerele femei sunt configurări aparent romantice, dar prin ironie modernă. „Una, Medeea, venea cumva de sus, cealaltă, dacă nu de jos, oricum, dintr-o parte, cumva.“ Sunt, în fond, configurări tipologice de tip ludic, produse ale imaginaţiei şi iluziei, fantasmării declarate de personajul care deţine toate frâiele şi frânele romanului: „bineînţeles, lângă mine nu se afla absolut nimeni“. Şi totuşi: „ambele mă îngăduiau“. De fapt, ambele îl conţineau. Sau el le conţinea. Personajul factotum, ca un deus in (şi nu ex) machina, trage iţele actanţiale, în cazul celor două, într-un fel explicit. Medeea şi Ivona sunt, specifică el, „două ghemuri“! Terestra Ivona scrie şi ea, şi anume jurnal intim, dar nu i-l cunoaştem. Sunt amândouă seducătoare, două frumuseţi. Medeea e, chiar de la nume, mitică, frumuseţea veche, divină, statuară. Ivona, frumuseţea nouă, e cordială şi sănătoasă. Medeea tinde spre Ivona (dar şi invers) într-un fel mai decis. Capătă un „cinism spectacular“ şi un „sadism involuntar“. Cu Medeea, Calistrat se duce la un „chef“, la invitaţia seducătorului Const Buzilă, care nu-i trădează originea burgheză. Aici, Medeea devine regina balului şi mai coboară o treaptă, din mit şi psihologic, ajungând în forme incipient orgiastice şi lesbiene. Nimic deplasat, nimic defazat, în raport cu destule şi „variate“ scenarii mitice.
          Femeile tinere de aici, între care le includ pe încă două, amanta Mihaela Dolgu şi soţia Valentina Borduţ, n-au propriu-zis rost şi rol istoric şi nici intrigante nu prea sunt. Ele sunt însă mai mobile şi mai ambigue decât bărbaţii, nişte naturi, fizice, spirituale, mitice, religioase, seducătoare pentru farsa tragică sau goală a istoriei, a vieţii. Calistrat B. Dumitrescu le este însă aproape.


„Maeştrii“


          Dr. Trempfli (numele este maghiar), fostul canonic catolic, ajuns contabil-şef la Indaliment, îl atrage îndeosebi pe protagonistul Singurei căi. Pe acesta îl admiră cel mai mult, pentru misterul său. Poate pentru că se află în – ori între – două lumi şi între două puteri, terestră şi celestă. Un altfel de dedublat, un om de largă, extremă, relaţie, un „doi într-unul“. De el vrea să se apropie, lui vrea să i se supună, pe lângă el încearcă să ucenicească. Îl compară cu „un prinţ decăzut“, dar nu cu ceea ce numesc Scripturile Prinţul Văzduhului, nu cu Satana. Se zbate, e furios să ajungă la el, ca şi cum ar ajunge la el însuşi, despre asta fiind vorba în definitiv. Fostul canonic catolic Trempfli este acum noua propunere, a sa, de şef cu ideologia. El e conştient de „anomalia“ atracţiei faţă de dr. Trempfli, de faptul că acesta este un magistru periculos, şi e mai oportun(ist) să devină singur. Singur ca bărbat. Doar cu Grete (Ligia) Vidraşcu, singura care îl înţelege. Trempfli fuge de el timp de doi ani şi reapare cerându-i să-l salveze pe Vasilescu, acuzat că a acoperit un grup de tineri needucaţi ideologic, care smulseseră portrete şi lozinci propagandistice. În discuţia lor de acum, între altele despre frică, eficienţa fricii, cum spune Trempfli, acesta desparte credinţa de adevăr, pe cel din urmă identificându-l cu Calea (una din însuşirile lui Isus Hristos, deci), singura cale.
          În cap. II, apropierea de Trempfli, care îi citeşte piesa Ondine, eşuează în două noi rânduri. N-au cale de întâlnire. O află în capitolul următor. Trempfli, similimaestrul, dacă nu alter ego-ul său, îl îndeamnă pe Calistrat la prudenţă şi disimulare: „nu-ţi arăta pofta de putere“. Mai era nevoie, mai era (ne)cazul? Trempfli nu gândeşte diferit de el. Curiozitatea şi frica sunt motoarele vieţii umane: „omul rămâne acelaşi: un animal curios de cele ce şi i se întâmplă, înfricat de ziua de mâine, uneori şi de cea de azi“. Omului (laic, din perspectivă religioasă, să zicem creştină) îi e frică de moarte şi de privarea posesiei, pierderea posesiei de sine fiind de fapt tot expresia fricii de moarte. Tot Trempfli e de acord cu amorţirea, nedeşteptarea, împăcarea cu tot ce se întâmplă (şi cam pe aici se arată a fi şi protagonistul Singurei căi) poporului: „poporul nu se revoltă aproape niciodată“. Şi cum intră în acord supunerea sau servitutea cu dorinţa unanimă de putere? Pentru că fostul canonic catolic admite şi el că „voinţa de putere nu e decât o astfel de posesiune“. Se împacă pur şi simplu. Dincolo de înţelegere. Şi înţelegerea este, să spun aşa, înţeleasă la fel de cei doi, în acest context cu totul afini, dacă nu prezentându-se ca doi într-unul, o identitate în dublă persoană. Trempfli recunoaşte că „noi nu înţelegem decât ce ne interesează“. În cazul lui Calistrat, dar şi al lui Trempfli, nu-i interesează, pentru că o ignoră, istoria. Atitudinea aceasta va fi întărită în ultimul, al cincelea capitol din roman. La atât se reduce deocamdată întâlnirea cu Trempfli, virtualul, nu şi realul, magistru. O întâlnire, de fapt, a protagonistului cu el însuşi, în planul, unicul care îl (şi îi) interesează, al conştiinţei.
          Prin studenta la Medicină, Mihaela Dolgu, dintr-o familie victimizată de regim, amantă neatrăgătoare a lui şi logodnică a unui asistent de la facultate, Calistrat ajunge la un alt personaj memorabil, unchiul ei Michael Steiner-Sebastian (în cap. IV). Relaţia dintre cei doi este de apropiere şi retragere, ca într-un joc de-a şoarecele şi pisica. Iniţial, gazda este profund dispreţuitoare, privindu-şi oaspetele „ca pe un gândac uman“. Steiner e un om foarte bătrân, are 90 de ani, a studiat în tinereţe la Paris, apoi a publicat broşuri, a fost probabil închis sub regimul mareşalului Antonescu. Deţine „o biografie pitorească“. Avusese în tinereţe un succes iluzoriu şi primejdios, dar a ajuns un intelectual ratat, steril, iar prin asta el crede că tipic. Aşa cum ajunsese, la Cluj, el interesa puterea stalinistă, iar micului activist nearivist i se reproşează că nu-l transformă în tovarăş de drum, aliat, apropiat.
          Captivantul personaj este construit în contrast cu Ştefan, scepticul-devastator. E un om încrezător şi trăitor, într-un fel exclusiv personal, individual, al vieţii, al prezentului, al clipei eterne. Opus sufletului „schilav“ al „logicianului“ Securităţii, Ştefan, Steiner înţelege sufletul ca „o formă de victorie a omului şi a memoriei“, aparte faţă de „sufletul sclav al lui Dostoievski“. I-l aduce oarecum aproape singurătatea care maturizează, curajul lui paranoic sau paranoid, din tinereţe, încă păstrat. Steiner este chiar mai paranoic, îi lipseşte total frica şi nu are nicio legătură cu lumea comunizată şi revoluţia, orice revoluţie. „Revoluţie înseamnă frică, înainte de toate…“, susţine el. Ca răsfrânt în el însuşi vorbeşte şi despre Lenin, Mussolini, Hitler, democraţia americană. Dacă Ştefan formulează „istoria sau dracul“, Steiner o identifică prin „timpul sau Zeii“. El constată că „există şi zei minori, zei înfrânţi, ca Prometeu“. E un olimpian, absolut neimplicat şi neconvingător pentru junele obscur activist stalinist, un sceptic şi în pledoaria pentru clipa proprie. E de o frivolitate rece, distanţat de orice credinţă. Vorbeşte şi despre Socrate, dar nu e deloc socratic, ironic. Îl citează pe Horaţiu, cu nil admirari, cu sensul de a nu te lăsa transformat de nimic, a rămâne în cochilia individuală. Deşi admite sau îi e cunoscută o nevoie omenească permanentă de un stăpân al conştiinţelor şi citeşte Mario şi vrăjitorul, de Th. Mann, ca o ficţiune anticipatoare a istoriei, ca presimţire a fascinaţiei mulţimii pentru Hitler. Dar nu este cazul său, de subom sau supraom, ratat, steril. De aceea Calistrat decide că bătrânul îi rămâne îndepărtat şi străin, la distanţă chiar faţă de seducţia exercitată de Trempfli, ca urmare „dl Steiner nu-mi putea fi un maestru“.
          Cu aceşti ireali maeştri, tânărul Calistrat B. Dumitrescu se intersectează, fizic şi metafizic, adesea cu dificultate, după perioade de ascundere. Dar nu se identifică. Şi mai ales ei nu-l umilesc, nu-l reduc într-atât încât să fie transformat.


Episodicii

          Prea puţin ştim despre familia protagonistului, anti- sau noneroului Singurei căi, Calistrat B. Dumitrescu. Uneori el aduce vorba de tatăl său, un funcţionar la Administraţia Financiară, dar şi un duşman al dictaturii sovietice sau ruseşti, aflat de la un timp în închisoarea regimului. Straniu e faptul că fiul nu întreprinde nimic pentru a-l salva. Parcă-l pedepseşte el însuşi alături de autorităţile pe lângă care se află, într-o poziţie schimbătoare, marginală, dar persistentă, totuşi. Tatăl îl detestă şi-l numeşte trădător. Fiul nu-l judecă, nu-l absolvă, tatăl apare pentru el ca inexistent. Contează doar atitudinea tatălui faţă de el. Ireconciliabilă. Mai ales în expresie – eludată în roman. În cap. III, tatăl, excesiv de imaginativ, corupt de lecturi amestecate, privit când ca un erou, când ca o victimă, este încă la închisoare şi fiul nu uită că i-a acuzat „firea blestemată“. Despre mamă aflăm şi mai puţin. Reţinută în a-i vorbi fiului, ea îşi urmează soţul. Sunt părinţii său diferiţi de el, adică nişte lipsiţi de ambiţie? În raport cu dictatura, da, fiul vrea să îi supravieţuiască surmontând-o, invadând-o, simulând a i se asimila. Părinţii aleg adversitatea, suferinţa şi salvarea, altfel decât fiul lor.
          În primul capitol, el îşi mai aminteşte de doi unchi. Unul e Tony-bácsi, pe care-l pomeneşte dispreţuitor, pentru că era stupid, dar şi admirativ, pentru că era… uman. Aceeaşi atitudine ambivalentă, ambiguă, pe care tânărul o are faţă de oricine şi orice. În cap. II îşi aminteşte iar de Tony-bácsi şi îndemnul lui de a se lăsa dus de val şi neîncărcat cu ceea ce e de prisos (el crede că: dragostea, iubirea patriei, onoarea, munca). Celălalt unchi, Dragomir, rămâne la opţiunile lui politice de dreapta, la lecturile chiar de extremă dreaptă. E şi autorul unei oarecare cărţi.
          În primul capitol apar câteva personaje puţin, unele deloc urmărite, uitate acolo. Şeful, primul său şef, unul mic, de la Indaliment, Fredy Şandor, are unele date comune cu tânărul funcţionar, descins din orăşelul bănăţean (notat cu litera L.), venetic şi, vom vedea ulterior, itinerant. E „zăpăcit“ şi „inteligent“. Funcţionar tipic, el e „omul-şopârlă“. Nu are destin, nu e protejat de invizibil, ca tânărul Calistrat. Dosarul îl scufundă, e eliminat repede, ca fost legionar sau rudă apropiată de un fost legionar.
          Frederic Lipcsei, un şef mai mare, secretar de partid, e admirat treptat pentru „firea sa liniştită, inteligenţa sa fină, prudentă“. E un personaj de curs epic mai lung. Tot de la primul loc de muncă, doamna Roşu, dactilografa, şi Traian Vescan sunt mai curând nume şi atât, deşi prin ceva fac şi ei figuraţie în lanţul tipologic realizat pe principiul păpuşilor ruseşti.
Directorul, fost ilegalist, Szyghiarto este numit „şacalul“. De umplutură, mai degrabă invizibil, e Filimon Pandele Ion, naşul Adelei Sempronia Szighyarto. Tatăl Gretei Vidraşcu, amintit în treacăt în roman, încă arestat, e reîncadrat de la politic la drept penal, pare-se şi cu sprijinul micului activist revoltat în conştiinţă.
          În cap. II, el deprinde de la românul Fagi Laszlo prudenţa de a vorbi puţin şi de a asculta. Un tovarăş, Vartolomeu Ispas, promite să devină noul său protector, după crima pe care probabil că el i-a sugerat-o, cu o de neînţeles (ne)vinovăţie, frumoasei şi fanaticei văduve Şimon.
          Tot aici ajunge, ca studios al dreptului, în apropierea procurorului dipsoman şi idealist Raoul Semproniu Davidescu, dar acesta nu-i încredinţează niciun dosar. În toiul unei libaţii, el îi spune franc procurorului că ar fi pregătit să-l ucidă, imprudenţă primită uşor de acela. Mai mult, e sfătuit să se încredinţeze întâmplării, o convingere în fond a sa. Procurorul, stăpânul dosarelor care ucid, numit şi el şacal, mai necruţător decât bestiile „civile“, „zevzec inteligent“, mereu sarcastic, are în comun cu tânărul reabilitat detracarea şi singurătatea. Lui i se arată, dincolo de suferinţa pe care i-o produce, protector: „bufon simpatic şi detracat fără convingere, mă apăra, mă ajuta chiar“. Prin el coboară în bolgia istoriei şi a justiţiei staliniste.
          Până la finalizarea studiilor de drept, micul activist „pasiv“ ia bătaie de la o bandă de ţigani (romanul împacă aici burlescul şi pitorescul: unul constată că s-au înmulţit boierii!) şi e înjunghiat de o femeie, supărată pe cu totul altcineva că nu reuşea să dea mită şi să-şi elibereze soţul închis. Tot în justiţie, capătă un nou şef, în persoana unui fost metalurgist, numit Luca Vasile, un nume cu mare rezonanţă istorică în stalinismul românesc, acum întors cu ironie de romancier. Iată ce fel de roman „istoric“ scrie Breban: al ironiei, al farsei.  

Marian Victor Buciu

Femeile, „maeştrii“ şi episodicii (Nicolae Breban, Singura cale, Ed. Contemporanul, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)