În roşu, la Athos

 

Ştefan Borbely

          Îndrăcit-senzual în stilistica sa de fiecare zi – probabil cea mai spectaculoasă din întreaga noastră literatură actuală –, de- monic în multe idei, spectacular nevoie-mare şi ahtiat după arome lexicale zemoase, pe care numai gastronomia culturală levantin-caragialiană le poate satisface pe deplin, Dan C. Mihăilescu nu prea pare dus cotidian la cele sfinte, şi atunci când un emisar al grupului de artişti plastici din grupul Prolog îi propune să li se alăture pentru un periplu de zece zile la mânăstirile inaccesibile femeilor de pe muntele Athos, invitaţia, deşi surâzătoare, i se pare scriitorului „o nepotrivire strigătoare la cer“, pe motiv de umilit-orgolioasă inadecvare: ce să caute el, nepractician al celor creştine şi foarte liberal în voinţa de a-şi afirma prin toate mijloacele independenţa, inclusiv prin refuzul de a pogorî capul în faţa oricărei autorităţi, în economia personală şi sufletească a unui grup nu bigot, dar relativ ascetic şi spiritualizat, pentru care isihasmul înseamnă mai mult decât o disciplină interioară şi Athosul un fel de centru al lumii, respectat pentru asprime şi admirat pentru insularizare, cu toate anacronismele pe care aceasta le impune? Răspunsul, înainte de a fi coregrafic şi existenţial, e vestimentar: îşi ia din garderobă un fâş roşu – nu de o altă culoare, mai smerită – şi traversează Athosul îmbrăcat lejer într-un simbol al inadecvării, pentru a scrie cronica unei excursii memorabile (Oare chiar m-am întors de la Athos?, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2011), care înseamnă mai mult pentru autorul ei decât o ieşire personală într-un spaţiu inedit, la care se gândea până atunci cu frisoane, fiindcă îl surprinde cu o transsubstanţiere. Ereticul mustos, iubitor de Caragiale, care citeşte corespondenţa lui Cioran în refectoriul athonit şi admiră porumbeii în loc să se lase pătruns de iradierea spiritualizată a icoanelor în jurul cărora se îngrămădesc toţi vizitatorii, simte o linişte transumană la schitul Lacu şi un extaz domolit la Vatopedi, semn – pentru el – că anistoricitatea locului poate fi savurată chiar şi fără participare mistică şi că eşti altul atunci când te întorci de la Athos, decât cel care ai fost la plecare, drumul însemnând iniţiere, transformare lăuntrică, redefinire.
          Să nu creadă cumva bunul cititor, văzând toate acestea, că Dan C. Mihăilescu se converteşte întru totul la cele trăite sau că-şi schimbă brusc şi decisiv setul de valori, trecând abrupt şi pe nepusă-masă din exuberanţă în asceză. Nimic din toate acestea: decide, în cele din urmă, că nu mai vrea să revină acolo, se ţine deoparte de-a lungul întregului periplu, refuzând împărtăşania, ezitând să îngenuncheze şi fiind foarte aspru admonestat de către un preot fiindcă ţine mâinile la spate, în loc să le aibă împreunate smerit în faţă, se repede la un automat cu biscuiţi şi ar „plăti cu aur“ pentru o ceaşcă de cafea, care-n „pustia“ de acolo e luată, probabil, ca băutură a Ghiavolului şi-n consecinţă nu se serveşte, însă, dincolo de aceste foarte consecvente puseuri de autenticitate şi de rectitudine personală – câţi călători ai Athosului ar avea curajul să declare public că preferă porumbeii în „duglişa lor forfotire“ icoanelor, sau că e excedat de interioare bisericeşti redundante, regalându-se în compensaţie cu spectacolul opulent, paradiziac al naturii din jur? –, cartea impresionează prin autoscopia ingenuă a protagonistului, fiindcă Athosul e un test cultural şi existenţial radical şi identitar, decizia de a merge acolo fiind cu totul altceva decât aceea de a vizita Veneţia iarna, de a vedea Istanbulul mâncând sardele pe Galata sau de a da o raită prin împrejurimile burgheze, năpădite de vii, ale Vienei. E un test al valorilor şi al adecvării relative, care impun introspecţie, autoanaliză şi reverenţe livreşti necesare, în faţa unor surse pe care altminteri nu le-ai fi frecventat niciodată sistematic, fiindcă tema ţi se părea îndepărtată de preocupările tale curente, străină structurii tale, exotică. Ceea ce m-a frapat înainte de toate, parcurgând mai ales partea introductivă a volumului, a fost disponibilitatea lui Dan C. Mihăilescu de a se autodefini – cu valori pro şi cu valori contra –, transformând sejurul într-o experienţă fundamentală. Una – să repetăm ce am spus chiar la începutul acestui text – mai degrabă a inadecvării decât a mimetismului conformist sau a politeţii de a te supune unui rit cu care nu prea ai multe în comun, însă, e de precizat acest detaliu pentru cei care nu-l cunosc, asemănător multor experienţe prin care Dan C. Mihăilescu a trecut în ultima vreme, operaţia pe cord deschis, din 2005, fiind cea mai cumplită dintre ele.
          Prin urmare, n-aş insista pe anecdotica opozitivă din jurnal, ci pe altceva, definit destul de vag de autor ca „necredinţă doritoare de har“: adică, pe identificarea, chiar la Athos şi prin intermediul acestuia, a unei valori pe care autorul şi-o recunoaşte ca fiind absentă: credinţa. Întrebarea e periculoasă, fiindcă simpla ei formulare e „strigătoare la cer“ în ochii majorităţii: e ea obligatorie la un intelectual, măcar la nivelul unui mimetism topologic prudent, conformist, sau se poate trăi şi fără ea, conştientizând lucid şi nedramatic această carenţă de structură interioară, dar netransformând-o într-un orgoliu? Sunt întru totul de partea lui Dan C. Mihăilescu şi îl admir că şi-a pus-o, lăsându-l pe cititor să-şi formuleze atitudinea după citirea cărţii. Volumul e, astfel, de o sinceritate umană solidă, puternică, rară, motiv pentru care, într-o lume intolerabilă ca aceea pe care el o vizitează, el ar putea fi închis într-o bolniţă. „Năbădăios atlet al neliniştii, hedonismului şi insubordonării“, Dan C. Mihăilescu are o „percepţie poetică“ a religiosului, scrie „o poveste acut subiectivă“, dă Cezarului ce este al Cezarului – adică recunoaşte faptul că zilele petrecute la Athos i-ar putea declanşa introspecţii inedite sau sondaje pe care altminteri nu le-ar fi făcut –, dar nu ezită să observe ceva ce un suflet mai concesiv şi mai oportunist n-ar fi avut curajul s-o facă: şi anume, „ospeţia rece, formală“ de care grupul a avut câteodată parte, paradoxurile asprimii monahale („odată terminată rugăciunea finală, eşti dat năprasnic afară“, fără să poţi savura pe îndelete arhitectura interioară a lăcaşului de cult în care ai fost introdus), sau că nu printre toate comunităţile monahale de acolo „găseşti cale de dialog şi căldură sufletească“, autosuficienţa monahală fiind, de multe ori, intransigentă cu „străinii“, intolerantă faţă de mireni şi impenetrabilă la intruziune: „Ştiţi cum se spune la noi: orice vizită ne bucură de trei ori: o dată că aţi venit, de două ori că plecaţi“.
          Sunt şi alte sugestii în carte – păcat că-s destul de puţine... –, care deschid foarte mult tema, înspre o internaţionalizare sau regionalizare la care nu te gândeşti într-o primă instanţă, fiindcă aglutinezi, fără să ţii cont de diferenţieri. Astfel, constată autorul, Athosul reuneşte o masivă afluire de ortodoxism rus, abisal şi acut orientat într-o direcţie pravoslavnică, recuperativă, are, apoi, un foarte pregnant fond de ortodoxism grecesc, de orgoliu sârbesc şi unul mai umil, „melismatic“, românesc, atât istoria locului, cât şi liturghiile trădând diferenţe stilistice perceptibile: „Notez deosebirile dintre slujbe. Asprimea cazonă de la Sf. Andrei [...], faţă de coregrafia elastică, ritmul nervos, stilul fastuos şi adorarea ceremonialului la greci. La români: firescul cuvântat, accentul decisiv pus pe rostire, nu pe mişcare. Pe reculegere, nu pe ritualitatea kinetică. Grecii adoră stilistica corporală. Noi preferăm şoptirea melifluentă, cum îi spunea Dan Botta“. Cu totul însă, locul e anacronic şi trăieşte fervoarea de a rămâne aşa, prin refuzul plat al dialogului cu creştinismul occidental, vizibil inclusiv în retorica autosuficientă a arhimandritului Efrem, egumenul mănăstirii Vatopedi, una dintre figurile luminoase întâlnite de „prologişti“ pe drum. Acesta scrie, într-un pasaj reprodus la pag. 84: „Europeanul care nu are dogma ortodoxă nu poate să înţeleagă viaţa duhovnicească“. Fie-mi îngăduit să nu cred, cu condiţia ajustării sintactice a ultimului termen; nu suntem în 1054...     
          Aşadar, ceea ce mi-a plăcut mai presus de toate la cartea lui Dan C. Mihăilescu a fost sinceritatea lui, atitudinală şi expresivă, adică faptul că te lasă complet liber după ce o citeşti, îţi lasă integral libertatea de opinie, ba mai mult, ţi-o şi încurajează. Nu e puţin lucru într-o ţară împărţită între o democraţie debilă şi un ortodoxism impetuos, în care bisericile-s mai multe decât firmele capabile să te ducă la liman în mileniul III. Însă mi-a plăcut şi altceva: lumina pe care Dan C. Mihăilescu o aruncă peste faţa unora dintre tovarăşii de drum sau cei întâlniţi în cale (Costion Niculescu, Constantin Flondor, deja amintitul arhimandrit Efrem sau părintele Daniil Cotescu, fiul Valeriei Seciu şi al lui Octavian Cotescu), apropierea autorului de pictorul Horia Paştina – echivalentă cu o iniţiere – fiind cea mai intensă dintre ele. Dan C. Mihăilescu a avut dintotdeauna un cult al prieteniei, pe care l-a îngrijit cu delicateţe; calitatea lui de om deosebit străbate puternic printre rânduri, dorindu-ţi-l alături în toate călătoriile vieţii.
          Îngăduit să-i fie unui fiu de fotograf să arunce o privire şi prin albumul care însoţeşte volumul, majoritatea instantaneelor fiind luate de către Andrei Rosetti (fiindcă, se pare, autorul nu se are bine cu instrumentul de eternizare). Cel din 4 mai, de la schitul Prodromu, care prezintă „instalarea unei turbine eoliene“, poate figura în orice expoziţie de ţinută din lume, cu condiţia să sufere o mică ajustare topografică în titlu...

Ştefan Borbély

În roşu, la Athos (Dan C. Mihăilescu, Oare chiar m-am întors de la Athos? Bucureşti: Ed. Humanitas, 2011 )

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)