CNCS contra culturii româneşti


Marta Petreu


          Am citit una după alta două cărţi, amîndouă apărute la Cartea Românească, editură de care sînt legată afectiv, deoarece aici am debutat şi eu: cartea Sandei Cordoş, Lumi din cuvinte: Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică, şi cartea Mihaelei Ursa, Erotikon: Tratat despre ficţiunea amoroasă. Mi-au plăcut amîndouă, în mod diferit. Împărtăşindu-mi bucuria de-a avea în cultura română – şi în Cluj – încă două cărţi bune, scrise de două autoare din Cluj, am auzit următorul comentariu: „Din păcate, Cartea Românească nu este recunoscută CNCS“. Din păcate deci, această splendidă editură, căreia cultura română îi datorează atît de mult, nu este recunoscută de către sistemul universitar românesc. Cele două excelente autoare nu vor putea deci să raporteze la Universitatea „Babeş-Bolyai“ că ar fi făcut o muncă ştiinţifică în ultimii ani şi este ca şi cum nu ar fi făcut nimic.  
          Situaţia asta nu e nouă, dimpotrivă. Dar faptul că e veche nu înseamnă că este şi normală. Nu mi se pare normal ca CNCS-ul să nu ţină cont de realitatea culturii româneşti. Nu mi se pare normal ca structurile de conducere ale învăţămîntului superior din România să nu ţină cont de realitatea culturii naţionale. Între timp am aflat că Editura Cartea Românească ar fi prezentat la CNCS un dosar incomplet. Am făcut şi noi la Apostrof, pînă în urmă cu cîţiva ani, dosare de acreditare, şi pentru editură, şi pentru revistă. Aşa că ştiu despre ce este vorba. Şi, ştiind ce uşor poate fi respins un asemenea dosar, nu sînt deloc impresionată de faptul că acela al Cărţii Româneşti nu ar fi fost bine făcut. Dimpotrivă, socotesc că nu sînt bine concepute criteriile de la CNCS. Realitatea de teren, ca să zic aşa, a culturii româneşti de astăzi cuprinde autori, reviste şi edituri de prestigiu. Prestigiu în interiorul culturii noastre. Acest ansamblu de autori, edituri şi reviste construieşte şi reconstruieşte an de an o bună parte a culturii naţionale umaniste.
          Un autor (şi mulţi dintre autorii români sînt universitari) scrie o carte. În multe cazuri, şi-o publică pe banii lui, la o editură acreditată de CNCS, editură care scoate un tiraj minuscul şi difuzează cartea strict punctual. În cazurile fericite, găseşte o editură care nu-i cere bani pentru publicare: să zicem, Cartea Românească, cu un prestigiu vechi şi consolidat, cu bună difuzare şi bună vizibilitate. Ar trebui oare să renunţe la acest avantaj numai pentru a se încadra în criteriile CNCS? Eu cred că nu, ci că, dimpotrivă, CNCS ar trebui să recunoască toate editurile care au publicat chiar şi numai o singură carte serioasă pe an. Actualele criterii ale CNCS-ului obligă universităţile la o flagrantă inadecvare faţă de realitatea culturii româneşti de astăzi.
Cred că această instituţie, CNCS – şi, pe urmele lui, universităţile –, a greşit serios cînd a introdus un criteriu insuficient de flexibil de evaluare pentru domeniile umaniste – litere, istorie, filosofie, antropologie etc. –, şi asta mai ales cînd aceste domenii privesc studiile asupra culturii româneşti sau studiile menite să sincronizeze mediul cultural românesc cu ceea ce se întîmplă „afară“. Nu mi se pare deloc normal că specialiştii în discipline umaniste, şi anume în acele discipline umaniste care studiază cultura naţională, sînt supuşi aceloraşi criterii precum chimiştii, fizicienii sau matematicienii şi că se aşteaptă de la ei prezenţa în reviste (o, da, altă găselniţă: cotate ISI) din străinătate şi în editurile din străinătate. Lucrăm numai pentru afară? mă întreb, uluită. Lucrăm numai pentru competiţia dintre universităţile lumii, încercînd să prindem un loc cît mai bun? Lucrăm numai pentru un circuit universitar închis? – căci revistele de tip universitar nu ajung niciodată la publicul larg, rămînînd, cu tirajele lor şi cu incapacitatea lor de a fi difuzate către publicul mai larg, strict în interiorul Castaliei universitare. Sau lucrăm, măcar noi, aceştia care scriem/traducem în limba română, studiem istoria acestor locuri şi cultura română, în primul şi în primul rînd pentru noi, adică pentru ţara asta şi pentru populaţia ei? Eu credeam că lucrăm pentru noi, adică pentru ţara asta şi pentru populaţia ei, creînd inclusiv conştiinţa de sine critică a culturii româneşti. Şi că, indiferent unde este publicat un text bun, el rămîne bun şi trebuie recunoscut, împreună cu editura sau revista care l-a publicat, şi de către CNCS, şi de către universităţile care, prin lege, se supun criteriilor – inadecvate – impuse de această instanţă.
          Ce spun eu ştie toată lumea. Nu scriu nimic nou. Nu am scris tot ce gîndesc şi nu am prins într-o explicaţie coerentă tot ce ar trebui prins cu privire la actuala situaţie, de conflict de interese, dintre sistemul universitar din România şi cultura naţională. Contrar modei de astăzi, care depreciază sistemul universitar românesc (şi pe acela medical) şi care i-a transformat pe universitarii români (şi pe medici) în cal de bătaie inclusiv la buletinele de ştiri de seară, eu cred că există multe universităţi (şi multe instituţii medicale, completez, dacă tot le-am amestecat în discuţie) puternice şi bune. Şi mai cred că, aşa cum medicii din România tratează zilnic pacienţi români, ţinîndu-i în viaţă şi în activitate, şi universităţile din România formează absolvenţi pentru  populaţia ţării, în primul rînd. Veriga neadecvată din sistem mi se pare a fi CNCS-ul, cu criteriile lui greoaie şi nepotrivite, prin care împinge universităţile în situaţia stranie de a acţiona contra culturii naţionale, prin care-i împinge pe universitari – mai ales pe aceia care se ocupă de cultura românească sau pe aceia care scriu în română, deci pentru mediul românesc, despre teme universale – într-un pat procustian, într-un coşmar format din punctaje ISI, edituri acreditate, reviste acreditate şi aşa mai departe. Cred că această instituţie trebuie să îşi regîndească urgent criteriile, să ţină cont de realitatea culturii naţionale şi de faptul că sistemul de învăţămînt, în întregul lui şi cu toate etajele lui, are nişte datorii în primul rînd faţă de România.  

Marta Petreu

CNCS contra culturii româneşti

» anul XXIII, 2012, nr. 5 (264)