Noaptea în sinagogă

 Gyalui Farkas

 

Gyalui (Mendel) Farkas (1866-1952) a fost o personalitate interesantă şi fecundă a vieţii literare clujene de la sfârşitul secolului al xix-lea şi din prima jumătate a secolului al xx-lea. A fost scriitor de beletristică, dramaturg, istoric literar, jurnalist, redactor de ziare şi reviste, profesor universitar şi director al Bibliotecii Universităţii din Cluj.

Publicăm, la şase decenii de la moartea autorului său, traducerea unei povestiri apărute în anul 1899 şi care a fost republicată ultima oară în volumul lui Daniel Lőwy intitulat A Kálváriától a tragédiáig: Kolozsvár zsidó lakosságának története [De la Calvaria la tragedie: Istoria populaţiei evreieşti din Cluj], apărut la Cluj, la Editura Koinónia, în anul 2005. Traducerea a fost făcută după această ediţie.

Dincolo de valoarea sa literară, Noaptea în sinagogă atrage atenţia şi datorită amănuntelor despre viaţa evreilor clujeni. Întâmplarea fantastică evocată în această scurtă povestire este legată de cea mai veche sinagogă din Cluj şi poate să fie considerată o adevărată legendă a oraşului.

 

 *

Pe uşa templului evreiesc din Cluj – înţeleg prin asta vechea sinagogă – se văd urme de lovituri. Nu sunt semne de asediere pe uşile grele, de lemn de stejar – căci în liberul oraş regal Cluj încă din timpuri străvechi oricine îşi putea practica în voie propria credinţă –, ci urme de bocănire cu o cheie mare. În fiecare dimineaţă, pe la ora şase, când evreul pios de dreaptă credinţă – nu ăsta de soi nou, care fumează ţigarete sâmbăta şi înfulecă la întâmplare orice, ci credinciosul adevărat, de soi vechi – pornea spre sinagogă la rugăciunea de dimineaţă, atunci paracliserul, înainte să deschidă uşa sinagogii, bocănea pe uşă cu cheia de şapte ori. Izbitura cheii suna tare şi grav, iar când se stingea şi ecoul ultimei lovituri, uneori paracliserul avea sentimentul că aude din interior un freamăt, un murmur silenţios. Când se întâmpla asta, trecea pragul cu o anumită ezitare, care până la urmă se dovedea a fi neîntemeiată, căci înăuntru era întâmpinat doar de băncile goale şi numai perdeaua de mătase, care acoperă cărţile sfinte, se mişca uşor, ca şi cum mai înainte ar fi fost atinsă de cineva.

Noaptea, când stelele încep să strălucească pe cer, iar enoriaşii evlavioşi îşi termină rugăciunile şi pleacă din sinagogă, iar uşile sunt încuiate, băncile se umplu cu siluete albe, tăcute. Spiritele celor stinşi se adună acolo şi se roagă în linişte, cu evlavie. Uneori, îndeosebi în nopţile marilor sărbători, dacă cineva trece prin apropierea sinagogii, va vedea cu admiraţie că ferestrele strălucesc într-o blândă lumină albă, iar dacă se opreşte în faţa gardului, urechile lui vor distinge un murmur înăbuşit. Nu e bine a zăbovi mult timp acolo. O spaimă tainică cuprinde omul care va dori să scape din acel loc tăcut, de parcă ar fi păcătuit prin ascultare.

Locuitorii reci ai cimitirului stau tihniţi doar ziua, în timpul nopţilor celebrează serviciul divin obişnuit (nu ştiu cum este la cei de altă confesiune, dar asta este o obligaţie pentru locuitorii cimitirului evreilor ortodocşi), citesc câte un capitol dintr-una din cărţile sfinte ale lui Moise şi doar prima rază a zorilor care răzbate prin fereastră le vesteşte că a răsărit soarele şi că e timpul să se întoarcă la odihnă în imperiul întunericului.

Alţii, muritorii de rând, nu au voie să îi surprindă în timpul serviciului lor divin. Vai de cel care o va face!

Sunt vreo douăzeci de ani, poate chiar mai mult de când s-a întâmplat. În zorile unei zile, Herş, paracliserul – după ce şi-a terminat rondul în oraş şi a ciocănit fereastra fiecărui membru al comunităţii să-l trezească şi să-l cheme în sinagogă la rugăciunea din zorile acelei sărbători –, somnoros cum era, a deschis uşa.

A simţit cum un vânt rece îi suflă în faţă şi îi stinge felinarul din mână. Dar nu a rămas în întuneric. Încă din pridvor a fost cuprins de o lumină străină. Clătinat, aproape inconştient, a păşit spre templu, iar ce a văzut acolo l-a trezit la o cumplită realitate. Sinagoga era plină, până la ultimul loc, cu enoriaşi îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare potrivite pentru marile ceremonii, care sunt purtate de evreii ortodocşi doar de marile sărbători: în lungile cămăşi mortuare. Aşa se face că acest veşmânt nu e atât de înfiorător. Omul se obişnuieşte cu el.

Toţi aveau pe ei nu doar cămaşa, ci purtau şi eşarfa de rugăciune, acea eşarfă cu dungi negre cu care bărbaţii se roagă în templele evreieşti. În afară de asta, pe cap şi pe braţe aveau curelele de rugăciune. Se închinau în linişte, cu mâinile împreunate, fără să şoptească un cuvânt.

În inima lui Herş a străfulgerat spaima de moarte. Şi-a uitat îndatorirea strictă, a uitat să bocăne în uşă! Ce se va întâmpla acum cu el?

S-a uitat îngrijorat în stânga şi în dreapta. A văzut mai ales feţe străine cu bărbi albe.

Pe locul preotului era un cunoscut. S-a cutremurat de groază, pentru că l-a văzut pe tatăl actualului preot, acel bărbat blând, pios şi înţelept la a cărui înmormântare a fost şi el prezent, ajutând, cu ochii înlăcrimaţi, ca trupul să fie dus la mormântul deschis, în jurul căruia întreaga comunitate plângea amar în hohote.

Când cantorul a păşit spre chivotul în care sunt ţinute cărţile sfinte, s-a auzit un cântec abia perceptibil. Serviabil, Herş a vrut să-i ducă cheile. Cum va deschide cantorul acel dulap? Cheile se află în buzunarul lui. Însă picioarele i-au prins rădăcini, nu a putut să se mişte. Dintr-odată, ambele uşi ale chivotului s-au deschis singure, iar cantorul a luat de acolo cea mai mică Tora, acea simplă, folosită şi uzată carte care de mult nu mai fusese scoasă din dulap. Apoi, plin de gravitate, a dus-o pe altarul din mijlocul sinagogii, unde erau citite textele. Acolo, pentru citirea fiecărui fragment de text a fost chemat un alt enoriaş, prima dată cel mai în vârstă, mai apoi tot mai tinerii. Paracliserul stătea ameţit în loc, teama lui s-a schimbat într-un fel de amorţeală. S-a auzit al treilea nume chemat la altar să citească. Când a auzit acest nume, emoţia a cutremurat sângele paracliserului: era numele tatălui său, decedat demult. Şi iată, chiar din primele locuri, unde stau persoanele distinse, a venit în faţă bătrânul Herş, care în timpul vieţii, ca om sărac ce fusese, ocupase locul din ultima bancă. S-a apropiat pios, cum făcea şi în timpul vieţii când venea în faţă la altar.

Cu un sfâşietor strigăt de bucurie, paracliserul s-a repezit spre părintele său multiubit. Nu-i mai era teamă de nimeni şi nu voia altceva decât să sărute mâna acelei siluete demne de respect, la vederea căreia în inima lui se trezise din nou sentimentul de iubire de copil; a căzut în genunchi în faţa lui şi şi-a întins mâinile după mâna lui. A simţit o mângâiere blândă dar rece pe frunte, de parcă două mâini i-ar fi atins capul pentru o secundă. Era aşa cum obişnuiesc bătrânii evrei să-şi binecuvânteze copiii la marile sărbători, punând mâinile pe creştetele lor. Atunci Herş a căzut în faţă şi a rămas pe lespezile din faţa altarului. Acolo a fost găsit dimineaţa, fără cunoştinţă. L-au culcat în pat, unde şi-a revenit pentru câteva momente, a povestit totul rabinului, tânărului rabin, apoi şi-a luat rămas-bun, spunând că el nu rămâne aici, se duce să fie paracliser într-o altă comunitate. Şi a plecat.

Bătrânii au ştiut că a uitat să bocăne şi a trebuit să moară din cauză că a tulburat pioasa adunare a celor din lumea de dincolo.

De atunci paracliserii au avut mare grijă de această datorie a lor.

Loviturile cheii bocăne tare şi grav în uşă, iar când se stinge şi ecoul ultimei lovituri, câteodată se pare că din interior se aude un freamăt, un murmur silenţios.

 

Traducere şi prezentare de Lukács József

 

Gyalui Farkas (Traducere şi prezentare de Lukács József)

Noaptea în sinagogă

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)