Avocatul Lenin, sistemul totalitar şi distrugerea legalităţii


Vladimir Tismăneanu


          Acum două decenii nu a pierit doar URSS, ci un întreg mod de a privi lumea, prin lentilele totalitare, un expansionism menit să cucerească întreaga planetă în numele unei religii seculare, al unei weltanschauung pseudoizbăvitoare. Era finalul, deloc grandios, al nesăbuinţei istorice a bolşevismului. „Nu există fortăreaţă pe care noi, bolşevicii, să nu o putem lua cu asalt“, proclama Stalin, pe urmele lui Marx, care anunţase că revoluţionarii pot şi trebuie „să ia cu asalt cerul“. Cecil Rhodes, citat de Hannah Arendt, promitea „colonizarea stelelor“. Totalitarismul, concept pe care unii l-ar dori eliminat, ca un „vestigiu intelectual al Războiului Rece“, a simbolizat o cumplită realitate, a reprezentat ceva absolut nou în istorie, îngemănarea perversă dintre utopie, ideologie şi teroare. De fapt, cum au observat unii politologi, este mai adecvat să vorbim despre totalitarisme.
          Dincolo de atâtea diferenţe, comunismul şi fascismul au fost eforturi sistematice de distrugere a modernităţii burgheze, a valorilor liberale, între care pluralismul, moderaţia, civilitatea, cultivarea onestă şi calmă a tradiţiei, toleranţa, respectul pentru celălalt, pentru alteritate. Au fost mişcări revoluţionare chiliastice care urmăreau să întemeieze comunităţi „perfecte“, după modelul sectelor religioase, prin stigmatizarea, demonizarea, excluderea şi exterminarea celor consideraţi „nedemni de a trăi“. În anii ’30, părea că nimic nu le putea sta în cale, că uraganul totalitar era de nestăvilit, că Stalin, Mussolini şi Hitler aveau vântul în pupă, că omenirea intră în ceea ce Elie Halevy a numit „era tiraniilor“. Nu putem, aşadar, ignora invarianţii, temele, obsesiile, motivele comune existente în stalinism şi nazism. Tocmai de aceea mi se pare important volumul Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared, apărut în 2009 la Cambridge University Press, editat de Michael Geyer şi Sheila Fitzpatrick. Bogată în sugestii, informativă şi densă, introducerea semnată de profesorul Michael Geyer de la Universitatea din Chicago reprezintă o excelentă sinteză a câtorva decenii de dezbateri pe tema totalitarismului.
          Cartea este organizată în patru părţi: „Governance“; „Violence“; „Socialization“; „Entanglements“. Fiecare capitol este scris de doi specialişti, un expert în stalinism şi altul/alta în nazism. De pildă, primul capitol, intitulat The Political (Dis)Orders of Stalinism and Nazism, este scris de Yoram Gorlitzky şi Hans Mommsen. Capitolul despre Omul Nou în Rusia stalinistă şi în Germania nazistă este scris de Peter Fritzsche şi Jochen Hellbeck (acesta din urmă este autorul lucrării Revolution on My Mind: Writing a Diary Under Stalin, Harvard University Press, 2006, o carte care a influenţat decisiv orientarea actuală a studiilor despre problema conştiinţei individuale a „omului sovietic“, a construcţiei şi reconstrucţiei sinelui, a sentimentelor şi emoţiilor, deci a subiectivităţii în regimul totalitar stalinist). Peter Fritzsche este autorul volumului Stranded in the Present: Modern Time and the Melancholy of History. Concluzia acestui capitol merită citată, mai cu seamă că sunt unii care preferă să ignore faptul că totalitarismul a simbolizat mai presus de orice un transformism revoluţionar (spre a relua ideea lui Robert C. Tucker), un atac continuu, sistematic şi violent împotriva valorilor, normelor şi principiilor modernităţii liberale. Inamicul principal a fost statul de drept, care trebuia înlocuit cu cel de nedrept (Unrechtsstaat). Nu este însă vorba de un refuz al modernităţii, ci de propunerea unei „modernităţi alternative, neliberale“. Ar merita (re)citită în acest sens cartea lui Stephen Holmes despre anatomia antiliberalismului.
          Bolşevismul şi nazismul au fost doctrine prin excelenţă moderne, dar ele au respins libertăţile şi drepturile individului, aşa cum s-au constituit acestea în întreaga experienţă antiabsolutistă a Occidentului. Pe urmele lui Rahmetov, eroul lui Cernâşevski din Ce-i de făcut?, Lenin s-a conceput pe sine ca Om Nou şi a impus unei întregi societăţi această revoluţie antropologică. În repetate rânduri, vorbind în faţa cadrelor SS, Heinrich Himmler a insistat asupra necesităţii unei mutaţii a condiţiei umane prin revoluţia rasială. Ambele sisteme au urmărit dispariţia celor consideraţi „elemente sociale dăunătoare“ (în Rusia Sovietică) ori „asociali“, „vermină“, „paraziţi rasiali“ în Germania nazistă:

Omul Nou stalinist şi Omul Nou nazist împărtăşesc un angajament comun faţă de disciplină, fie ea intelectuală sau fizică, având astfel capacitatea de a lăsa în urmă lumea liberală. Ambii se împăunează cu colectivităţi organizate, ordinele lor defilează exprimând, alternativ, marşul puternic al istoriei sau puterea şi frumuseţea rasei superioare. Numai prin eforturi colective, sincronice, istoria ar putea fi propulsată înainte, credeau sovieticii, sau, în cazul germanilor, ar putea fi anulată prăbuşirea degenerativă a istoriei. Ambele dispreţuiesc liberalismul pentru slăbiciunea şi incapacitatea de a face faţă cerinţelor lumii moderne. Pretenţia lor de a transforma lumea într-o manieră sistematică şi în moduri grandioase legitima pretenţia lor de a fi avangarda a două variante distincte ale unei modernităţi neliberale. În cazul sovietic, lumea liberală a devenit învechită pentru un viitor măreţ care trebuia atins; în cazul nazist, lumea liberală ascundea mai multe identităţi rasiale fundamentale. Era un curaj ameţitor în asumpţia că, în secolul al XX-lea, pot fi revendicate noi identităţi colective. Cu toate acestea, acest curaj s-a manifestat, de asemenea, în energiile distructive ocazionate de crearea Omului Nou. În Uniunea Sovietică, Omul Nou presupunea abandonarea Omului Vechi de către istorie; în Germania nazistă, Omul Nou se descoperea pe sine în voinţa de-a elimina orice şi toate pericolele rasiale. Asumpţia unor noi identităţi a fost în cele din urmă un atac feroce şi o înfricoşătoare alternativă la modernitatea liberală, o stare de lucruri care face posibilă şi impune examinarea. (p. 340-341)

Pregătind acest articol, am regăsit următorul pasaj din prefaţa scrisă acum câteva decenii de marele politolog şi istoric britanic Leonard Schapiro (autor, între altele, al unei biografii a lui Turgheniev) la cartea sa The Origins of the Communist Autocracy: Political Opposition in the Soviet State. First Phase – 1917-1922, apărută la Harvard University Press. Este bine că suntem la curent cu noile contribuţii datorate unor istorici şi politologi interesaţi în studiul vieţii cotidiene, al variilor forme de complicitate, colaborare, consens şi al subiectivităţii în statele totalitare, dar nu trebuie să uităm că există genealogii în lumea ideilor, că noţiunile au propria lor ereditate, că spaţiul conceptual este unul cu filiaţii şi ramificaţii multiple, adeseori surprinzătoare. Iată, aşadar, ce scria Leonard Schapiro în 1976:

Mi-am petrecut ultimii douăzeci de ani, şi mai mult, cu studiul sistemelor totalitare. Nimic nu m-a făcut să-mi modific opinia pe care mi-am format-o ca rezultat al muncii la această carte: cheia spre o societate este atitudinea sa faţă de lege. [...] Ideea despre o societate modernă, totalitară este că aceasta nu este doar un fel de tiranie mai elaborată, cu legi mai aspre, ci mai mult. Acesta este, dimpotrivă, un sistem al unei reguli arbitrare, care a descoperit o formulă convenabilă, în scopul de a se asigura că legea şi judecătorii pot fi utilizaţi ca instrumente ale acestei reguli arbitrare. [...] Astfel, socialiştii naţionalişti germani au inventat „legea superioară a partidului“, în timp ce Lenin a operat cu marxista sau cvasimarxista „conştiinţă revoluţionară“, care trebuia să aibă autoritate mai mare decât „tertipurile avocăteşti“  [...] De îndată ce legea, prin unul sau altul dintre aceste tertipuri, sau altele asemenea, este transformată într-un instrument al regulii arbitrare (şi, prin urmare, distrusă), poziţia individului este dincolo de orice speranţă. În acest sens, la toate evenimentele, nu a existat nicio diferenţă reală între Lenin şi Stalin.

Lenin a studiat dreptul, era de profesie avocat (meserie pe care nu a practicat-o şi pe care a tratat-o instrumental, asemenea atitudinii sale faţă de justiţie în genere). Pentru avocatul Ulianov, educat în tradiţia nihilismului rus şi a radicalismului marxist, dreptul era o suprastructură, putea fi, aşadar, abolit ori reconstruit în funcţie de interesele „avangardei revoluţionare“. Fidel Castro a studiat şi el dreptul. Hans Frank, guvernatorul Poloniei convertite în colonie germană, unul dintre principalii arhitecţi ai holocaustului, era un doctrinar oficial al sistemului „juridic“ al celui de-al Treilea Reich. Calea către teroarea absolută, către exterminism devenit politică de stat, a fost deschisă de distrugerea legalităţii tradiţionale. Avocatul ex-menşevic Andrei Vasinski avea să-l serveasca pe Stalin ca procuror în înscenările sinistre numite „procesele de la Moscova“. Lenin dispreţuia „sentimentalismul mic-burghez“, procesele de conştiinţă ale „intelectualilor şovăielnici“, moralismul preoţilor şi mai ales „tertipurile avocăţeşti“. Nu suporta să asculte Apassionata. Revoluţia nu avea nevoie de justificări externe: „legea“ ei imanentă era teroarea, distrugerea adversarilor, lichidarea legalităţii reale.
          Romancierul Maxim Gorki a fost cel care a construit arhetipul Omului Nou, pregătind modele gen Pavlik Morozov, pionierul care şi-a denunţat tatăl, şi Stahanov, eroul industrializării forţate. În 1918, Gorki a criticat violenţa dezlănţuită a bolşevismului. Ulterior, a devenit el însuşi propagatorul miturilor redemptive ale acestui radicalism utopic, a justificat, prin scrierile sale, gulagul. O carte care a dominat discursul şi practicile nefaste ale realismului socialist în România stalinizată a fost scrisă de Ion Vitner şi purta titlul Pasiunea lui Pavel Korceaghin. Substratul psihologic al totalitarismelor a fost resentimentul. Lenin, Stalin şi Hitler au fost oamenii resentimentului. Eric Hoffer avea dreptate: mişcările de masă inspirate de profetismul radical de tip totalitar au fost mişcări resentimentare. Ceea ce naziştii desemnau drept Weltanschauungstaat, ceea ce comuniştii celebrau drept „dictatura proletariatului“, falsa împărăţie a libertăţii, era de fapt opusul absolut a ceea ce tradiţia liberal-conservatoare numeşte Rechtsstaat, statul de drept.

Vladimir Tismăneanu

Avocatul Lenin, sistemul totalitar şi distrugerea legalităţii

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)