Eugen Ionescu sub semnul întrebării

Constantin Cubleşan

          Pe la mijlocul anilor ’70, după ce devenise de-acum o personalitate literară unanim recunoscută (în ianuarie 1970 fusese ales membru al Academiei Franceze), Eugène Ionesco traversează o perioadă, relativ îndelungată, mai puţin productivă („mi-e din ce în ce mai greu să scriu“, mărturiseşte el într-un articol din 1978, în NRF), caracterizată printr-o profundă depresie („eu trec, probabil, prin ceea ce se numeşte o criză de deprimare“, nota într-un alt articol, din acelaşi an, în aceeaşi NRF), când este mistuit de mari îndoieli asupra propriei creaţii („Am impresia că în viaţa mea n-am făcut nimic util, valoros, am impresia că n-am reuşit să spun nimic“ – Câteva motive de disperare, aprilie 1978, NRF, sau: „Tot ce am făcut, o operă sau o tentativă de operă inutilă. N-a folosit la nimic“ – O lună mai târziu, august 1978, NRF), asupra existenţei înseşi („Nu ştiu cine sunt. Nu ştiu ce fac aici. Nu ştiu nici de unde vin, nici încotro mă duc“ – Sub semnul întrebării: omul, o convorbire cu Pierre-André Boutang şi Philippe Sollers, Tel Quel, februarie 1978), acuzând, înainte de toate, o teribilă spaimă de a-şi presimţi apropiat sfârşitul („mă tem de moarte“;  „Totul este, în fond, frica de moarte“ – Miriam şi alţii). E, în fond, o criză mistică:

Mi-e mai uşor să cred că Dumnezeu există decât să cred că nu există [...] Creatorul, care ne-a dat o înţelegere mai mult decât limitată, cere pentru moment, adică pentru toată durata lumii, să avem încredere şi să aşteptăm [...] poate nu ne aflăm aici fără motiv, poate că suntem o experienţă unică? [...] Poate că suntem o miză. În acest caz, dacă nu avem un destin mundan, istoric, avem un destin metafizic. Acesta ar fi mult mai glorios. În acest caz, să acceptăm cu demnitate să existăm. (Job et l’excès du mal de Philippe Nemo, in Le Quotidien de Paris, iunie 1978)

În tot acest răstimp – de la premiera în 1972 a piesei Macbett, la Théâtre Rive-Gauche, până în 1979, când îi apare volumul de publicistică Un homme en question – călătoreşte, participând în 1972 la Congresul Internaţional de Teatru de la Helsinki, după care ţine discursul de deschidere a Festivalului de la Salzburg; în 1973, la Ierusalim, i se acordă Premiul literar al Bienalei Internaţionale de Teatru, apoi este prezent la Londra la premiera filmului La Vase; în 1974 i se decernează titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Warwick (Marea Britanie) şi un an mai târziu este distins cu acelaşi titlu la Universitatea din Tel Aviv; în 1976 se află din nou la Salzburg, unde ţine discursul de deschidere la cel de al xv-lea Congres Mondial de Teatru; în 1977 devine doctor honoris causa al Universităţii din Louvain (Belgia), iar în 1978 este prezent la Cérisy-la-Salle, în  Normandia, unde are loc Decada de dramaturgie Eugène Ionesco. Sunt activităţi care îl solicită, dar care îl ţin departe de masa de scris... teatru. Se consacră însă publicisticii, semnând, cu anume constanţă, în paginile diverselor reviste franceze, articole politice (polemice), eseuri pe teme culturale, reflecţii pe marginea unor cărţi citite, fragmente ce par a fi desprinse dintr-un jurnal personal, un fel de memorialistică privind propria biografie etc., pe care le reuneşte în volumele Antidotes (1977) şi Un homme en question (1979)1, după ce în 1974 tipărise la Editura Gallimard Jeux de massacre, a cărei premieră avusese loc în septembrie 1970, la Théâtre Montparnasse, şi Exercices de conversation et de diction françaises pour étudiants américains, la aceeaşi editură, iar în 1975 piesa L’Homme aux valises, care se prezintă în premieră în decembrie 1975 pe scena de la Théâtre de l’Atelier, în regia lui Jacques Mauclair. Fără îndoială era un scriitor activ, iar angoasa de care suferea („Angoasa mea nu are nicio explicaţie posibilă, nicio logică, pentru că este dincolo de cuvânt. De îndată ce vorbesc despre ea, deja nu mă mai aflu întru totul în angoasă, ci în literatura angoasei“ – Job et l’excès du mal) se datora unei profunde nelinişti pe care o resimţea încercând să înţeleagă şi să judece starea de fapt a lumii prinse în strategiile politice ale marilor puteri militare:


Vedeţi în jurul vostru ce fac oamenii înnebuniţi de politică în întreaga lume: se masacrează individual şi colectiv, cu cuţitul, cu ciocanul, cu cizma, cu pistolul, cu mitraliera, cu bombe de forţă explozivă mică, mare sau enormă [...] Trei sferturi din omenire e condusă de nebuni. (Jos politicienii, in L’Express, ianuarie 1978)

E aceasta tonalitatea în care abordează, în general, perspectiva influenţei sovietice acaparatoare în Occident, la ora aceea, denunţând neîncetat atrocităţile produse de sistem şi mai ales oprimarea la care sunt supuşi creatorii, scriitorii cărora li se refuză dreptul la exprimare liberă:

A existat un scurt moment de dezgheţ cu Hruşciov. Dar spiritul lui Jdanov şi neostalinismul recâştigă teren: La Nouvelle Affection (1965) de Alexandr Bek nu poate fi publicată decât în străinătate. Grossman este prost văzut, moare în 1964. Apartamentul său este imediat percheziţionat de poliţie. Din fericire, cel mai bun manuscris al său scapă percheziţiei. Scriitorii contestatari ca Andrei Voznesenski şi Evtuşenko sunt obligaţi să se ralieze, să se supună.
          Mişcarea literară modernă Smog, al cărei teoretician, Bacev, şi principali reprezentanţi, Gubanov, Veliceanski, Aleinikov, Lion, sunt susţinuţi de prozatorul Tarsis, este interzisă în 1966, şi principalii ei conducători sunt arestaţi de poliţie.
          Literaturnaia Gazeta îi reproşează lui Zoşcenko, care a scris Aventurile unei maimuţe, că nu zugrăveşte Rusia în culori idilice; Pravda îi reproşează că deformează „realitatea“, tocmai pentru că refuză să idealizeze idealul. La scurt timp, Ahmatova şi Zoşcenko sunt excluşi din Uniunea Scriitorilor. Platonov, exclus şi el din Uniunea Scriitorilor, moare ca măturător.

E indignat să observe că, în acest timp, guvernele occidentale se ploconesc în faţa guvernului sovietic: „Occidentalii nu mai au onoare, nici independenţă“ (Acuz). Ideea susţinută cu vehemenţă în numeroase articole este aceea că „nu poate exista viaţă culturală fără libertate“. Relaţia dintre politică şi cultură este abordată mereu în spirit polemic, acuzator:

Cultura noastră, pe care o numim umanistă, pare a nu fi decât un castel din cărţi de joc [...] Punându-ne mizeria, suferinţele în cărţi, am sperat să le îndepărtăm de noi înşine, am crezut că le-am îndepărtat. Arta contemporană este în mare parte depozitul, muzeul disperărilor noastre [...] Zidurile edificiului culturii se năruie, paravanul pe care l-am pus între noi şi noi înşine este luat de vânt. Demonii pe care-i credeam exorcizaţi se ridică dinlăuntrul nostru şi ne sfâşie. Rănile noastre sunt deschise, suntem oameni jupuiţi de vii [...] În cea mai mare parte a sa, cultura ne-a făcut doar conştienţi de răul pe care -am denunţat, pe care l-am conştientizat cu mai mare acuitate, dar ea ne-a aruncat în faţă propria noastră nefericire, nefericirea noastră incurabilă, de vreme ce soluţiile şi metodele terapeutice nu sunt date [...] Politizarea extremă la care asistăm decurge probabil din disperarea noastră. (Discurs de deschidere a Festivalului de la Salzburg, 1972)

Recunoaştem aici adevărata angoasă a scriitorului, a dramaturgului care simte nevoia de a ieşi în arenă ca eseist pe teme politice. E o calitate pe care vrea să i-o recunoască lumea, şi aceasta i-o şi recunoaşte (sovieticii au protestat adesea la atacurile lui din presa franceză, de asemenea oficialii români au reacţionat în repetate rânduri), deranjându-l faptul că prietenul său Mircea Eliade, într-o carte recentă, scriind despre dramaturg, omite să se refere şi la publicistul Ionesco: „Mi-ar fi plăcut, totuşi, să vorbeşti, măcar o dată, despre articolele mele politice, care sunt numeroase şi constituie o parte importantă a activităţii mele [...] ţin foarte mult la ele...“ (Scrisoare către M.). Eugène Ionesco simte că e de datoria lui să iasă în agora pentru a se implica în dezbaterea unor chestiuni esenţial-vitale privind soarta artistului în lumea contemporană, a omului ca... umanitate, la drept vorbind. Angoasa de care suferă îşi află cauzele tocmai în acest proces de conştientizare a crizei morale/existenţiale în care se află omul ca fiinţă biologică, dar încă şi mai mult ca o conştiinţă a speciei, căutând nu neapărat soluţii de salvare, cât lămuriri (de aici numeroasele sale întrebări) în privinţa raţiunii... metafizice a universului. De aici întrebarea: „De ce există mai degrabă ceva decât nimic?“ şi, mai ales, de ce răul se face atât de evident în toate, ca forţă dinamică a acţiunilor dictatoriale în lume: „Dacă credem în diavol, credem în Rău cu R mare şi ne apărăm“. Iar în acest sens, „cultura îi uneşte pe oameni, politica îi separă“. E una dintre temele pe care insistă în dialogurile cu Boutang-Sollers, în Tel Quel, 1978. Şi adaugă:

Ce înseamnă această viaţă culturală? Înseamnă a da oamenilor posibilitatea să gândească fiecare de unul singur şi să ofere colectivităţii rodul gândirii lor, pentru a permite individului să se dezvolte, să gândească. Or, noi suntem acum dominaţi de raţiuni de stat care permit totul: genocide, masacre, punerea la respect a intelectualilor. Adică moartea spirituală.

În acest sens, el refuză a fi un om politic, dar se simte cu totul chemat a comenta politica pe care o fac alţii: „vreau să spun că eu nu discut despre marxism, nu discut despre socialism [...] Eu mă gândesc la ceea ce se întâmplă în realitate. Eu povestesc evenimente, fapte şi trag o concluzie“. Concluzia e pesimistă şi îl aruncă, fireşte, în abisul unei angoase existenţiale profunde, în care, ca atitudine, se întâlneşte cu gândirea lui Cioran, numai că perspectiva de abordare este oarecum inversă. În vreme ce filosoful vorbeşte cu anume seninătate despre zădărnicia vieţii pe această planetă, omul fiind o fiinţă escatologică, dramaturgul se cutremură înspăimântat „în faţa calmului morţii“, suferă şi, în ciuda aparenţelor comice implicate în opera sa, dramatizează totul, admiţând doar că trăim cu toţii o „enormă farsă“ existenţială:

În această lume, care e departe de a fi un refugiu, îmi caut eu refugiul. Această lume mi se pare copleşitoare, prea reală, grea şi apăsătoare; mă încovoi sub această povară.
          Sau, dintr-odată, ea îmi apare ireală, „neadevărată“. Atunci mă găsesc în vid, nu ştiu unde sunt, mă cuprinde panica. Vreau să reintegrez această lume, ştiind bine că este pândită de moartea inevitabilă. (
Job et l’excès du mal)

Suita eseurilor ce alcătuiesc volumul Un homme en question – Sub semnul întrebării, aşezată sub imperiul depresiei, de care vorbeşte mereu şi de care se lasă copleşit Eugène Ionesco, se dovedeşte a fi extrem de importantă ca mărturisire de sine a scriitorului – asupra propriei vieţi (revine adesea asupra relaţiei sale cu familia: cu tatăl, cu mama, cu soţia şi fiica), ca şi asupra propriei creaţii. Explicaţiile pe care le dă, referitoare la ceea ce a dorit să facă, să spună, să proiecteze ca lumină în lume prin piesele sale, sunt de tot interesul şi atestă cu prisosinţă un sistem de gândire extrem de bine structurat în ceea ce priveşte susţinerea ideatică a edificiului său literar. Intră în polemică directă cu acei regizori care falsifică textul prin eliminări de pasaje ori adaosuri de imagini spectaculare. Vorbeşte despre eficienţa literaturii în actualitate şi despre şansa ei în societatea unui viitor al omenirii pe care îl întrevede sumbru. Sunt incitante comentariile privind visul (visele) ca trăire într-o altă lume, paralelă (,,visez mereu“), premoniţională. E un subiect la care îi place să revină (,,întrebându-mă nu mai dorm noaptea“).
          Autentice documente de creaţie sunt rememorările privind elaborarea unora dintre operele sale controversate:

Mi-ar fi plăcut din toată inima un teatru liturgic, ceremonial, dar nu vedeam în el decât convenţia, mai ales convenţia bulevardieră. De aceea, prima mea piesă, cea care se joacă acum la teatrul Huchette împreună cu Lecţia, Cântăreaţa cheală, era o parodie a teatrului de bulevard [...]  Îmi propuneam să golesc cuvintele de conţinut, să demistific limbajul, adică să-l suprim.
    
Angajamentul confratern faţă de scriitorii români protestatari faţă de regimul din ţară (Paul Goma, Ion Vianu) este agresiv şi revendicativ în aceeaşi măsură.
          Îndeobşte, eseurile şi articolele lui Ionesco (,,pagini de note“) din această carte – Sub semnul întrebării – sunt în totul mărturisitoare: ,,Poate sună prea ambiţios: Aduc mărturii“, dar, decepţionat, adaugă: „nimeni nu ia în considerare mărturiile mele. Scriu numai pentru a mă exprima“ (Câteva motive noi de disperare). O şansă de a-şi depăşi starea depresivă e totuşi scrisul: ,,Literatura e un joc. Şi dacă continui să joc – fiindcă, ce să vezi, joaca de-a literatura e o profesie –, particip la joc fără să cred în el, este o iluzie în Iluzie“ (31 august 1978). Iar altădată: ,,E singurul lucru care mă ţine în viaţă [...]  totul e pe marginea abisului [...]  Asta e depresia mea“ (Miriam şi alţii).

Constantin Cubleşan

Eugen Ionescu sub semnul întrebării

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)