Să rîdem cu...


OVIDIU PECICAN. Bokia se intitulează romanul lui Ovidiu Pecican apărut la sfîrşitul anului trecut la Editura Tracus Arte. Iar titlul, un ambiguu cuvînt-valiză, ne duce în multe direcţii, de la Nokia la altele, pe care prefer să le trec sub tăcere. Cartea beneficiază de prefaţa, amplă şi la obiect, a lui Ion Bogdan Lefter. Este un roman-foileton, cu episoade fără legătură neapărată unul cu celălalt, de esenţă satirică. Pecican s-a inspirat din realitatea cotidiană, care i-a oferit multe surse de inspiraţie. Aşa că aspectele groteşti ale lungii noastre tranziţii de la comunism la democraţie au fost punctul de plecare al romanicerului, care le-a hiperbolizat şi le-a ridicat la absurd. Cartea lui Ovidiu Pecican m-a făcut să mă gîndesc nu la un drum pînă  în satul meu, Jucu, care a găzduit cam degeaba Nokia (nu chiar degeaba, căci s-a ales: 1. cu un părculeţ de joacă pentru copii, colorat strident, pe gustul epocii, la fel de oribil precum toate părculeţele similare din Cluj, inclusiv cu locul de joacă din curtea interioară a blocului socialist în care locuiesc; 2. cu un fel de fîntînă-bazin, din metal, de o oroare indescriptibilă şi de o inutilitate perfectă), ci la Călătoriile lui Gulliver – oriunde, la uriaşi sau la pitici. Limbajul este savuros. Capacitatea lui Ovidiu Pecican de a crea jocuri de cuvinte, verva lui asociativă şi verbală sînt uimitoare. Cu minime retuşuri – scenele cu trimitere la organic nu-i ies romancierului, din punct de vedere estetic, chiar cum trebuie –, cred că romanul poate intra, pe termen lung, în literatura neagră despre neagra noastră realitate. Observaţia pe care o fac – a mai făcut-o şi prefaţatorul – priveşte aspecte punctuale. Împreună cu promisiunea, adresată autorului, de a-l lua cu mine să vadă Bokia din fosta Nokia, adică din satul meu, spun că avem o carte pe care, citind-o, izbucnim în rîs. Şi asta, datorită ingeniozităţii ludice a autorului. O carte deci pe care recomand călduros ca lectură de noapte.

CIPRIAN VĂLCAN şi DANA PERCEC. Teologia albinoşilor se numeşte cartea, din 2010, a celor doi autori, şi a apărut la Editura Napoca Star. Despre Ciprian Vălcan am mai scris, impresionată de verva lui nervoasă şi de asociaţiile de factură manieristă (în sensul tipologic al cuvîntului, deci într-un sens care nu are nimic depreciativ, ci numai trimite la o tipologie culturală). Pe Dana Percec o citesc în premieră şi remarc faptul că are un ton sarcastic-ludic cu o treaptă mai jos, muzical vorbind, decît Vălcan. Cartea este savuroasă, căci elogiul plin de vervă al unor valori astăzi prohibite şi ducerea pînă la absurd a neregulilor din realitatea imediată, în texte prozastic-eseistice, bine scrise, înţesate de aluzii culturale şi de anamorfoze ludice, nu pot decît să delecteze. În timp ce citeam Teologia albinoşilor, mi-au venit în minte nedespărţiţii Ţeposu-Groşan-Ţîra de pe vremea studenţiei mele, care aveau o asemenea vervă şi capacitate satirică, încît în prezenţa lor nu aveai cum să nu rîzi continuu. Prefaţa cărţii – un elogiu al oblomovismului şi al utopicului principat de cinci mii de aleşi care trăiesc acolo, fără nicio obligaţie şi cu toate drepturile – este scrisă de amîndoi autorii. În cuprinsul cărţii, avem cupluri de texte, unul al lui Vălcan, unul al Danei Percec – pe o temă dată. Iar temele, inspirate din realitatea şi irealitatea imediată, sînt de tot hazul: Despre Hitler şi frişcă, Primarii latră întotdeauna de două ori, Lătrînd cu Leibniz, Odă fundamentului (despre un monument dedicat... clismei), Cîinele poliglot, Maica Rusia şi tata tractor, Să spălăm Putin(a) şi altele pe aceeaşi măsură. Verva asociativă a autorilor este enormă – iar hazul cititorului, luat şi dus pe sus de vîrtejul unor asociaţii cultivate care sînt placate pe derizoriu, inevitabil.


                                                                                                                                               MARTA PETREU

Marta Petreu

Să rîdem cu ...

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)