Iulian Boldea

Jurnal de criză



          Jurnalul e, prin definiţie, un gen literar (auto)mistificator, greu creditabil. Cu cât argumentele de verosimil şi de adevăr ale dicţiunii eului au un desen mai insistent conturat, cu atât cititorul trebuie să-şi impună mai multă mefienţă, descifrând în arhitectura scriiturii manipulări de sensibilitate şi de imagine. Şi apoi: câtă legitimitate – din perspectiva autenticităţii – are un jurnal intim făcut public sau scris în vederea publicării? Prin chiar intenţionalitatea expusă sau presupusă, jurnalul e dezvăluire şi camuflare, mistificare şi autenticitate în acelaşi timp.
          În Zen: Jurnal. 2004-2010 (Editura Humanitas, 2011), Mircea Cărtărescu notează consubstanţialitatea trăire-scriitură în termenii unei ecuaţii a expresiei autobiografice care exprimă fisurile unei identităţi convulsive, marcate de fracturi ontologice, de blocaje sau de aporii, o identitate cu contururi incerte, ce glisează mereu înspre o zonă a nedeterminatului şi a retranşării nostalgice spre trecut („Sunt jurnalul meu. Nu mă identific nici cu carnea şi pielea mea, nici cu amintirile mele, nici cu imaginea mea în oglindă, nici cu numele meu atât de total cum mă identific cu paginile astea, caietele astea“). Titlul (Zen) e mai curând un deziderat, pentru că pagina de jurnal, convulsivă, tensionată, refractară la orice model de trăire, e departe de a sugera ataraxia implicată în practicile şi meditaţiile zen. Se poate, de asemenea, constata în jurnalul cărtărescian o mutaţie de tonalitate, de registru afectiv, de la expresia triumfalistă (din primele jurnale) la mesajul deceptiv, crispat, convulsiv de acum, deplasare de accent observată chiar de către diarist:

Ce imensă diferenţă între vechile mele jurnale (cele dinainte să fac, să zicem, 40 de ani) şi cele mai recente! Primele erau triumfaliste chiar şi-n deznădejde, celelalte – disperate chiar şi când viaţa pare blândă cu mine. Acum sunt în acel moment când am ajuns la marginea cea mai îndepărtată a minţii mele, atât de îndepărtată că am uitat, pe drum, de ce înaintez. Am adunat pe drum atâta experienţă, încât nu mai pot face nimic cu ea, fiindcă fiecare grăunte de cunoaştere se anulează cu toate celelalte: ca să faci ceva trebuie să ştii puţin. [...] De altfel, dintre toate speciile literare – hai să zic mai bine: dintre toate felurile de a scrie – jurnalul e cea mai absurdă. Mâna ta stângă dă bani mâinii tale drepte. Notezi, pentru tine, ceea ce tu însuţi ştii de fapt mult mai bine decât cel care notează, căci durerea e autentică, pe când „mă doare“ e o convenţie.

Pe de altă parte, jurnalul lui M. C. (cum îi place autorului să-şi spună) se detaşează mai ales printr-o dialectică a camuflării şi a expunerii, existând o distanţă semnificativă între aparenţele vieţuirii cotidiene şi „esenţa“ personajului care se „arată“ pe sine în oglinda unei scriituri abundente, fragmentate şi descentrate. De altfel, Cărtărescu însuşi pune sub semnul întrebării legitimitatea unei cunoaşteri a adevărului făpturii care se dezgoleşte pe sine în pagina diaristică, care se expune cu ostentaţie, lăsând însă, în egală măsură, un amplu spaţiu al nevăzutului, al nearătatului, al abia bănuitului:

Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este şi nu reprezintă viaţa melcului.

Dincolo de detaliile, numeroase, ale existenţei concrete, dincolo de banalitatea unor gesturi mecanice sau de recurenţa unor truisme ale biografiei exterioare, jurnalul lui Cărtărescu dezvăluie avatarurile unei conştiinţe ultragiate, ale unei gândiri invadate de angoasa degradării, de obsesiile solitudinii, ale crizei de creaţie şi ale bătrâneţii. Notaţiile sunt dezabuzate, lipsite de orice suflu, iluzie sau orizont, sunt notaţii cu relief agonic, din care orice voinţă de putere pare a fi fost evacuată, iar conştiinţa propriei degradări, a îmbătrânirii, a sterilităţii şi epuizării e din ce în ce mai acută  („Aştept pe scaunul meu de muşama adaptarea la bătrâneţe“; „De la un timp, aproape toţi oamenii pe care-i întâlnesc sunt mai tineri decât mine. Şi, de fapt, nu-i mai întâlnesc pe ei, ci deferenţa lor faţă de cineva nu doar mai în vârstă, ci aflat în altă căsuţă taxinomică“; „o minte indolentă şi boantă“, „Scrisul nu mi-a adus decât ruina minţii şi povara asta nesfârşită din inimă. Acum arborii vieţii intră în toamnă“). Universul oniric, viaţa familială, registrul lecturilor – sunt, de fapt, palierele tematice ale acestor pagini de jurnal contrariante, de multe ori, consistente uneori, fade sau inexplicabil de terne alteori, pagini ce fac din problematica crizei creatoare punctul de pornire şi finalitatea ideatică a mecanismului textual.
          Un cititor cât de cât cârcotaş ar putea extrage, din textul jurnalului, probe de exces de grandoare, de orgoliu nemăsurat, e drept, în unele cazuri, relativizate, parcă, de un grăunte de umor sau de o scamă de autoironie („Dar ştiu aceşti oameni ce au primit? Cu ce au plecat acasă?“; „Să mai scrii după Orbitor? Ce anume? Simplu: altceva, cu totul altceva. Căci s-a mai scris după fiecare carte scrisă vreodată, s-a mai scris – neruşinarea absolută – după Biblie“; – sau „O3 este asemenea «slavei lui Dumnezeu» coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă“). Distanţa între asemenea pagini de autoglorificare şi altele, din care se înţelege sau subînţelege drama celui condamnat să scrie, este adesea abisală:

Scriu zilnic de parcă mi-aş ispăşi o pedeapsă. Literatură pe viaţă. Scriu de parcă în ziua-n care nu aş scrie n-aş căpăta de mâncare, sau mi s-ar închide conducta cu aer. Nu din bucuria inimii, ci de frica pedepsei. Aşa nu poate ieşi decât ceva ce miroase a rânced, a silit, a făcătură.

E drept, dintr-o astfel de pedeapsă nu se iscă întotdeauna pagini de graţie, de inefabil, de feerie a imaginarului, ci şi pagini lipsite de har sau de haz, cantitatea de moloz din Jurnal fiind deloc de neglijat. Alături de fraza inspirată, de expresia sugestivă şi plastică, adastă platitudinea, enunţul inexpresiv, notaţia banală, după cum alături de starea afectivă cu relief ontic pregnant, beatificant se regăsesc plictisul, spleenul, decepţia sau înnegurarea:

Sunt acum doar apele negre, oglinda neagră deasupra căreia nu se preumblă nimic. O oglindă într-o lume vidă, cu nimic de reflectat [...]. Eu nu mă mai am, sunt propriul meu văduv, care-şi duce năuc viaţa lui de supravieţuitor.

Marea răfuială a lui Cărtărescu este, în jurnal, cu critica literară şi cu criticii literari (numiţi când „insecte“, când „scorpioni“). Însemnările lui M.C. pendulează între incertitudinile asupra propriei scriituri („Scriu înspăimântător de prost, cum aş scrie dacă aş fi complet decerebrat“) şi atacurile împotriva celor care nu vor să înţeleagă valoarea propriei opere:

De douăzeci de ani mă hărţuiţi. Am scris tot timpul pe un fundal de rânjete ironice şi dispreţuitoare. Tot timpul am simţit împotrivirea, neîncrederea, bârfa, invidia, ipocrizia voastră. Paginile astea, proaste şi inutile, pe care le veţi cita în cronicile voastre ca noi dovezi de imoralitate şi paranoia adunate la dosar, n-au decât un sens: să las aici încărcătura de suferinţă, să pot merge mai departe eliberat de ura voastră şi de frica mea de voi.
Cronicile la Orbitor 3 dovedesc, pentru autorul jurnalului, „ura, brutalitatea, cretinismul“; criticii sunt „cei care mi-au batjocorit cartea [...] de parcă fiica mea ar fi fost violată“, iar articolele lor sunt „detestabile“. Jurnalul ne face martori şi la lecturile scriitorului (Hrabal, Gogol, Radu Petrescu, Borges, Virginia Woolf, Nabokov etc.), la habitudinile sale culturale, la ticurile lui de literat, astfel încât scriitura e impregnată de livresc, saturată de efluviile cărţilor, predispusă spre o anume hegemonie a imaginarului, sau spre o coabitare a regimului lucidităţii cu dinamica de tip oniric a imaginarului prin care diurnul şi nocturnul îşi asumă o poziţie de echilibru şi compensare. Reţea instabilă de goluri şi plinuri, de densitate estetică şi de expresie pauperă, de aşteptări neonorate şi promisiuni refuzate, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu îşi joacă propria miză la liziera unei autenticităţi jumătate mimate, jumătate reprimate, în care se reflectă imaginea agonală a unei crize creatoare desenate în tonuri crepusculare şi alienante.

Iulian Boldea

Jurnal de criză (Mircea Cărtărescu, În Zen: Jurnal. 2004-2010. Editura Humanitas, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)