Medelenism fără Eliade



Ovidiu Pecican

          Nu o dată, literatura s-a substituit filosofiei, lansând pe piaţă conceptualizări pe care, abia într-o etapă ulterioară, teoreticienii şi gânditorii au ajuns să le studieze, teoretizeze mai riguros, să le acopere cu fapte desprinse din experienţă şi să le legitimeze teoretico-metodologic (prin urmare, ştiinţific). Cervantes a dat donquijotismul, Rabelais pantagruelismul, Goncearov oblomovismul, iar Flaubert, evident, bovarismul. Literatura română nu a lipsit nici ea din această panoplie, oferind – celor care s-ar interesa de aşa ceva – miticismul (Caragiale) şi… medelenismul (Ionel Teodoreanu).
          Monografia lui Angelo Mitchievici şi a lui Ioan Stanomir Teodoreanu reloaded (Bucureşti: Ed. Art, 2011, 328 p.) este o excelentă tentativă de a şterge praful de pe opera unui autor care, prin prejudecată, a ajuns să fie citit mai ales de adolescenţi şi de romanticii de orice vârstă şi care – pe nedrept, de altfel – are o popularitate ce poate fi asemănată cu aceea a telenovelelor. Dar celor doi autori, care au mai scris înainte şi alte cărţi împreună (nu singuri, ci adăugându-şi-i pe nu mai puţin cunoscuţii colegi literaţi Paul Cernat şi Ion Manolescu), li s-a părut că pentru tentativa asumată cuvintele limbii române nu mai ajung. Poate sub presiunea unei mode de generaţie, poate fiindcă asta ar fi dorit ei să întreprindă, şi-au numit cartea aşa cum rezultă de mai sus; Teodoreanu… reîncărcat (sic!). Evocativ, expresiv, dar, poate, excesiv şi întrucâtva nepotrivit, nefiind vorba nici de sifon, nici de o puşcă de soc, necum de vreun revolver. Intenţia mea din aceste rânduri nefiind însă să polemizez cu privire la anglicizarea în forţă a idiomului naţional – pe care alţi tineri cărturari, de astă dată cei din cercul heideggerienilor liicenieni se străduie din greu să îl… teutonizeze –, nu voi stărui asupra acestui tip de labilitate în faţa seducţiilor hegemonice ale altor limbi şi culturi.
          Aş dori mai degrabă să mă refer la unul singur dintre aspectele pe care volumul, cu multe merite şi, într-adevăr, tonifiant, reîmprospătător, în destule locuri, le aduce în prim-plan. Încă de la primele pagini, datorate lui Angelo Mitchievici – secţiunea Domniei Sale, „Carnavalul umbrelor“, se derulează între paginile 5 şi 210 –, discuţia se leagă de chestiunea conceptului teodorenian prin excelenţă. Primul capitol se intitulează „Medelenism şi antimedelenism“ (p. 7-40), lectura exegetului aducând în centrul atenţiei, din prima clipă, chestiunea-cheie legată de universul literar al autorului analizat. Şi totuşi, mirare, referinţele cele mai mici la articolele pe care tânărul Mircea Eliade – cel care a şi lansat, se pare, ideea de medelenism, prin 1927 – le-a scris la temă lipsesc. Desigur, obiceiul de a face istoricul subiectului, panorama receptării anterioare a autorului, pomelnicul criticilor care s-au pronunţat, poate lipsi dintr-un eseu care nu se doreşte pedant şi nu ambiţionează în vreun fel la condiţia exhaustivă. Cu toate acestea, ignorarea compactă a tânărului interbelic, ale cărui merite în domeniu nu pot fi trecute cu vederea nici în cazul vreunei raportări belicoase la ele (ceea ce, repet, nu este cazul aici), stârneşte mirare şi deconcertează.
          Târziu, în 1972, în 8 iulie, la Chicago, Eliade nota în jurnalul lui:

Amintiri: verile tinereţii mele, la Bucureşti, pe Carpaţi, în Delta Dunării. Dar, mai ales, mă obsedează o frază a lui Ionel Teodoreanu (prin 1928?): „Sunt nişte nopţi de vară la Iaşi!...“ Rămâneau – el, soţia, Ibrăileanu, alţi prieteni – până foarte târziu în curte, bând cafele, discutând. Revăd parcă şi acum imaginile pe care le evoca Ionel Teodoreanu cum, sub bătaia lunii, casele deveneau de cretă, apoi de argint. (Aşa cum le-am văzut şi eu, de atâtea ori, la Calcutta, la Jaipur, la Fatehpur Sikhri). Dar mă întreb de ce mă obsedează fraza [subl. M. E.] lui T.[eodoreanu], de ce mi-o tot repet. Cunosc prea puţin Iaşul, şi nu am petrecut niciodată, acolo, o noapte de vară. Să fie oare adânca, iremediabila părere de rău că n-am cunoscut unul din „locurile sfinte“ ale culturii româneşti, Iaşul lui Creangă şi Eminescu, al Junimii, al Vieţii Româneşti? (Mircea Eliade, Jurnal, II, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1993, p. 69-70)

Probabil că aici, în această pagină de senectute, renunţând la reprimările şi polemicile din tinereţe cu medelenismul, Eliade îşi permitea pentru întâia oară să accepte impactul, „adevărul“ fundamental al marii descoperiri a contemporanului său ieşean. Nu casele „de cretă“ şi „de argint“ îl fascinau la serile acelea prelungi de vară din trecut, nici măcar universalitatea lor probată de faptul că arătau la fel, prin 1929-1931, în vremea stagiului lui în India... Era, în orice caz, ceva legat cu tihna romantică, vibrantă, a acelui timp magic al înserării – nu foarte departe de timpul sacru petrecut în pădure de protagoniştii din Şarpele –, şi tocmai acest fapt îi producea revelaţia felului de „loc sfânt“ al Iaşiului, capitala unui alt mod de a fi şi de a simţi, pe care Ionel Teodoreanu, în La Medeleni – dar şi în Uliţa copilăriei –, ca şi prozatorul Eminescu (în Cezara) ori romancierul G. Ibrăileanu (în Adela) îl cartografiaseră, rând pe rând, cu o intuiţie artistică mereu exemplară.
          În Revista universitară – nr. 2, din februarie 1926, p. 50-53, iar mai apoi în Cuvântul, nr. 435, din 18 aprilie 1926, p. 2 – Mircea Eliade publica un prim articol, purtând ca titlu chiar numele prozatorului din capitala Moldovei, unde, printre altele, spunea: „E în toată opera lui un amestec de tristeţe şi de glumă. Nostalgia unei fraze şi ironia unei observaţii se întâlnesc la fiecare pas. E o foarte izbutită imagine a copilăriei şi adolescenţei şi – în acelaşi timp – un aspect al întregii literaturi care ne-a venit şi ne vine, cu prisosinţă, din Moldova“ (M. Eliade, Misterele şi iniţierea orientală: Scrieri de tinereţe, 1926, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1998, p. 54). Şi tot acolo, adaugă: „Teodoreanu a izbutit să îmbine cu neaşteptată măiestrie cele două elemente: specificul românesc şi experienţa poeţilor din Apus“ (p. 58), trimiţând la adevărurile învăţate de la simbolişti şi de la Proust“ (p. 57). Urmează „Medelenii şi «medelenismul»“, publicat în Cuvântul, în nr. 652, din 5 ianuarie 1927, la douăzeci de ani. Aici se afirmă limpede, pentru întâia oară, că „Într-un anume sens, «medelenismul» e acela care a făcut izbânda Medelenilor“ (Itinerariu spiritual: Scrieri de tinereţe, 1927, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2003, p. 23). Adevărata contribuţie a lui Eliade la chestiunea discutată aici este însă articolul „Suflete moarte“ (Cuvântul, nr. 995, 24 ianuarie 1928, p. 3), unde conţinurul medelenismului este identificat cu

moldovenismul ce caută şi exaltă melancolia, ce vieţuieşte din amintiri, ce păstrează în faţa vieţii o resemnare anticipată, o viziune oarecum feminină, a unui suflet copleşit în durere, copleşit în bucurii, care se teme veşnic de vânturi. Suflet cu nesfârşite coarde ce lăcrămează la amintirea unui amănunt din copilărie la reivirea dealurilor cu spinări viorii, la răsfoirea unei cărţi cetite în marginea întâii dragoste. Suflet ce comunică nostalgia amurgurilor în singurătate, nostalgia sentimentalului oraş de provincie. Ursit să nu cuprindă durerile masculine, largi ca văile dintre creste, reci, mute, întunecate. Suflet pogorât din acea desfătătoare şi atât de primejdioasă Moldovă etc. (Virilitate şi asceză: Scrieri de tinereţe, 1927, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2008, p. 34)

Astfel definit, medelenismul trecea în ţintă a unei critici decise eliadeşti „Împotriva Moldovei“ („Scrisori către un provincial. Împotriva Moldovei“, în Cuvântul, nr. 1021, 19 februarie 1928):

Viciată în resorturile ei lăuntrice, Moldova altoieşte în conştiinţele neorganizate germenul unei feminităţi capricioase şi adorabile. […] Am urât Moldova pentru că este lipsită de eroism. Literatura noastră întreagă e lipsită de eroism… […] Absenţă totală de virilitate, de eroism, de tragic pur. (Virilitate şi asceză..., ed. cit., p. 60)

Când o întreagă tendinţă culturală defineşte, încă de la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut, prin vocea liderului ei de generaţie, medelenismul, dându-i întâi consistenţă conceptuală, relevantă pentru filosofia culturii româneşti, doar pentru ca, mai apoi, să se răfuiască cu el, cred că orice lectură nouă s-ar cuveni să menţioneze, măcar în treacăt, acest fapt, fie şi pentru a-l ignora mai apoi.

Ovidiu Pecican

Medelenism fără Eliade (Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, Teodoreanu reloaded. Bucureşti: Ed. Art, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)