Nicolae Prelipceanu şi moartea la purtător

 

Irina Petraş

          Moartea la purtător – acesta e titlul cărţii la care tocmai lucrez. Mi se pare potrivit şi pentru tristeţea verticală a lui Nicolae Prelipceanu din toată poezia sa: „Moartea şi-a făcut cuibul în mine / puii ei învaţă să zboare / în creierul meu“. Şi, poate, mai ales pentru cea mai nouă dintre cărţile sale, La pierderea speranţei: Poezii (Bucureşti: Casa de Pariuri Literare, 2011, 62 de pagini): „tristeţea e meseria mea –  meseria mea-i tristeţea / nici majuscule nu mai am / din cauza asta / profesiunea mea-i tristeţea“; „iată calea – nu vă faceţi iluzii / nimeni nu supravieţuieşte nimănui / corpuri delicte sunt toate în jur / numai crima întârzie-n noi / ca o rudă ca un prieten / ca adevărul / ca viaţa“. Un exacerbat simţ etic, plus o cruntă disciplină a trecerii sunt de găsit în scrisul său încă de la debut. Ştachetele morale pe care le propune sieşi şi lumii rămân mereu de neatins, de neatins, umoarea de fundal fiind, desigur, sumbră. Însă, „înclinat spre partea neagră a existenţei“, nu-şi pune în primejdie voluptatea restriştei, apetenţa sa pentru nelinişti şi confruntări menţinându-i o stranie bună dispoziţie, care, paradoxal, accentuează gravitatea, nu o diluează. Înclinarea de vultur pleşuv a staturii sale e secondată de înclinaţia împrumutată de la lumea ce pe nesimţite cade, reacţia fiind una a alerteţei permanente, dar şi a asumării lucidităţii de serviciu, ca în la „epitaf general“ – „şi această enciclopedie a nimicului se extinde enorm / ia forme aberante fără sfârşit / încât îţi vine să zici că e însuşi universul cel himeric / din degetul lui mic / iată toate aceste contururi de animale mici mijlocii şi mari / blânde şi crude toate din aceeaşi matrice în fond / vâslind prin aerul care nu are nimic altceva de făcut / decât să se dea la o parte / şi să se închidă la loc în urma lor şi a mea / lumea întreagă dispare îmi vine să le strig celor care trec şi nici nu ştiu / că sunt trecători“.
          În poeme, situarea e deopotrivă sfătoasă şi nărăvaşă, privirea înţeleaptă, severă şi inconfortabilă a deja-bătrânului se însoţeşte cu volubilitatea şi cheful de joc, măcar cu vorbele şi împerecherile lor buclucaşe, aşa încât senectutea decrepită nu încape în vers, dar nici tinereţea iresponsabilă nu are căutare. Ironic şi ludic, poetul îşi probează sieşi cantitatea de viu pe care o (mai) poartă, metaforal (deplasarea cu tâlc e aproape un laitmotiv al operei sale; vezi, acum, mersul poemelor – „plecarea poemului nu e prevăzută nicăieri / nu există un mers al poemelor / cum există un mers al trenurilor / aici trebuie să te orientezi de unul singur sau să aştepţi / până când ora-i propice / până când curenţii pornesc şi cuvintele încep să se umfle / să tragă din toate puterile lor invizibile / şi abia când eşti departe îţi dai seama că pământul nu se mai vede / poate doar la orizont o linie subţire / dar aceasta poate fi de fapt un alt poem / doar e marea lor cea pe care-o porneşti / cel de la catarg ar trebui să anunţe linia de la orizont / dar cum să strige poem! poem! / sau poem la apă! lăsaţi-l să plece / el nu are nevoie de colac de salvare şi nici măcar să-l priveşti / când se duce / şi cum şi pământul poemelor e rotund / cine ştie când ne vom mai întâlni / cine ştie“), reuşind să păstreze un echilibru pe cât de tensionat, pe atât de plin de sens între tristeţile eului şi cele ale lumii, între comic şi tragic, între viaţă şi moarte, în fond. Tristeţea e un dat şi o opţiune, ea e iremediabilă, ca la Topîrceanu, şi fără stare, nu are nimic de-a face cu „melancolia / sau nostalgia / sau chiar moderaţiunea“, toate acestea, supuneri şi renunţări.
          Resemnarea nu apare în cărţile lui Nicolae Prelipceanu. Ea înseamnă o re-semnare – punere de etichetă – a lucrurilor confuze şi obscure pentru clasarea lor definitivă, o descărcare de răspundere, aşadar. Niciunul dintre simptomele contrariante ale existenţei nu e lăsat în apatia unei dogme ori a unei amăgiri, întrebările se răsucesc asupră-le de la început, cu o exasperare tonică pe care o transmit întreagă cititorului. Credinţa însăşi e un soi de re-semnare, ea nu e opţiune, ci abandon. Ca în Jocurile sunt făcute, scenariul lui Jean-Paul Sartre, amintirea e forma iluzorie a durării („nu-i aşa? – dar înaintare e asta sau înapoiere mă trezesc întrebându-mă în zadar / căci tot eu ar trebui să-mi răspund / şi atunci răspunsul nu are nicio valoare […] şi exact în acea clipă îmi apar înainte figurile cunoscute din veacul / de mult încheiat / sunt vii fac paşi gesticulează nu au murit nu au murit strig eu bucuros / dar ei nu mă aud nu mă aud îşi continuă îndeletnicirile de mai sus / de parcă eu nici n-aş fi […] numai ei se mai exprimă numai ei între ei / noi aici eu şi cu mine ţaţo tăcem / o tăcere binemeritată după ce n-am spus nimic / în ultimele două sute de ani / nu-i aşa?“), iar eternitatea de după, o simplă altă amăgitoare speranţă: „judecata de acum: sufletul meu mărunţit pe un tocător perseverent [...] totul e numai aici acum şi cioburile şi bucăţelele / chiar şi sufletul tău mărunţit nedureros / rămân aici perfect ancorate unul una de altul de alta / fără posibilitatea de a mai fi văzute vreodată / decât dacă această clipă o să vină din nou / cu noi toţi cu sufletele noastre dar nu cred / ziua de apoi e numai o judecată pripită / o speranţă a fiecărei bucăţele mărunte / din sufletele noastre uitate“.
          Moartea (niciodată uitată nici în volumele precedente: „aştepţi / ca vântul / să întoarcă singur / ultima foaie“; „jos de tot a şi început întunericul / care e în ascensiune / ca orice tânăr de viitor!“) se insinuează în cutele gândurilor, în interstiţiile spaţiului scriptural. Fisurile sunt inventariate cu o seninătate, aş zice, atroce: „zilnic pe drumul spre moarte în fragmente“. Iarăşi, nu de fireşti fiori crepusculari e vorba, ci de moartea la purtător care îl apropie de directeţea cinică a tinerilor poeţi.
          Cărţile succesive probează consecvenţa cu sine a verticalităţii înclinate: „Sângerând puţin… de tristeţe, de ger şi de altele“, fidel „jocului de cuvinte“ ca seismograf sensibil la semnalele indefinit ondulatorii ale existenţei, Nicolae Prelipceanu încarcă formulele ludice cu gravitatea legii morale. „Îngropat în lume până la gât, trecător şi amar“, descoperă repetat că „vorbele / toate / nu sunt decât / seminţe ale zădărniciei / iar poezia / maşină de uitat / ceea ce oricum nimeni / nu-şi mai aduce aminte“. Ceea ce defineşte atitudinea omului şi poetului, deopotrivă, e obstinata provocare aruncată destinului cu speranţa că va avea loc, dintr-o clipă într-alta, o răsturnare miraculoasă. Dincolo de negarea repetată, scrâşnit-melodică, dorinţa de a afirma răzbate la suprafaţa paginii, sentinţa inflexibilă speră să fie infirmată, nesiguranţa aşteaptă înfiorată certitudini, gustul de cenuşă tânjeşte după îndulciri. Faţa este numită prin reversul ei cu spaima că acesta s-ar putea dovedi a fi chiar adevărul. Râderile şi derâderile, posibile şi cultivate cu vervă, risipitor, se lasă traversate de strangulate psalmodieri, cu hohotul strâns cenzurat şi angoasa ţinută în frâu. Verticalitatea are înclinări interioare, abrupte căderi de ape, învolburări, toate controlate de un pariu mocnit pe idealuri şi justiţie, pe firesc şi responsabilitate.
          Zâmbetul lui Nicolae Prelipceanu se iţeşte de după vorbe de duh, calambururi, dar deschiderea sa e reticentă, are cotloane şi ascunzişuri, voioşia e irizată cu acutele tristeţii. Ferit de disperări insolubile, căci visătorul ştie prea bine în ce lume visează, deşi cârteşte adesea, iar „certurile“ în care se implică sunt destule, nu alunecă în scandaluri fără frunte. Distanţa ironică, vag amuzată, în cele din urmă, faţă în faţă cu spectacolul lumii îl recomandă ca om al negocierilor subţiri. „Risipele“ de tot felul sunt mereu cumva parţiale, simple şi asumate compromisuri ale lui „a fi în lume“. Ele se petrec cu un rest tare, alcătuit dintr-o foarte elaborată „privacy“, ocrotind singurătatea/însingurarea, umorile, spaimele, depărtările, şi o generozitate a deschiderii, a aprop(r)ierii condescendent-sentimentale, fraterne spre/de ceilalţi. Ironia şi jocul sunt, la Nicolae Prelipceanu, într-un mod foarte personal metaforale, în sensul transportului – metafora, „marele vehicul“ – înspre mărunte şi mari adevăruri, dar şi înapoi, spre vers şi cuvânt, cu o curajoasă profesiune de credinţă cărturărească: „sirena din bibliotecă – totul s-a închis / închis aici voi citi până la ziua de apoi / când nimeni nu mă va întreba în cel mai firesc mod din lume / ce mai citeşti tu acolo / ci o mulţime de alte lucruri pe care nu le ştiu / şi nici până atunci n-o să am timp să le-nvăţ“.

Irina Petraş

Nicolae Prelipceanu şi moartea la purtător (Nicolae Prelipceanu, La pierderea speranţei: Poezii. Bucureşti: Casa de Pariuri Literare, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)